Într-o dimineață senină împăratul s-a trezit desfătat de razele generoase ale soarelui… Păsărelele voioase își făceau ritualul de dimineață zburlindu-se scuturător sau plesnind din aripi, înviorându-se cu cântatul lor fermecător și mai ales cu ciripitul necesar, continuu și inconfundabil. Ele își ciripeau fiecare în limba lor, mă rog… În limba lor păsărească, și ciripeau, ciripeau: ciric ciric sau altfel… oricum ciripeau bine. Împăratul le considera decorative, iar lor le plăcea această gândire scăpându-le cel puțin de o grijă în plus, el da poruncă să li se dea uneori grăunțe la fereastra sa dar aducea pe furiș și câte o pisică la festin.

Împăratul întinzându-și mădularele confortabil în văzul curtenilor apropiați se bucura de viață socotind că toate și se cuvin și toți slujitorii săi și se supun. Și slavă Domnului avea destui: paharnicul, silențiarul, sfetnicul, paznicul, bucătarul, spălătoreasa, ostașul, arhitectul, negustorul și alții între care ultimul… bufonul, fără a mai pune la socoteală… poporul care oricum era în mintea lui un fel de turmă… domestică. Bufonul era necesar să-l facă să râdă pe împărat atunci când era trist sau când era… vesel. El costa cel mai puțin…îl lăuda de voie de nevoie pe stăpân, se măscărea și se alinta ori plângea după caz, era un fel de jucărie vie, care era… de râs. Toată curtea râdea de bufon și-l batjocorea pentru rolul său neserios. Îmbuibații stăpânului primeau cele necesare traiului și vătraiului, făcând plecăciuni și aducând laude haioase, pe care și bufonul le aducea, dar pentru care era plătit în scârbă. Când însă stăpânul da vreun banchet, bufonul intra în scenă printre cântăreți să bucure curtea, că de nu făcea haz curtenilor… capul i-ar fi stat în locul picioarelor. Tot bufonul era cel care – neluat în seamă – aducea cuvintele ascunse ale stăpânului către metrese. El ascundea lucruri care puteau fi secrete periculoase doar ca să-și salveze pielea și striga către toți lucruri de nimic care păreau importante. Bufonul le spunea tuturor când avea prilej fel de fel de lucruri pe care nu le făcuse niciodată, iar ceea ce făcuse nu le spunea nimănui, ținându-le ascunse ca nu cumva vorbind în somn să se trădeze, într-un cuvânt era un netot de tot.

De bufon însă stăpânul n-avea teamă, pentru că el era lăudacul său obligatoriu, un fel de cârpă veselă a palatului, un nimeni pentru alții și un nimic pentru el.

Într-o zi însă, când împăratul s-a îmbolnăvit, doctorii se învârteau în jurul lui cu un ochi la stăpân și cu altul la stăpână, care avea un plan de rezervă afiliat la sufletul desfătat al unui fin de-al măriei sale… În caz că stăpânul ar fi pățit ceva… dă Doamne, doamna stăpânului ar fi folosit imediat investiția ei amoroasă cu finul… să-l facă împărat. Dintre toți, bufonul cel marginalizat, râsul tuturor, care știa „toate”, a rămas lângă stăpân să-l aline și-n cele din urmă dându-i să bea în secret o sticluță cu agheasmă l-a vindecat de toate cele. Uimiți doctorii au sărit imediat să explice cum au vindecat pe măria sa și cât de riscant a fost… la un pas de moarte. Doctorii luminați, oamenii de încredere ai stăpânului, se ocupaseră din timp și de locul de veci al luminatului, așezat în timpul vieții cel mai în față decât toți decedații împărătești. Nu se cuvenea altfel decât așa, ziceau ei respectuoși. Împăratul încrezător în ei le-a dăruit mulți bani și foloase. Dar stăpânul ridicându-se a năruit multe planuri iar curând au început ospețele… L-a pus pe bufon să-l veselească și oricât a încercat acesta nu i-a intrat în voie, fiind cât p’aci să-și piardă capul. Numai gingășia atrăgătoare a unui moț de ciucure roșiatic al bufonului l-a salvat. Ai nasturii auriți ca mine?…a răcnit împăratul și pantofi cu catarame și schele…și schele…s-a înecat aproape, fără aer, apoi luând o gură de vin a continuat… Nasturii tăi mici sunt din argint?  Și pantalonii din mătase? Cămașa ta e de porfir? Și scheletul tău învelit în grăsime nefolositoare nu are voie de aceste frumuseți. Cine ți-a dat ție voie să fii așa? Eu te-am făcut bufon pe tine și nu invers!

Bufonul ar fi vrut să-i spună: Măria ta, dar toate acestea sunt false, nici mătase, nici aur sau porfir ci simple copii pe care Maria Ta mi le-ați poruncit!

Dar temător își ținu gura, mai gândi totuși: meserie grea e să fii bufon, nu-și permite cred oricine… poate numai stăpânul, că el își poate permite orice, e… împărat.

