Ce torent de mituri în urma idioților…, ce adâncă uitare în urma geniilor…! Într-o zi, pe 24 mai 1937, ca și cum mai mult de o viitoare jumătate de secol cu năpaste și torente de steril folcloric și ideologii aculturale, cineva ar fi trebuit să curățe grindina de cântece bolnave din muzica populară și folclorică românească, cineva cu miere în glas, un geniu al cântecului, cum l-a numit doinitorul Sibiului Ioan Dăncăneț pe cel ce avea să surâdă luminii lumii sub ovalul adânc, înflorit de florile cerului, la Siriul Buzăului, Benone Sinulescu…!
Iar în altă zi, sumbră, plecarea sa avea să ia după sine nu doar sufletul și ființa artistului ci o lume întreagă a melosului măiastru, urcat pe versantul creației noastre populare și folclorice până unde numai muntele, vulturul, norul, cerul și soarele se înalță..! Era un iremediabil de trist 18 noiembrie al sinistrului an lovit de blestemul pandemiei, 2021. Atunci Benone Sinulescu avea să părăsească această lume ce nu doar va dispărea odată cu el, dar va și lăsa loc operei pur românești de surpare chiar și a amintirilor sale ca și a altor personalități de ctitorire a istoriei ființei și spiritului nostru. Abjecta mișcare națională distructivă ar și sărit rapid să surpe grandiosul Festivalul Național Concurs de Muzică Populară „Benone Sinulescu” ce se desfășoară anual, încă din timpul vieții artistului căruia-i poartă numele, anul 2013, mai exact. Dar i-au stat curmeziș hărnicia, competența și conștiința unor câțiva stâlpi ai festivalului, între care primarul Constantin Toma și impresarul Ionuț Pavel zidesc și baza de jos și pe cea de sus a fortificației de apărare și sunt și în linia întâi a garnizoanei din interior. Cu stăruință, dăruire, dragoste și muncă supremă se asigură asfel continuitatea festivalului, se dejoacă și zădărnicește acerb, în fiecare an, planul dezolant al întreruperii unui act cultural și artistic național unic prin amploare, valoare, recitaluri cu artiști consacrați și celebri, un număr în creștere și diversificare de genuri al concurenților promițători, o popularitate maxim entuziastă din partea unui public atât de numeros încât spațiul rezervat lui în fața scenei clocotește…!
Ca și cum o anume statistică a nonvaloarei promovate o jumătate de epocă trecută și un sfert din cea prezentă nu ar fi avut loc de răspândire, începuse de la o vreme, între anii de grație democrato anarhice să dea pe dinafară muzica bolnavă de o boală bolnavă și ea de surplusul antimuzical năvalnic, sufocant, fără poezie a cântecului, fără melodie a sufletului, fără armonie a privirii, plină de răutăți sterile necurățate, nestârpite la timp, începând să se reverse ca un viespar mișunând în zarva națională și lăsând în urmă pete urâte…! Poate că de aceasta și Dumnezeu a hotărât să se nască pe pământ românesc sirian Benone Sinulescu. Și poate că tot de aceasta, mai târziu, în zilele de acum, din inițiativa sa, susținută, îmbunătățită progresiv, întărită, apărata până azi de către cei mai sus numiți și de către alții, a răsărit din firmamentul melosului nostru folcloric, o lumină căreia i-au trebuit peste șase decenii ca să ajungă la Buzău: Festivalul Național Concurs de Muzică Populară „Benone Sinulescu”.
„Dar neîntrupat e chipu-acei iubite
Ca și lumina ce în cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n-a fost când era, el e când nu e.”
(variantă în facsimil a poeziei „La steaua” de Mihai Eminescu)
Mai mult decât vorbele noastre, versurile de mai sus înrămează luminos chipul, strădania și țelul festivalului de la Buzău… ! Eu nu am prieteni traficați de mine, eu am prieteni traficați de propriile destine…! Nu știu câți cred în adevărul meu, dar am știut și cred în ce am știut: maestrul Benone Sinulescu mi-a fost mentor în decifrările necunoscutelor din culisele scenei, un univers în care să intri poți spera, dar să reziste, nu înflăcărarea speranței, ci mai degrabă înfrângerea descurajărilor îl așteptă pe ziarist ori scriitor. Mi-a fost sprijinitor și cu vorba și cu mijlociri diverse de legături cu artiștii, invitații la spectacole, la televiziuni, la radio și așa mai departe…, mi-a fost mereu săritor la greul ocupațiilor mele costisitoare pe bază subțire de bani, înveselindu-mă și încurajându-mă nu de puține ori cu câte o sumă ce adăugată brumei mele de câștig mă menținea pe o linie oblică a ceea ce realizam, când cu vârful în sus, când înspre coborâre. Depunerile lui în contul meu și uneori în mâna mea repuneau brațul balanței în echilibru ori și mai puțin scolastic, mă menținea cu barca pe linia de plutire.
Mai presus de toate însă, Benone Sinulescu mi-a fost prieten. Da, mi-a fost, nu e loc de îndoială, prieten….! Un prieten adevărat. Un prieten de prietenia căruia să mă bucur. Un prieten pe care să mă pot bizui. Un prieten de suflet…! Altora, multor altora le-a fost un prieten pândit și privit ca o pradă, pentru mulți, greu și de numărat cât de mulți pișicheri, a fost rodul din care s-a cules succes și câștig, a fost talentul, munca și numele de negustorit, mi-a spus însuși Benone Sinulescu – nu este acum și aici cazul să spun tot ce știu și eu știu multe, cum ar spune Florin Piersic!
