Bolile…! Dureri, supărare, disperări ca o ploaie de lacrimi în șiroaie pe obrazul ferestrei bătute în scânduri, a lumii…! Ca mieii blânzi, pufoși, nevinovați la paștele jungherului bestial…, așa-i lumea ce răsplătește viața așternând la mila iadului vămile torentelor de plâns pentru fiecare secundă de respirație sub norul negru al bolilor care mai de care scăpate ca fiara din cușcă și năvălite furibund să muște cu foame, ură și ne-ndurare din carne-nsângerată, caldă. Boala…! Numai cine nu o are nu-i simte prăpădul, iar mulți dintre cei ce-au avut-o uită de ea, degrabă și inconștient că de la mușcătură la mușcătură cruzimea fiarei crește…, această fiară hrănită ca nesătuii câini la stâne în prezilele primului și ultimului paști al mieilor răpuși fără milă de jungherul ciobanului…! Năprasnic, nimicitor, jungherul ciobanului n-are ochi pentru lacrima mielului predestinat să potolească pofte rituale la sărbătoarea jertfei creștine, are trăsnet pentru hămesirea ciobanului, la rându-i sortit a umple mesele pascale cu friptură fragedă și dulce…!

Aceasta-i boala. De când lumea și pământul promovează strălucit, universal, la examenul de rutină, cu una și aceeași teză în act: înfrângerea vieții prin propriile surse și procedee de biruință ale ei înșiși – astfel, odată cu viața și-a înregistrat prezența în lume și moartea, competitoarea ei cea mai de temut fiind boala. Iar, într-un lanț de condiționare al concretului și realismului, absurdul și viciul ca verigi de continuitate sunt ele însele unele și altele împreună schimbându-și locul unele cu altele, continuându-se unele pe altele. Depinzând unele de altele, activând logica de a fi întocmai prin rezultatul de a nu mai fi și consecința de a nu mai fi prin cursul revenirii. Dar, de ce trebuie neapărat să existe în această ecuație elementul boală, cu baza zdrobitoare a durerii?!

Boala…, Cine a avut-o și își amintește, cine o are și o îndură, este ființa cea mai de compătimit de pe pământ. Boala este cel mai greu pas al omului prin această viață în cursa lui către propriu-i sfârșit…! Boala este jungherul mielului de paști ajuns în mâna soartei omului…! Boala. Plânsul, disperarea și vaietul sunt stări voite a fi puse la temelia zidirii vieții dintru începutul începutului…! De ce-ar mai trebui și acestea în corpul și conștiința umană?! De ce mai trebuie să o ducem și pe ea în poverile noastre de-a lungul unei vieți cu destul de multe alte greutăți ce ne atrag la groapă?!

Boala, jungherul devastator al lumii, unul și același ca făuritor de durere și moarte cu jungherul ciobanului ce răpune mieii…! Iată așa, cu aceste idei adânc înfipte în corp și-n minte, răscolindu-mă din toată ființa mea fiorii bolii ce cad ca o grindină de gloanțe și ne rănesc până la malul gropii unde ne facem una cu umbra, am scris în urmă cu cincizeci de ani versurile de mai jos pe care le-am publicat la Gazeta Harghitei și, pasămite la „Scânteia Tineretului”, poate că și „Ateneu”, versurile de mai jos. Ele au fost republicate si-n reviste actuale, cu ștaif de literatură modernă, abundentă și infinit mai ușor de strecurat în literatura zilelor noastre dezbrăcate de cenzura minuțioasă, până la os, acea cenzură cu multele ei bune, foarte bune și tot atâtea bariere rele, zvâcnite pe țeava politică ce țesea în fața creației literare niște flamuri ideologice de neremaniat. Azi pânza aceasta e un abur afânat prin care lumina laolaltă cu penumbra, umbra și întunericul transpar ca și cum până și sărmanul cu ochiul orb ar putea crede că se vede în oglindă. Nu este greu nici de scris, nici de publicat, doar angajamentul financiar croiește drumul…!

