Ex
istă, întotdeauna există în natura umană o libertate interioară a conștiinței, despre care trebuie să știm că tremură lin ca floarea de salcie în unda lacului și pe care trebuie să o și apărăm, căci este ultima redută a fiecăruia dintre noi oamenii, pe care totuși o predăm independent de voința proprie, odată cu ultima bătaie a inimii, ce, la rându-i se oprește în ultima clipă de viață.
Din acest context de constatări putem spune că ultima bătaie a inimii, libertatea conștiinței și viața ne părăsesc împreună când plecăm nu știm unde, singuri, goi, fără absolut nimic, nemairămânând din noi decât un suflet gol, despre care nu deținem decât taina necunoașterii cheii de descuiat tainele…!
Ce sunt tainele noastre?! Cel mai firav și vulnerabil miez al libertății interioare. Aceste taine pot fi și chiar și sunt cu de prisos slăbiciuni omenești, niște monezi de schimb la preț adesea incalculabil: dragoste la schimb, onoare la schimb, omenie la schimb, prietenie la schimb, libertate (corporală) la schimb, frate la schimb, mamă și tată la schimb, copii la schimb…, Doamne…, toate în viața aceasta pot fi scoase la vânzare-cumpărare pe tejgheaua cu acareturi de caracter. Până și bucuria, fericirea, sănătatea, plânsul, veselia, durerea, mângâierea, trădarea…, toate se vând și se cumpără, învelite-ntr-un staniol scârțăitor ori dezvelite. Totu-i pe monezi la schimb, însă la urmă, în secunda cea după care pentru om nu mai există nimic, nimic nu mai poate face cu aceste monezi – nu poate cumpăra nici cu o găleată de bani barem o secundă de viață, spunea „fântânarul din stele”, poetul Nicolae Mihai.
Aici, în acest joc al dreptului la libertate individuală pot sta cel mai în siguranță tainele, însă și pe ele știm din istoria omenirii întreagă că, așa cum am spus mai înainte, le scoatem la suprafață înșine, fie pe monezi la schimb, fie din pricina unui caracter lunecos, fie din instabilitatea și mâncărimea vârfului limbii… ori sub caznele siluirii, în neputința rezistenței la tortură, în flexibilitatea credinței, căderea în invaliditate a jurămintelor și așa mai departe…, o carte cât lumea de mare nu le poate cuprinde pe toate într-o viață universală cât eternitatea de lungă.
Eu mă opresc acum, în libertatea propriei voințe, la anii dulcii copilării povestite magnific de către cel mai mare scriitor din biblioteca mea spirituală, Ion Creangă. La fel ca el absorbind în toată ființa mea satul meu natal, ca pe o mireasmă a câmpului, a pădurii, a râului, a cărărilor dealului, a ulițelor satului, a fumului coșurilor caselor scunde, a unor doi ochi albaștri de cicoare, a unor năzbâtii egale sau poate că mai grozave cu ale „zbânțuitului” humuleștean, a unei melancolii pe un răzor cu dedeței, a unei despărțiri vinovate și dureroase, a atât de multor amintiri ale mele ce-mi cutremură sentimental ființa mea întreagă și sufletul meu înfiorat…!
Iată, de aceea am scris atât de mult în preambulul eseului acestuia despre libertatea individuală. Ce trist însă că imens de mult din ce vibrează în aceste amintiri trebuie să retrag după platoșa tăcerii. Unii, aproape toți dintre prietenii mei din copilărie nu mai sunt cu noi, s-au dus înainte, să încălzească pământul. Alții, trist și crud de puțini au numai și numai grijile lor de acum și au uitat de tot de vremea fără de griji.
Vreo inimă atunci de cer și soare, acum de piatră și gheață bate în vreun piept al vreunei măritate pe care poate că o bate bărbatul, dacă nu tace. Cine știe?! Nu mai avem de acum decât a ne preface că suntem reci, împietriți, fără nici umbra vreunui regret că pentru noi lumea zorilor roz, plini de voioșia irezistibilă s-a mistuit în iubiri pedepsite cu tăcerea definitivă și criptică. De ce trebuie să se întâmple aceasta, cine și de ce ne condamnă la interdicție pentru iubire și amintiri?!
