Cuvintele cărții acesteia nu sunt de fapt cuvinte, sunt dureri. Ele au început a se face simțite de către mine în sufletul meu, în inima mea, în picioarele mele, în mâinile mele, în capul meu, în ochii mei, pe perna pe care-mi puneam capul, în farfuria din care mă hrăneam, în paharul din care beam, pe patul de fier din spital pe care-nțepeneam, pe cel cu arcuri de acasă, pe care plângeam, în toată casa mea în care mi se părea că sunt străin, la masa la care scriam, în gândul de care nu mă puteam ține, că făcea ocolul cerului și pământului în fiecare secundă, pe drumul pe care nu puteam pleca… ! Eram bolnav, zăceam la pat în spital și acasă, stăteam inert în pat, cu ochii în tavan și mintea la moarte, până când am putut să mă port de colo colo, până când am început de la începutul începutului să reînvăț de la capăt deprinderile pierdute, căci, anumite funcții ale corpului și conștiinței mi-au fost deconectate de la comanda de sus fiindu-mi deturnate la voia sorții.
Pierdusem din deprinderile fizice și sufletești, mi s-au spulberat toate speranțele că mă voi mai putea recupera vreodată, că voi mai putea merge măcar o singură dată oriunde, pe un alt drum afară de cel de acasă la spital și de la spital acasă, oricând, pentru orice, la oricine… ! Tare, tare mă mai săturasem de durere, de singurătate, de plâns, de târât un picior după mine ca pe un lanț, de toate canoanele bolii…. Uitasem cum e să mergi, uitasem cum mai sunt oameni ce merg în sus și în jos pe trotuare, uitasem să mai fiu om, mă săturasem atât de tare de tot, îmi venea să mă bat cu capul de pereți, să mă sugrum, să mă arunc pe fereastră…! Așa de amar îmi era sufletul, că la un moment dat am vrut din toată ființa mea să renunț.
Am văzut uneori animale bolnave, ele, sărmanele, au dureri, ca și noi, dar nu suferă și n-au nici grai ca să strige, nici lacrimi ca să verse, ele zac, schiaună și ele poate cred că așa și trebuie să li se întâmple. Dar noi oamenii avem conștiință, vorbim, avem amintiri, regretăm, suferim…, noi oamenii suferim cumplit când suntem cumplit de bolnavi…!
Numai om să nu fii…! Crezusem c-am pierdut lupta cu boala și-mi revendicam dreptul de a muri când credeam eu că trebuia să mor, căci de născut nu eu am fost acela ce-am vrut, nu eu mi-am ales ziua, anul, mama, tata, chipul, mintea, sufletul…, pe acestea le-am primit fără să fiu întrebat, n-a fost chip nici să-mi doresc, nici să refuz. Dar dacă am fost constrâns atunci, acum nu mai merge, am și eu dreptul să hotărăsc o dată-n viață în legătură cu mine. Dacă voi rămânea viu, din viața mea voi trăi, dacă am să mor, morții mele mă voi preda. Așa gândeam… !
Răvășit iremediabil, cum eram, ca o consolare absurdă și o rugă în pustiu, propria-mi lamentare complet lipsită de sens îmi vărsa în rănile plânsului, decăderii și neputinței disponibilitatea de a fi dat jumătate din tot ce aveam dacă cineva mi-ar fi putut da de la sine putere și sănătate ca să mai fiu om întreg un ceas, o oră, un minut, un singur minut măcar. Umorul nu mă lăsase și cred că doar pe el îl puteam vârî în joaca de-a nebunia cu imposibilul, căci altceva nu aveam și nu am, de sărman ce am fost și am rămas. Ce altceva ești de acord să plătești mai cu dare de mână într-o viață de om, dacă nu jumătate din nimic…! Stau și eu acum și mă gândesc dacă se găsește în toată lumea vreun matematician ce știe a da pe din două nimic…!
Atunci însă ziceam propriei conștiințe că aș fi dat jumătate, ba și mai mult, bunăoară tot, ca să mai fi putut merge până aș fi obosit de mers, să mă mai fi putut îngriji singur până m-aș fi simțit curat și nou născut de sus până jos, să mai fi putut respira normal până m-aș fi săturat de respirat, să mai fi putut tuși până mi-aș fi zguduit coastele ca de prăpădul unui tunet, să mai fi putut căsca adânc până mi-ar fi crăpat fălcile, căci, ce boală nemernică: nu puteam respira, îmi ieșeau ochii din cap după o gură de aer, nu puteam căsca, tremuram să duc până la capăt un afurisit de căscat și nu puteam, când deschideam gura mi se urca stomacul la gât, se-nchideau supapele căii aerului și-mi simțeam plămânul răsucit la gură, mă făceam covrig și-l împingeam înapoi, cu înghițituri, nu puteam strănuta, mi se contractau toți mușchii corpului, mi se răsucea limba în cerul gurii, mi se micșorau ochii strângându-se-ntre pleoape ca la pisică, îmi dădeau lacrimile, mi se oprea inima, mi se părea că bate moartea la ușă, în loc să bată inima în locul ei din piept…, doamne, trăiam în iad…!
Mă chinuiam ghemuit ca să tușesc, îmi clănțăneau dinții, mă durea toată burta, mi se ridica pielea pe șira spinării, mă vânzoleam, mârâiam, icneam…, dar de tușit nu tușeam, vedeam negru în fața ochilor ca să respir, să strănut, să casc, să pot și eu să desăvârșesc funcțiile cele mai normale, simple, vitale și ușor de făcut ale ființei omenești. Atât de ușor, atât de simplu, atât de normal pentru oricare om, iar mie mi se interziceau aproape toate, eu nu mai eram eu, mie nu mi se mai dădea libertate la trai normal, eu eram condamnat la viață invalidă, mie nu mi se mai recunoșteau drepturile de om, eu eram o stâncă, un stârv înghețat și amorțit…!
Suferința unui om trăsnit brutal de un avc, blestemată boală ce m-a trântit de pământ pe mine, nu este la vedere, boala aceasta nu vine după ea doar cu dureri, vine cu pareză, vine cu afazie – imposibilitatea de a vorbi – vine cu încețoșarea vederii, vine cu neputința de a înghiți măcar apă, vine cu greață chiar și la apă și aer, la hrană în primul rând, bunătățile de pe lume să ți se pună în față, vine cu deficiențe cumplite de toate felurile, nu mai poți decide în legătură cu tine, ești obligat să îți pierzi minima decență față de cine te îngrijește, unii te disprețuiesc, ajungi la mila altora și puțini ți-o acorda, dacă nu cumva chiar nimeni pe măsura a câtă nevoie ai de măcar puțină cât o fărâmă de milă, căci nimeni nu știe și nu înțelege deplin ce se întâmplă cu tine, ce chin te macină, ce disperare te distruge…, trebuie să rabzi disprețul unora, țipete diabolice de la câte cineva, trântiri de pat de parca-i fi un sac umplut cu gunoi, te poți aștepta la reproșuri ce-ți ard sufletul, la părăsiri devastatoare din partea unora din familie și a unora dintre prieteni, te simți până la măduva oaselor neînțeles, ocărât, îmbrâncit, pustiu, făcut fărâme de boală și ghiontit de cine te aștepți cel mai puțin câteodată…! Doamne…, numai om să nu fii…! (Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..