Versurile deschizătoare de un subiect ca cel desprins din rândurile de mai sus, sunt încorporate cărții recunoștinței de mai jos deoarece pe tot parcursul ei este vorba despre boala ce m-a lovit pe neașteptate și cumplit de greu, aruncându-mă neîndurător după un paravan mat, dintre două lumi, pe patul de spital pe care am suferit inimaginabil, cu viața și moartea de o parte și de alta a mea – moartea trăgându-mă înapoi cu dinți de fiară, medicii, asistentele, infirmierele trăgându-mă în față cu mâini de înger.

Am suferit neînchipuit de mult și de greu, chiar și când nu mă dureau rănile bolii, mă durea sufletul, o mare supărare, o interminabilă singurătate, o depresie împietrită, o teribilă depresie mă aruncaseră în bezna din care cei învinși sunt greu scoși la lumină…!

Lor, medicilor, asistentelor, infirmierelor, anturajului de saloane de spital – bolnavii ca și mine, victime ale propriilor noastre suferințe –, familiei, prietenilor celor puțini ce mi-au fost trup și suflet aproape, în gând și durere cu mine, unii ajutându-mă financiar, le închin, după ce am publicat deja cartea „Spitalul mieilor. Cartea Recunoștinței” zidită pe aceeași fundație a conștiinței mele și anume: recunoștința. Dintotdeauna jertfa mieilor m-a înfiorat, întotdeauna eu am întrevăzut clare și consistente emoțional acte de traumă corporală și sufletească prin care însumi am traversat uneori unele drumuri al vieții. De aceea, spuneam, ca și în cartea anterioară găsesc loc de începere a colecției de eseuri pe care le-am scris pentru bunii mei oameni de bine, acestei poezii scrise și republicate cu un car de ani mai demult, dar se vede că de atunci și până azi, marile mele suferințe, la răstimpuri se exemplifică tragic în ce mă privește:

Semănam cu mieii

Creștinule fals, cu rană și sânge pe pușcă, pe cuţit și clopoțel,

ai jertfa și durerea scrise pe prăsele…!

Nu ți-e milă să bei vin roşu-ndulcit cu lacrimi de miel,

să zgudui cu plâns și cu moarte evanghelii-n ajunuri pascale?!

Cum verși tu-n pământ sânge de miei blânzi, cu boticuri pufoase,

cum tai până la șuvoaie de sânge, falsule creștin flămând de cruzimi

mieii cu dulceață de iarbă crudă pe buzele duioase

încremenite-n durere din mâna-ți păgână, creștine-ntre necreștini…?!

Ce lugubru era și mai este paștele creștin-necreștin, din cauza ta, ucigașule de mielușei,

ce scump e prețul rugii perfide-a fariseicilor postitori,

căci tu, prefăcutule, pe altarul crimelor tale, cu jungherul uns iei

viața mieilor, ca unor copilaşi zbenguiți pe imașul cu flori…!

Vai, rana de moarte a mieilor, păgân-creștină-atee și tristă,

vai, numai roșu de foc, vai, roșu de stemă, vai roșu de steag, vai sânge de miei,

ca niște luceferi în noapte adâncă, sinistră

curg lacrimi de miei înjunghiați, din ochii lor ca din ochii mei…!

Doamne, să vină un rege, eu nu știu mult despre regi

din ce-am învățat de la profesori croiți să dezvețe,

dar știu și prea știu, c-au suferit părinții mei,

de aceea, de paști semănam și semăn cu mieii, iar asta nu trece…!

