Este una să fii angajat într-o instituție și cu totul altceva să fii elev, vizitator sau o persoană venită din exterior pentru a presta o lucrare temporară. Într-o unitate, fie ea publică sau privată — indiferent cât de protectoare sau de abuzivă ar fi legislația —, o ținută obligatorie (uniformă sau dress code) le poate fi impusă exclusiv angajaților. Persoanelor din afara personalului încadrat, care intră în instituție pentru a vizita pe cineva, pentru a presta diverse servicii sau pentru a se instrui într-un anumit domeniu, li se poate solicita, în perimetrul obiectivului, cel mult purtarea unui ecuson sau a unei banderole care să ateste că nu fac parte din personalul unității respective. Când un angajat cu contract de muncă își permite să ia la rost un vizitator legat de vestimentație, reproșându-i felul în care este îmbrăcat, deși el însuși — pretinzând că are o funcție sau o poziție de autoritate — nu respectă o ținută tip, cum se mai pot impune reguli celor din exterior? Cum poate fi considerată decentă, lipsită de discriminare și de umilință o regulă prin care dumneata, ca angajat, ceri o conduită vestimentară strictă celor din afară, când tu însuți dai un exemplu de indiferență, purtând haine pestrițe, raiate sau stridente, fără a te încadra în normele instituției? Când chemi pe cineva „la raport” pentru a-i atrage atenția că nu poartă ținuta cerută într-o unitate de poliție, jandarmerie, școală sau unitate sanitară, cine ești dumneata, ca angajat, dacă nu respecți regulamentul vestimentar intern? Practic, dumneavoastră și colegilor dumneavoastră, plătiți cu carte de muncă, nu vă impune nimeni o ținută tip, dar aveți pretenția să o impuneți unor persoane neangajate. Știți, de fapt, ce înseamnă acest lucru în mod concret? Cum se numește o asemenea abatere sau contravenție? Eu știu, însă vă las pe dumneavoastră să reflectați și să răspundeți. În orice instituție, fie ea de poliție, jandarmerie, învățământ sau de altă natură, doar angajaților li se poate impune o anumită conduită vestimentară, deoarece aceștia sunt remunerați pentru activitatea lor prin contractul de muncă. Această regulă nu se aplică persoanelor care își desfășoară temporar activitatea acolo, fie că sunt vizitatori, elevi sau prestatori de servicii veniți să execute lucrări ori să predea cursuri. Într-o unitate de învățământ, elevul nu este nici inferiorul, nici superiorul și nici egalul dascălului, ci este o persoană care a intrat în instituție pentru a i se preda lecții. Elevul nu are alte atribuții corelate cu normele angajaților școlii, în afară de a audia cursurile profesorului (teoretice sau practice) și de a respecta ordinea și disciplina din momentul în care a trecut porțile școlii. Atât, deoarece el nu este remunerat pentru a face altceva. În funcție de nivelul cunoștințelor sale, i se acordă note sau calificative. În schimb, cadrele didactice și personalul auxiliar primesc un salariu tocmai pentru a efectua aceste servicii specifice în cadrul unității.

Vasile Dan MARCHIȘ

poet, eseist, publicist, fondatorul revistei Sintagme codrene