Eu nu mi-am uitat niciodată copilăria, iar de aceea o restitui reoglindită curat, cu tot adevărul ei, azi când nu a mai rămas cu mine decât o prietenă de atunci și de acum: Eugenia (nu pentru că numai ea ar mai fi în viață, ci doar pentru că numai viața în continuare și nu doar adânc și tainic interior, ci în forma cea mai naturală și total exteriorizată, din copilărie și până azi pe timpul scurtat al capătului de drum). Spre deosebire de cine trăiește o viață nouă, începută exact din momentul finalului copilăriei cu iubirea, candoarea și vinovățiile fără vină ale ei. După acest fragment de viață topit ca un fulg de zăpadă în lacrimile toamnei încep să depăn nostalgic amintiri alungate poate de către cineva, poate de către altcineva. Dacă cineva, dacă altcineva își mai aduce aminte sau dacă nu!
De ce trebuie să ne despărțim când abia ne-am întâlnit?! Ce altceva este copilăria dacă nu pentru cineva un punct, iar pentru altcineva o virgulă?! Cine crede că punctul pe care l-a pus între mine și ce a fost este duplicatul unui litigiu, un secret pe din două, se află în penumbra unei împărțiri greșite. Aceasta-i ceea ce nu se poate: dedublarea a ce nu se hrănește din adevărul unic. Pe mine nu mă poate orbi niciodată un punct de foc aprins în flăcări perfide. În dreptul meu există virgula, un punct privind amintirile mele în libertate nu există, eu am firman de proprietate pe viață a lor.
Cum am spus, am rămas cu Eugenia, prietenia noastră din copilărie nu s-a rupt de greutatea târziului ce zguduie din temelie când mai cu îndurare, când brutal vârstele ce ne-mpovărează. Un car de ani a traversat prin fața ochilor noștri. Un car de ani tras pentru noi de o stea: steaua libertății individuale. Ne este bine, ne este și rău, fiecare le știe și le duce pe ale sale. Binele, pasăre rară cântând în zbor, mereu ucisă de uliu, răul, tunet și fulger fierăstruind norii cerului…!
Pe binele cel mai bine l-am avut poate când nici nu știam, pe răul cel mai rău, când l-am avut l-am știut, căci mi-a îngropat traume în inimă cu fiecare picătură de sânge. S-a întâmplat și de curând, zilele-mi parcă sătule însele de viață statornică, așa cum ar spune Esenin, parcă făcuseră corp comun cu o boală pe care n-am putut să nu o las să mă izbească de pământ, dar am putut să îi anulez victoria la sfârșitul luptei pentru viață, căci am învins eu și m-am ridicat.
Atunci, ca și altădată, Eugenia a sărit în ajutor – doar cuvântul „ajutor” exceptează enumerări multe, avariate ovațional în irelevanță.
După un car de ani răsădim o prietenie semănată în copilăria noastră ca stelele pământului – florile, sublimele, simboluri de frumusețe între cer și pământ, chip al sufletului și grația faptei. Unele flori se veștejesc, altele sunt smulse cu tot cu rădăcini, dar dacă noi numim ceea ce am semănat stele ale pământului, este pentru că stelele nu se veștejesc, nici nu sunt smulse de pe crugul lor luminos.
Crezând aceasta despre prietenie – floare stea a conștiinței –, noi am rămas statornici ei, adesea îndelungul unui vifor de ani, adesea în calea unei grindine de stele căzătoare…! De aceea îi dedic eseul prezent. Pentru ea amintirea este vie, luminoasă, înflorită în gândul călător și-n privirea înduioșată.
Pentru cineva ori pentru altcineva însă, amintirea este un osuar al sentimentelor carbonizate. Eu nu sunt vinovat, eu pe lespedea unui astfel de osuar pun jerbe, nu reproșuri, nu ură…, eu totuși cred, eu totuși apăr libertatea interioară, eu totuși trăiesc, eu totuși nu sunt singur…! Trăiesc cu amintirile mele. Eu am stat de vorbă cu amintirile mele…!
Mulțumesc pentru ajutor, Eugenia. Mulțumesc pentru amintirile mele, Eugenia…! (Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..