Dr. Adriana Mihaela Mihăilescu; dr. Margareta Miron

Recunoștință și iubire

28 martie 2026…! Zi a propriei răzbateri pe cărăruiele timpului, ca oricare dintre multele, necrezut de multele zile ce mi-au conturat direcția, numărul de ani și forma liniară a duratei și forma liniară a duratei traversării lor prin viață.
Dar liniar în sensul unor multiple configurații ale liniei, de când mi-a sosit ceasul ca să mă nasc spre a porni înspre momentul, locul și chipul în care ele mă vor lăsa din brațe la malul dintre tărâmul umblat, zidit din mirări, dar cu infime răspunsuri la întrebări, și cel nestrăbătut, cu niciun răspuns dovedit de noi, la nicio întrebare. Cum de pe scena vieții la ieșirea totală și definitivă din decor fiind de-acum numai scară de coborât, deși nu neapărat târziu, nu neapărat devreme, vreau, nu vreau, prin forța împrejurărilor se ivesc motive de explicații dacă nu pentru detalii pur personale ale vieții mele, cel puțin pentru fondul de principii aproape repetabile al alcătuirilor mele literare cu care am umplut mai mult sau mai puțin agreabil, mai mult sau mai puțin interesante pagini ajunse a fi luate în atenție din publicații de presă ori cărți de către mai mulți sau mai puțini binevoitori cititori.
Ceea ce trebuie constatat ca realist și necesar este faptul că toate aceste pagini semnate de mine au scrise pe ele principiul comun, majoritar al lipsei de principii de gândire, altele decât interioare însă în măsura strictei libertăți de a transforma chiar aceasta în creații literare fără principii stricte, obiective, identificabile în adevărul factual. În atare context de perspective, cititorii mei, ați putea trage concluzia falsă și răuvoitoare că a existat în viața mea o anume Coana Mița biciclista, sosie a ipoteticei muze a romantismului erotic postbelic, ori că eu am înotat ca peștii exotici prin magnificul univers acvatic, într-un permanent torent de pălincă, ceea ce, firește mi-ar fi învolburat o permanentă beatitudine alcoolică, izvorâtoare de eseuri foarte exaltate.
Nimic mai neadevărat…! Totul este fictiv, neavând altă coordonată decât aceea a elementului emoțional și umorului. De aici și până la nominalizarea mea ca amorez al Coanei Mița biciclista, oricare ar fi ea, ori configurarea mea ca ahtiat de aventuri dezlănțuite și însetat iremediabil de licori înveselitoare, cu mărgele, drumul nu este doar lung, e zvon de figurație. Eu voit și în glumă am lăsat de înțeles că pălinca este măsura vieții, nu ceasul, ceasul nefăcând decât să măsoare timpul, dar pălinca ușurându-i povara și modificându-i viteza…, că pălinca atenuează percepția timpului, accelerează uitarea, ameliorează durerea, cauterizează rana… Cum și de ce să măsurăm timpul cu ceasul, aceasta am lăsat la liberă înțelegere a celui ce nu m-a înțeles, biet nevoiaș al simțului umorului. Fiecare avem ceasuri – la mână, la televizor, pe telefon și așa mai departe –, dar nici unul dintre ele nu creează iluzia de tangaj pe valul visului, euforiei, stării de bine –, după părerea mea ipotetică din ce scriam, ceasul, pe la miezul nopții, nu era bun decât de dat de pământ până se crăpa de ziuă, ca să-și ia omul tălpășița de acasă ducându-se exact acolo unde timpul se scurge pe nesimțite și împărat e fructul prunului galben, lavă de soare, buchet de parfum al livezii, mărgelate la gura paharului cu buze sărutate de poeți boemi, cu talent, sentimentali și visători…!
Nici eu n-am întors spatele picăturii de chihlimbar adunate din fructe de prune ori struguri cu gust catifelat, dar am fost nu în chipul în care s-ar putea crede că m-ar fi transfigurat amorul de Coana Mița biciclista ori dragostea de mirul din pahar cu picior…! Însă, fără să mă întrebe, într-o zi, boala a mușcat din carnea și sufletul meu…! Fără să mă feresc de ea, vicleană, mută și nimicitoare fiind, nu s-a ferit nici ea de mine și m-a lovit ca un trăsnet. N-am crezut că voi mai răzbate, cu fiecare zi, cu fiecare clipă, cu fiecare secundă cădeam, mă scufundam, mă pierdeam în tristețe și durere, cu o jumătate de corp inaptă să se miște…! De aceea, eu pot spune cert: am învins boala, deci exist; exist, deci medicii, asistentele, infirmierele, anturajul de salon, prietenii de suflet, familia mi-au întins mâna, m-au ridicat de la poarta iadului, m-au întors în viață…!
Parcursul vieții nu este o rută scurtă, dreaptă și netedă între naștere și moarte. Viața întretaie ca o linie ferată de la o stație la alta drumul deplasării ei, șerpuitor prin timp, moartea îl frânge și pecetluiește un ultim punct ca steagul pe care-l înfige alpinistul cucerind vârful muntelui ori ca raza de laser ce delimitează fundul abisului oceanic.
Una și alta sunt început, parcurs și sfârșit, fie în sus, fie în jos, josul și susul în Univers având cu totul alte orientări, poate nu la antipoluri, căci fiecare clipă de viață, la scală infinită este precedată și succedată de clipa de moarte, iar fiecare clipă de moarte este precedată și succedată de clipa vieții.

