Ce mai faceți amintirilor?! Dragi amintiri ca o dragă doamnă frumoasă, cu inimă frumoasă așa cum toate doamnele sunt numai și numai frumoase dacă au inima numai și numai frumoasă…, ce mai faceți, dragi amintiri?! Toate amintirile mele nu sunt numai despre ce s-a întâmplat ci și despre ce niciodată n-a ieșit din libertatea conștiinței în concret și adevăr. Ce mai faceți amintirilor cele ce aveți formă dureroasă de ficțiune, căci eu cu voi, astfel de amintiri, stau acum de vorbă?! Noi, amintirilor fictive, nu ne-am întâlnit niciodată, căci voi nu existați decât în închipuirea mea. Și totuși, eu stau de vorbă cu voi, amintiri fără trup al adevărului, doar șuviță a duhului.

Din gerul nu știu câtor cuvinte am făcut amintire și din arșița nu știu câtor amintiri am făcut flăcări verzi ca să înfrunzesc la țărmul mării alge brune pe nisipul cărunt.

Și-ntr-o dimineață, când țărmul mării, umed, va spune păsărilor că toată noaptea a plâns, păsările zadarnic își vor flutura aripile, că veșnic nu-l vor usca.

Și-n aceeași dimineață mă voi întreba de ce a sosit primăvara și de ce iarăși, într-o seară când începe roua să plângă la țărm de greul răcorii lui de țărm încremenit în calea veșniciei, va pleca iar din timp primăvara.

Și de ce noi, amintirilor închipuite, tot nu ne vom întâlni, când ne vom întâlni oare ( ?) venind într-o zi eu înspre voi, voi înspre mine? Vă dau întâlnire, amintiri imaginare, în sala mobilă de așteptare a gândului meu pierdut în ireal înainte de a mă pierde însumi din lume, de parcă nu ne lasă luna să ne întâlnim, despletindu-se asupra unei sălcii înflorite, ce plânge și ea dimineața, de greul florilor ei de salcie?

Să ne întâlnim într-o seară și-ntr-o noapte și-ntr-o dimineață, pe când plânge, mereu același, țărmul mării, pe umărul mereu al altor nisipuri. Și plânge și marea, mereu aceeași, pe umărul mereu al altor valuri. Și plâng și eu, mereu același, pe umărul dorurilor mele vechi și mereu altele.

Eu, născocitelor amintiri, în exterioritatea acelorași gânduri mereu mor, secundă cu secundă mor, trupul îmi moare celulă cu celulă, doar conștiința mai este vioaie într-un corp părând părăsit de conștiință. În mine sunt agere libertatea conștiinței și duhul, eu sunt eu doar în aceste două moduri de a fi, corpul nu mai este al meu, nu corpul meu duce în spinare conștiința și libertatea conștiinței, ci libertatea conștiinței și conștiința duc în spinare corpul. Conștiința și libertatea conștiinței sunt ca țărmul și ca marea, corpul mi-i ca nisipul, și ca valurile mării…!

Ce mai faceți amintirilor iluzorii? Cunoașteți pe o doamnă, frumoasă doamnă de la țărmul mării, cu inimă frumoasă de la frumusețea omului celui bun?! De ce oare-i lăsat să fie cel mai frumos om omul acela cu inimă frumoasă?! Voi amintirilor simulate, voi, frumoase amintiri, cunoașteți pe doamna frumoasă, cu inimă frumoasă, la țărmul mării?

Ce mulți de ce? Ce multe mirări, ce puține răspunsuri…! De ce atât de mulți de ce, de ce atât de puține răspunsuri, de ce atât de multe mirări, de ce atât de puține adevăruri?!