De mine a fost necondiționat apropiat, a crezut în dragostea mea de a scrie frumos despre artiști cu inimă frumoasă, mi-a dat tot creditul necesar de a-i fi cronicar de spectacole, îl însoțeam la cele mai multe dintre ele, avea grijă de mine, îmi compensa cheltuiala de transport, îmi mai dădea câte ceva și pe deasupra, îmi asigura masă și cazare, îmi făurea prin cuvintele-i prețioase spuse de către el la adresa mea imaginea cea mai favorabilă în fața tuturor. Cum pot fi numite acestea dacă nu gestul prieteniei. La rându-mi răspundeam cu respect, scriam despre el cât de mult și cât de frumos n-am scris despre nimeni (poate că, totuși, despre Paul Ciprian Surugiu – Fuego, dar de la un timp, eu nu știu ori poate că știu de ce, s-a săpat între noi un hotar lat și lung).
Ca și despre Fuego, despre Stela și Arșinel, despre Majestatea Sa Regele Mihai…, am scris și despre Benone Sinulescu o carte pe care mai târziu am reeditat-o. Simțeam că munca și totala dăruire nu mi-au fost în zadar, Benone Sinulescu mergea cu această carte și o prezenta în comunicate de presă, la radio, în emisiuni tv de divertisment, dintre care unele sunt păzite de către niște straje ciudate și niște lugubri cenzori ce înlesnesc pătrunderea cu de-a valma prin afurisitul ciur, nu o dată a frustraților fără talent, iar pe ceilalți îi opresc – repartiția aceasta ține de relații și bani, nu întotdeauna de valoare. Vorbise cu Elise Stan și Iuliana Tudor despre un spectacol folcloric național în care să îl însoțesc ca să îmi organizeze în fiecare oraș câte un stand cu vânzare de carte. Întocmai a făcut Fuego, atunci fiind întâia și ultima oară când mi-am valorificat munca livrescă grea și teribil de responsabilă și costisitoare. La Festivalul Național Concurs de Muzică populară „Benone Sinulescu” eram printre invitații de căpătâi, între care enunțarea numelui George Stanca arată în oglindă exigența de prestigiu a mai sus amintitului festival.
De la moartea artistului, însă, nu m-a mai invitat nimeni la galantul festival transfigurat într-o gală ce-ncorporează și criteriul remember Benone Sinulescu, deși eu am continuat să scriu cronici și pe deasupra să scriu și o carte pe care-am conceput-o drept o oglindă în care-am fixat în întregimea lui mirifică pe toți protagoniștii concurenți sau invitați consacrați, cu detalii ample, afective ale prestațiilor lor artistice…! Am rămas cu un troian de cărți, să mă uit la ele ori, în tot cazul, să le împart degeaba în stânga și-n dreapta ca și cum m-aș pedepsi pe mine, iar pe primitor l-aș înăduși cu luarea de complezență a darului meu, de parcă l-aș încărca în spate cu un sac de pietroaie…!
Era, nu de o veșnicie, dar de când parcă a și trebuit să fie, impresarul Ionuț Pavel. El a continuat și continuă să se implice fundamental în organizarea Festivalului „Benone Sinulescu” de la Buzău. Am ajuns să însemnez și pentru el, pesemne, ca și pentru festival, o descotorisire necesară.
Timpul m-a vindecat de duhul regretului. Abia ce am ispășit pedeapsa unei boli grele și sunt acum din nou om întreg, trăiesc, merg, vorbesc, sunt aproape normal – am rămas doar cu o ușoară șchiopătare la mers, dar nimic nu mă mai oprește să reîncep așternerea în scris a cuvântului din cuvânt. Boala a trecut însă n-a trecut rana cuțitului îndepărtării mele din rândurile slujitorilor festivalului de la Buzău. Nu clipește lumea să facă rău, noi oamenii, victime ale propriilor suferințe ardem ca un chibrit, vedem că viețile noastre parcă lunecă mai repede ca oricând la ieșirea din timp, că o groază de sus și alta de jos lovesc în noi însă nimic nu ne mișcă mintea cu atât mai puțin ar face-o o scânteie a unei cronici scrise cu dragoste de către mine! Fronda mea oricât de incisivă ar mai putea putea schimba ceva? Nu…!
Totul despre interesul, munca și rodul muncii mele în legătură cu importanta gală a muzicii de la Buzău, întru memoria lui Benone Sinulescu și promovarea vlăstarelor muzicii populare, s-a destrămat pentru mine în acea lugubră zi de 18 noiembrie 2021, când Benone Sinulescu ne-a părăsit pe toți, deși pe toți, buni cu el ori mai puțin buni ne-a respectat și nu ne-a aruncat niciodată ca pe un bagaj nedorit.
Eu rămân să îl am necontenit în minte pe maestrul unic, magnificul artist Benone Sinulescu, „geniu al muzicii”, cum, repet, fără să greșească i-a spus un alt bun prieten al meu, acum și el privindu-ne de la fereastra cerului, doinitorul Sibiului Ioan Dăncăneț…, neîncetat rămân să scriu despre neuitatul de către mine și de către până la unul cei ce l-au iubit și s-au alinat cu glasul lui cald, catifelat, mângâietor melodic, Benone Sinulescu…!
Ce torent de mituri în urma idioților…, ce adâncă uitare în urma geniilor…! Mituri ori adâncă uitare, în urma unora și-a altora…! De ce lutul din care venim nu are și el un gând, o conștiință, o remușcare când ne ia înapoi, căci în locul unora dintre noi nu se va mai naște niciodată altcineva asemenea…?!

Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..