Sfârșitul meu este amânat. După o perioadă de recuperare acasă, în urma unui al doilea accident vascular cerebral, la sfârșitul unei spitalizări la Spitalul Județean de Urgență din Bacău, Secția Neurologie, o răbufnire a unor mocniri rămase active a detunat o stare de sănătate încă rea și am revenit pe paturile de suferință ale spitalului în care amintirea spaimei, durerii, dezolării mele erau parcă încă prezente, parcă le revedeam conformate în niște siluete înfiorătoare ce mă bântuiau, parcă erau umbrele unor păsări negre ridicate pe plafoanele albe sub care plutea o ceață plumburie sprijinită ca un pietroi masiv de ochii, fruntea, tâmplele și pieptul meu. Îmi țineam astfel deasupra mea povara retrăirii propriilor suferințe.
Dar în același timp, dr. Adriana Mihaela Mihăilescu și dr. Margareta Miron, îngerițele mele albe, frumos de albe, frumos de bune, frumos de profesioniste medical, pe care inima mea le cunoștea, cărora inima mea le datora salvarea, au revenit, ne-am regăsit ca la o aniversare de promoție a corpului și conștiinței mele transfigurate după miracolul renașterii. Frumoasele la inimă doctorițe, bunele la inimă doctorițe, minunatele mele doctorițe mi-au luat de pe ochi ceața aceea pe care pluteau umbre sumbre de păsări negre, mi-au redat liniștea și binele.
Astăzi (28 martie 2006) sunt aproape sănătos, acasă, merg binișor, uneori uit că sunt încă șchiop, mă-mpiedic de lucruri ce-mi stau în cale – și bine fac pentru că am a da de veste vecinilor că, iată, m-am întors acasă…! Poate că voi mai repeta vreo întoarcere, două, dar ceva mă face să știu cu încredere că distanțele dintre întoarceri se vor mări și rări. De acum îmi voi relua și eu locul cuvenit la coborât și urcat pe casa scării blocului, chiar dacă, mai trecând câte vreun tânăr vijelios, va trebui să stau locului într-o rână, că așa-i: mi-a venit rândul să fac loc…!
Bine că trăiesc…! Deci am avut medici buni, cu dăruire și profesionalism și mi-au fost alături și asistentele și infirmierele, unele și aceleași ca la internarea anterioară și am avut cu mine pe alți bolnavi și aparținători, mereu, mereu alții și am avut prieteni și familia dintotdeauna.
Ce dacă, mai las de la mine și mă mai îmblânzesc în liniște și tăcere, ferindu-mă calm din fața vijeliei celor ce, ca și mine altădată aleargă în sus și în jos la rându-le ca și cum viața zvâcnește cu praf de pușcă în țurluie, minte și sânge…! Voi merge de acum mai încet, șchiopătând un pic, dar voi exista și, deci am a-mi mărturisi recunoștința și iubirea pentru dr. Adriana Mihaela Mihăilescu, dr. Margareta Miron, dr. chirurgie Ioan Zaharia, dr. Irina Cozma, dr. Toma Cristina-Iulia, dr, Alina Carmen Pușcașu, kinetoterapeut Tereza Jugaru, asist. Ramona Isac Bordeianu, asist. Ana Maria Stanciu, asist. Mihaela Onofrei, infirmiere Irina Pătrașc, Gabriela Fotea, Carolina Cojan, Maria Macare, Lăcrămioara Husanu… (nu pot decât să reduc pentru citare numai o parte a personalului medical din rândurile celor ce au manifestat o atitudine generoasă de intercacțiune foarte umană cu mine, acordându-și întreaga voință pentru prezența firească în carte, nu ca și cum le-aș fi cerut să predea coroana, căci cuvintele ori gesurile cu emfază, pe lângă că jignesc sunt brutal respingătoare – n-avem ce face, au dreptul de a se comporta cum vor cu noi și oamenii cărora nu le placem ori care nu ne plac ei nouă…! Mulțumesc tuturor, însă. Este drept a mai spune și faptul că unele persoane nu sunt prezentate aici pentru simplul motiv că nu au deservit saloanele la care am fost internat eu, secția fiind mare și prin urmare personalul medical fiind repartizat pe sectoare.