Măcar să îmi spună cineva de ce primăvara e bălaie, de ce nisipul e cărunt, de ce frunzele sunt flăcări verzi, de ce salcia plânge, de ce roua e plânsul ierbii, florilor, frunzei, țărmurilor, mării, cerului…, iar mai mult decât toate acestea la un loc au plâns, plâng și vor mai plânge în această viață ochii omului?! De ce e mai șubredă iubirea decât spada uitării, de ce dorul, în loc de alt dor culcă în sân pe voi, amintirilor plăsmuite, de ce plânsul dorului de departe insultă adevărul singurătății de aproape, de ce se bucură pietrele când cauți pe cineva și nu găsești pe nimeni, când chemi pe cineva și nu vine nimeni?  De ce dau eu întâlnire amintirilor ce nu-s amintiri, sunt invenții din păreri. Dorul orb și amintirile visate de ce sunt niște lujeri cruzi mai puternici decât rădăcinile bătrânei realități?

De ce dorul, ca și cum ar fi dușmanul meu îmi zguduie pieptul ca pe o frunză, de ce dorul respiră ca un monument, de ce vine ca un trăsnet și dispare ca un cărbune?

De ce singurul meu avut în viața aceasta este ceea ce nu am și nici ceea ce am crezut că am avut nu mai am?!

Și de ce nu ne întâlnim, amintirilor amăgitoare, la malul mării?! Bunăoară de ce nu ne întâlnim acum, în anul scris în calendarul prezentului. Căci atunci când în niciun calendar eu nu voi mai exista, chiar să vrem nu ne-am mai putea întâlni…! De ce este pentru mine mai greu să vin, iar pentru amintirile efemere este mai greu să vrea să vin, de ce este pentru mine mai ușor să sper, iar pentru amintirile fatale este mai ușor să mă lase să aștept?!

Dacă este așa de greu ce e ușor și așa de ușor ce este greu, iată, amintirilor puțin previzibile pentru o inimă mult prea bolnavă, versurile nimănui altuia decât celui ce contemplează secolele de la țărmul mării, tristul poet exilat și-n sine și-n țara-n care-și va găsi mormânt trupul fragilei ființe dar va-ncremeni în stânca veacurilor fiorul poeziilor sale:

„De ce m-acuzi într-una, Invidie turbată,
Că-mi risipesc viața și lenevesc scriind?
Că nu țin la tradiții și nu profit de vârstă,
Ca să câștig prin arme cununa prăfuită?
Că nu deprind știința de-a trăncăni într-una,
Prostituindu-mi glasul în luptele din for?
Nu lucruri trecătoare! Eu vreau ca-n orice vreme
Și-n orice loc să-mi fie renumele etern!”

În umbra celor mari…! Așa ne-ar cere-o stejarul să spunem în numele adevărului că din stejar stejar răsare – acesta-i adevărul stejarului, după cum și adevărul nucului este acela că-n umbra lui nimic nu răsare.

Dar ce răsare sub acoperământul luminii celei ce străbate-n linie numai și numai dreaptă aerul translucid, până la lumea pământeană în care și omu-și are partea sa infinit mai mică decât un infinit sumultiplu al punctului?!

Sub raza scursă de sus în lavă de aur ce răsare?! Viață răsare…! Viața trupurilor lumii vegetale ori lumii din care și noi facem parte. Sub clipirile ochilor cerului, flori catifelate de argint împrejurul reginei nopții celei de sus, ce răsare?! Vibrația sufletului răsare, viața visului răsare…, armonia, dragostea, emoția, grația răsar și înfloresc în florăria înstelată a conștiinței. Nu le putem vedea fără a le simți, nu le putem simți fără a le vedea, vederea și simțirea acoperindu-ne trup și suflet cu frumusețe, plăcere și iubire…!

Este în firea omului frumos de bun și minunat de visător să incizeze cu spiritualitate taine eterne și infinite ale frumuseții lumii și vieții de sus și de jos, ca să culeagă flori din cer și stele de pe pământ, înfrumusețându-se pe sine, înfrumusețându-și sieși viața, înfrumusețând comuniunea cu semenul.