Bufonul a ascultat și cu un râs sardonic s-a retras într-un colț al curții făcându-se că nu înțelege. S -a încheiat curând și ospățul mai puțin reușit ca altă dată, dar cum împăratul nu avea ureche muzicală totul fusese…perfect. Au venit apoi niște vești rele, bani puțini, visteria goală, rivalii stăpânului puternici, mulți trădători… zile grele. Stăpânul nervos tuna și fulgera fără noimă și contra celor care îl slujeau încă cu credință, dar degeaba, cum deschideau gura vreunul el le-o închidea, dând totuși crezare fățarnicilor mai meșteri la vorbire vicleană și mai îndrăzneți în ticluri. Lor stăpânul le-a dat bani din vistierie, ei spunând că prin lucrările lor trainice vor scoate la vedere ceea ce nu se vede și vor glăsui în limba specială a duhurilor lumești, iar împăratul privea visător la vorbele lor. Bufonul nu-i credea și simțindu-le minciunile îi imita în gesturi, ridiculizându-i, tot, tot va vedea și stăpânul, dar…nimic. Ca să ascundă slăbirea puterii sale stăpânitoare, împăratul a gândit că un banchet strălucitor i-ar impresiona pe toți, prieteni sau rivali. Zis și făcut. El a dat ordin vistiernicului să scoată bani mulți din vistierie și a poruncit o mare distracție invitând prieteni și rivali de la apus și din împărăția sa cuprinzătoare, de acolo unde ora exactă este așa cum spune el și nu soarele. Lume luminată a venit pe drumuri de nesaț la această petrecere, împărăteasa aranjată mai înainte… cu alese podoabe fine și întreaga curte se aplecau și strigau: trăiască împăratul!

Bufonul care era puțin bolnav sta cuminte așteptând să fie chemat să-și joace rolul…  dar alții zeloși de câștiguri sărutau mâna stăpânului obținând mari avantaje.

Deodată împăratul s-a încruntat și a răcnit:

-Unde este incapabilul bufon? Nenorocitul! Este depășit și învechit la palat, să se arate sau să fie spânzurat!

Atunci bufonul lăudându-l, cu lacrimi în ochi, a început să facă tumbe și plecăciuni în fața stăpânului care nu l-a slăbit din priviri urmărindu-l să greșească ceva…dar bufonul era iscusit. În cele din urmă cu un gest de lehamite stăpânul îl goni ușurându-l în favoarea muzicanților și dansatoarelor de la curte. În tot acest timp stăpâna moțăia ba de la băutură ba de la râs, ba de mulțumită că poate stăpânul crapă – așa gândea în mintea ei. În fine, banchetul se sfârși și invitații plecară cu gânduri diferite, acasă. Cei răi nemulțumiți că nu le-a ieșit nici un plan, prietenii obișnuiți cu darurile, servitorii obosiți de lucrul lor, împăratul îngâmfat de puterea sa, stăpâna nemulțumită de timpul pierdut… iar bufonul vesel c-a scăpat cu viață. Banchetul însă n-a schimbat cu nimic, proasta ocârmuire a stăpânului, dimpotrivă. Visteria țării a scăzut mult, slujitorii mari au început să cârtească, iar împăratul să-și facă socoteli greșite.

Odată fiind întristat bufonul s-a apropiat sfios și i-a zis:

-Luminăția ta eu sunt bufonul dumneavoastră, dacă porunciți eu pot să vă înveselesc și să vă spun vorbe de Duh!

Stăpânul tentat să-i dea o șansă s-a sucit în suflet și l-a mustrat aspru… La scut timp i-au venit vești proaste despre prietenii pe care îi finanțase cum c-au trecut de partea dușmanilor. Cei care l-au sfătuit pe bani mulți s-au dovedit jefuitori și infideli, până când și mulțimea rudelor s-au depărtat încet de stăpân căutând să ia și la plecare câte ceva…

La fel, vistiernicul, paharnicul, ostașul, arhitectul și alți oameni de vază… spunând: ce să-l mai ascultăm pe împărat? Este sărac și demn de uitare… mai bine îl părăsim și urmărim ce se întâmplă. Alții însă, în frunte cu stăpâna urzeau planuri. Cu nasul ei coroiat și cu ochii reci și albăstrui fixând un condamnat fie cât de înalt, această femeie devenise în fapt… împărat.

Numai bufonul rămăsese lângă măria sa, el încerca să-l bucure cu ghidușenii și să-l scoată din amărăciune, dar fără laude false ci prin cântări și vorbe înțelepte, aproape sfinte.

„Deșertăciunea deșertăciunilor sunt toate Măria ta!”, striga cântător și ridicând mâna cu degetul arătător întins spre cel,… el bufonul, a rostit aceste vorbe mărețe. Ca dintr-un vis cu privirea uimitoare tulburată, împăratul a făcut o grimasă și a murit încremenit căzând pe pardoseala de marmură cu care era pardosit palatul. Crezând că-l mai poate salva, bufonul s-a repezit să-l ridice și striga disperat după ajutor… dar cine să-l audă. La piciorul mesei însă a văzut uimit o sticluță foarte mică din care încă se mai zărea urma de otravă, poate? Gândea bufonul…pe ea erau doi de „i”…sau doi roman? Sau două linii? nu știa ce să creadă. Și chiar povestitorul n-a putut înțelege ce ar mai putea scrie despre acest fapt… rămânând profund încurcat în presupunerile sale… iar cât despre noi cititorii ce să mai spunem…

Într-un târziu el auzi zgomot de pași și se ascunse repede după o draperie brodată. De acolo auzi glasul finului ce părea a o consola pe stăpână zicând: „Ce să- și faci, un prăpădit neghiob, bine c-am scăpat de el, ai văzut cât stres ne da… ducă-se, în fine… de astăzi eu împreună cu tine vom fi stăpâni. Să vină cioclii cimitirului să-l prepare pentru împărăția veșnică”…

Cortina căzuse, împăratul murise, bufonul ca de obicei știa și auzise multe lucruri dar… reușise să supraviețuiască… iar carul vieții mergea înainte… uimindu-ne de trufia și prostia omenească față de cele cuviincioase și sfinte.

Și-am încălecat pe-o stea care a căzut din bolta cerului sclipind… în balta din curtea mea!

by

Referinţă Bibliografică

VIOREL PINTEA: Bufonul (schiță basm)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 mai 2026