Recunoștință și iubire tuturor, așadar…! Propun o internare de doar câteva zile când voi fi mult mai bine, când voi putea purta în suflet și exterioriza din privire, surâsul și veselia mai puţin palidă ca aceea ce mi s-a surprins rar până acum, căci încă nu sufăr într-atât de puţin, ca să nu mai zăresc umbrele ce lunecă dacă nu lugubru ca altădată, cel puţin îngrijorător prin fața mea…, când voi gusta și devora în suflet lumina, veselia, resemnarea revenirii în lumea celor fără griji dramatice și-nveseliți de fiecare strop de viață recâștigat, rog stăruitor încă de azi să fiu reinternat câteva zile pentru un control până la celula buneidispoziții. Va mai trece un timp până atunci, dar sper să nu se întâmple prea târziu căci mă simt îmbătrânind ca grâul ce, îngălbenindu-se, totuşi îl așteptă curând coasa…!
Timpul manifestă o represiune împotriva sieşi, viața suportă vamele sieși. Acestea-s legile Universului, acestea-s verdictele lumii, acestea-s condiţia umană…! Nu credeam că va trebui să reînvăț de la început a trăi, nu credeam că mă voi prăbuși într-o lume în care mi se va părea că pentru mine este târziu, nu credeam că va trebui să depun un greu efort ca să reînvăț a surâde, ca și cum surâsul mi s-ar fi-ncătușat între inimă și gură și am a lupta cu putere pentru a-l elibera. Și nu credeam nici cu două zile înainte că se va întâmpla să mă regăsesc în propriu-mi domiciliu ca un osândit întors acasă după surghiun. Să redescopăr propria-mi linişte și surâsul acasă la mine. Mi-e mult mai bine după ulti-ma internare, veghez strașnic și mă bat din toată ființa mea să nu lunec iar în depresia ce m-a stors de viață și m-a uscat de pe picioare – în trei luni am slăbit treizeci și cinci de kilograme – pe jumătate din ele tare aș vrea să le pun la loc. Oricum, și așa și așa nu mai am cu ce să mă îmbrac, trebuie să-mi cumpăr haine, că eu nu mai semăn cu mine, mi-au rămas și pantofii mari…! Ce se mai aude dinspre Guvern, se prefigurează vreo veste bună, să nu mă prindă iarna dezbrăcat?!
Da bine că trăiesc și bine că mi-am regăsit suflul speranței, depresia îndepărtându-se zi cu zi de mine, supărată ea acum, că pesemne i-am nimerit călcâiul lui Ahile. Am scris o carte, nu vă mirați, așa bolnav cum am fost am scris și publicat o carte pe care am intitulat-o „Spitalul mieilor. Cartea Recunoștinței”, acum scriu o continuare a ei, identificată emoțional în aceleaşi coordonate ale recunoștinței mele nemărginite față de medici, asistente, infirmiere, bolnavi de anturaj ai paturilor de spital, prieteni, familie, oameni minunat de frumoşi la suflet, oameni, buni, oameni pentru oameni ce mi-au fost alături, m-au înconjurat și ajutat. Nu știu în acest moment cum se va numi noua carte pentru că, scriind-o pe prima, neștiind dacă voi mai trăi să o și termin, iar cu atât mai puţin să o și public, nu am fost inspirat să prevăd în subtitlu „vol. I”, spre o continuitate acceptată de Biblioteca Națională a României cu „vol. II”.