Firea aceasta pur umană este un microscop operator, un laser ce dantelează-n rană lină dulcea durere și taina frumuseţii. Fără aceasta genialitatea omului ce știe să rămână om și rămâne om, este calomniată, iubirea omului este calomniată, frumusețea vieții și lumii sunt calomniate, libertatea interioară a omului este calomniată, iar omul provocator și victimă a toate acestea este o umbră zimțată a unei ființe uscate, fără viață sufletească, fără ideal…!

Nici viața nu și-ar mai avea justificarea…, omul acesta ar fi o formă de neînsuflețire în mișcare, un suflet gol încremenit în brutul unui trup înghețat, rostogolit în josul decadenței unui versant pustiu…!

Am avut, de când mă știu că mi se prefăceau în întrebări și mirări privirile și gândurile, cu crescute acumulări cerebrale pe seama creșterii mele în contra egalei descreșteri a duratei de timp ce mi-a fost dat și mie a-l petrece cu bunele și relele lui. Acum, când în față nu mai am decât o palidă cale de mers, iar în spate o întreagă magistrală cu triaje fără număr, serpentine, urcări, prăbușiri, staționări, mă întreb la fel de mult ca atunci când voiam să învăț, doar că acum mă întreb și mă mir de ce am învățat…! Și mi-e teamă că la sfârșit eu nu voi mai rămâne decât cu întrebarea mare cât nesfârșitul și grea cât stânca misterelor: De ce ?!

De ce m-am născut, de ce voi muri, de ce mi-a fost bine, de ce mi-a fost rău, de ce am știut ce să iubesc, de ce nu am știut, de ce am știut ce să urăsc, de ce nu am știut, de ce am fost sănătos, de ce am fost bolnav, de ce mi-a fost minunat de bine, de ce am fost cumplit de bolnav…?!

Nu am răspunsul. Crud adevăr pe seama căruia tot un „de ce ?” pune stăpânire pe conștiința mea…! De ce mi se pare și mie, cum poate li s-a părut, le pare și li se va părea multora, că am un suflet gol într-o lume în care cred că pentru mine este târziu? De ce însă îl am încărcat în lumea amintirilor; de ce aleg să trăiesc cât pot de mult din amintiri?!

Din amintiri șlefuite în patina adevărului și din amintiri cioplite-n neantul irealului.

Amintiri, ce pot fi înrămate cu sufletul. Unele dintre ele, aievea în actul argumentului, ideale și sperate în lucrul vibrației duhului, o privesc pe o doamnă frumoasă cu suflet bun, minunat de frumoasă doamnă cu inimă frumoasă, de la țărmul Mării Negre. Am colaborat cu ea, am scris despre ea articole de presă, căci este o personalitate cu realizări remarcabile și foarte cunoscută în industria turismului românesc, i-am dedicat și eseuri cu justă prezentare de fapte și afectivă oglindire spirituală, în unele dintre cărțile mele. Acum, în final de text eseistic pentru drumul fără pulbere al presei fulgerătoare de azi, dar și pentru pagini de carte tipărită ale următoarelor mele făptuiri, pesemne cu trudă mai multă și cheltuială mai mare decât talent, pe câmpia greu de săpat, marea câmpie spinoasă, livrescă.

O numesc la finalul finalului, am numit-o și în titlu, cu atenționarea că nu poate fi identificată în totalitatea cuvintelor de suprafață și a cuvintelor din cuvânt, ci numai în unele dintre ele, anume în acelea vădit pozitive și afective, restul fiind o sumă de gânduri personale lunecate într-o mulțime de contemplații, nu toate covergente temenic…! Numele doamnei căreia îi dedic prezentul eseu este Corina Martin, frumoasă doamnă cu inimă frumoasă, minunat de frumoasă doamnă cu suflet sublim.

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Eu mi-am dat întâlnire și cu amintiri fictive/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 mai 2026