Îi spunem un BUN VENIT în paginile revistei universale de creație și atitudine „Armonii Culturale” poetei ckujene Raluca Patriche!

 **********************

un tu pierdut

uneori, lumea se micșorează până când

rămâi doar tu, ca o lumină caldă aprinsă

într-o casă de la marginea orașului.

Nu e un chip, ci o prelungire a liniștii,

un fel de tihnă ce se așează pe umeri

atunci când oboseala devine prea grea.

e acea vertebră lipsă căutată prin sertare

pline de fluturi uscați și resturi de vise

mestecate discret de molii.

ae ascunde în lucruri mărunte:

în felul în care cade soarele pe masă,

în paginile lăsate deschise

sau în foșnetul ploii de afară.

e un ecou care nu strigă, dar șoptește,

e o prezență difuză ce face ca totul

să pară, în sfârșit, un pic mai așezat,

ca și cum piesele de puzzle

s-au potrivit de la sine.

nu e  nevoie de cuvinte mari,

nici de decoruri complicate.

E de ajuns că e acolo, undeva în gând,

un punct de sprijin într-o lume grăbită.

E pur și simplu o regăsire —

și asta e destul ca să mă simt acasă.

între secunde

simt ca pe o arsură ușoară sub pielea tâmplelor,

un curent electric ce străbate podeaua de lemn și lumina serii,

transformând aerul stătut în abur de mătase și fosfor.

lumea se descojește tăcut, sub privirea ta, lăsând la vedere

mecanismul de aur și sârmă al unui univers care abia acum începe.

mă uit la mâinile tale și văd în liniile palmelor traseele unor galaxii

pe care aș vrea să le parcurg cu degetul, încet, ca un cartograf orb.

ești o muzică auzită prin pereți subțiri, o promisiune de ploaie de vară,

un vis pe care îl ai cu ochii deschiși în timp ce privești cerul deasupra blocurilor.

e un instinct care-mi mută inima în vârful degetelor, o rezonanță

ce îmi străbate sângele ca o lumină nefirească și caldă.

nu mai e nevoie de nicio lămurire în această tăcere de amiază,

totul se oprește într-o simplă vibrație a aerului dintre noi,

ca un semn de carte așezat invizibil între secunda asta și cea care vine.

repliere

îmi cresc aripi sub piele

dar nu sunt pentru zbor, sunt pentru fuga din mine însumi,

din orașul ăsta făcut din vene în care sângele circulă cu numele tău.

te-am visat aseară

ca pe o stradă care se tot repliază în sine,

cu felinare aprinse în ochii tăi

și tramvaie ruginite trecând prin inimă —

fiecare oprire, o rană care nu mai întreabă.

realitatea se decojește lent,

ca un perete umed

pe care am scris cândva „noi”

și acum literele cad,

una câte una,

într-o liniște care țipă.

mi-am deschis pieptul

și am găsit acolo un oraș miniatural

în care tu încă locuiești,

îți întinzi tăcerile peste mine

și adormi liniștit

în partea stângă a durerii.

nu știu dacă te-am iubit

sau te-am inventat

ca să nu mă mai doară singurătatea.

dar știu că atunci când închid ochii,

întunericul nu e gol —

e plin de tine,

ca o fotografie arsă

care continuă să lumineze

din interiorul meu.

Raluca Patriche

Cluj-Napoca

by

Referinţă Bibliografică

Raluca Patriche: Moment liric/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 mai 2026