Nici acum nu știu dacă voi mai avea zile de viață pentru a vedea împlinită și această carte la fel de greu scrisă ca prima. Dacă s-a ameliorat simțitor starea mea de sănătate corporală, aceea sufletească plutește încă pe valuri ce mă-nvăluie ridicându-mă și scufundându-mă fără a da semne de stabilitate în lumină, neprevestindu-mă când iar mă prăbușesc…, mă aruncă-n bezna gândurilor învolburate, val după val trecându-mă prin soare și-ntuneric, prin secunde calme, bune, mângâietoare ca mâna caldă și catifelată a mamei și prin ore și zile aspre ca furtuna de nisip a pustiului ori reci ca gheața din Siberia dinspre care mă trăsnește crivățul cu dinți de fiară ce mușcă din carnea mea, îmi împietrește sângele, mă tulbură, mă amețește, mă moaie, mă sleiește de putere și-mi înfige-n corp ace și-mi toarnă în suflet tristețe…! Nu știu când și cum și dacă mă voi mai vindeca vreodată, iar, astfel, nu știu nici dacă voi închide cu bine această carte, ca mâine, de voi mai fi sau nu cu dumneavoastră, ea să vă fie umbra gândului și strigătului meu la dumneavoastră. Din carte, întreagă a mea durere, ca și puținele consolări, să vă facă să înțelegeți, dragi medici că pe paturile de spitale la căpătâiurile cărora slujiți mai sunt și bolnavi triști iremediabil, a căror nesfârșită suferință nu rezultă din analizele medicale, consultații, raze, RMN, CT și atât de multele felurite examinări, raze, probe, explorări și așa mai departe… Cel puțin nu mai otrăviți sufletele bolnave cu pozitivitatea exagerată a unor rezultate medicale, ca și cum ați înfige pe vârful catargului unei corăbii scufundate, în formă de ființă umană, pavilionul biruinței în formă de scrisoare medicală formală. Domnilor medici, pe paturile de spital aveți de a face și cu unii dintre ultimii romantici în su-ferință…, la ei nu sunt adecvate consultațiile comune, pentru diagnosticul lor nu corespund scrisorile medi-cale de rutină…! Căci, spune Adrian Păunescu:
„De-atâtea boli şi de-atâta otravă,/ singurul noroc/ e boala bolnavă./ Să îmbolnăvim/ bolile cu altă boală,/ să adâncim moartea cu încă o boală./ Miroase-a dezinfec-tant şi a lavă,/ vine boala bolnavă.//”
Eu nu găsisem până acum o cauză, un fond, o consecință, un nume pentru boala mea. L-a găsit Adrian Păunescu: boală bolnavă…! Da, dragilor medici, pe paturile de spitale suferă și ultimii romantici…! Pe ei nu-i vindecați băgându-le-n ochi niște analize medicale cu rezultate bune. Singura consolare a lor este să îi înțelegeți.
Ceea ce doctorițele Adriana Mihaela Mihăilescu și Margareta Miron au și făcut în ce mă privește, iar astfel, eu am fost tratat cuvenit și eficient, căci sufeream de boala bolnavă…!
Da, am suferit și mai sufăr de boala bolnavă, ea există dincolo de diagnostice medicale, ea există într-un catalog medical al bolilor interioare nu interne, al bolilor bolnave… de durere, de suferință, de singurătate, de supărare…!
Prima oară, boala bolnavă de care și eu sufăr a descoperit-o dr. Adriana Mihaela Mihăilescu, tot ea, împreună cu dr. Margareta Miron m-a tratat, tot ea m-a readus pe făgașul bun pe care am a lupta să îl merg în continuare, căci nu este ușor, eu un șarpe de drum, un șarpe de boală, amețitor…, veninul șarpelui bolii bolnave nu se vindecă, boala bolnavă trebuie vindecată…! Pustiul, gândurile, privirile, durerile, ele-s veninul, vai, boala bolnavă a ultimilor romantici…! Necrezuții, ultimi romantici, vai, plâng…!

(Aurel V. ZGHERAN) (Foto: Cei care m-au salvat, cei cu inimă fumoasă, cei minunat de buni, cei care mau ajutat…!)

by

Referinţă Bibliografică

Disperări ca o ploaie de lacrimi/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 martie 2026