Zborul, dor ancestral al otrăvirii, ori salvării noastre. Bunăoară visarea nu este zbor? Sigur că este! Bunăoară dragostea nu este zbor? Sigur că este! Bunăoară alinarea nu este zbor? Sigur că este. Bunăoară vindecarea nu este zbor? Nu ne mai rămâne decât dorul dacă pe toate acestea le-am avut însă nu le-am apărat, am sfâșiat cu ticăloșie jurământul de credință, am fost negustori cu aurul spiritual ce ne-a fost zidit în temelia noastră de la zămislire, am fost zbiri cu propriile sentimente ale noastre și ale altora, le-am vândut, le-am dat pe datorie, le-am dat cu împrumut, le-am cumpărat ieftin, ni le-am însușit cu înșelăciune, le-am prădat, le-am schingiuit și le-am ucis, am trădat, am fost lași și-am fugit, nu ne-m mulțumit cu ce-am avut, n-am avut ce-am vrut să avem și am pierdut ieftin și devastator tot – nu-i așa că ceea ce-n urma lor se grăbește să intre-n sufletul gol este dor? Este…! Dorul este zbor. Are aripi ce-ntr-o zi obosesc și ele ca aripile păsărilor ce se frâng de plumbi, de ger, de foc, de foame, de boala păsărilor, de moartea păsărilor…! Dorul zboară, dorul e-n noi, dorul e-n aripile noastre, dorul e-n zborul nostru, dorul e-n căderea noastră, dorul e-n boala noastră, dorul e-n moartea noastră, apoi, în dispariția noastră, dorul se preface amintire, iar la sfârșit uitare…!

Unde-a plecat dorul din poezia „Cântec de nepăsare” scrisă de George Țărnea, din care se citează la sfârșit o strofă și pentru mesajul poeziei și-ntru amintirea poetului ce mi-a fost prieten cândva – într-o zi, am să povestesc unde l-am cunoscut, ce ne leagă, cât a durat prietenia noastră, când am aflat de dispariția lui, în ce condiții și cu cât regret – poate chiar în cartea aceasta pe care o scriu trăind, nu după ce mor chiar și spiritual, încât la urmă, după ce crește prea mult făcându-se prea obositoare și prea scumpă, am să mă opresc și n-am să mai umblu în prin pagini înapoi, că-ntotdeauna găsesc în plus ceva și în minus altceva și nu mai am nici putere nici timp ca să mai pierd oricât de puțin, de fapt nemaifiind de unde și ce anume pierde!…

Vibrantă poezie-i aceasta din care-am alăturat o strofă pe oftaturilor și suspinelor mele subsumate cuvintelor din cuvinte pe care le frământ în carte, la gândul că poate mi-au mai rămas în viața aceasta prieteni cumsecade care să știe că sunt bolnav și să învețe de la suferința mea măcar că trebuie să aibă cât de multă grijă de sănătatea lor  pot, ca să nu o piardă, că boala, nemernica este mai urâtă și mai zguduitoare poate decât moartea câteodată. N-am să scap nici acum de detractori, știu asta, presimt, căci oamenii sunt deosebiți unul de altul, nu toți-s asemenea. Unii nu scot o vorbă dacă sunt bolnavi. Aceștia se-acoperă în haina unei exagerate laude cu modestia. Fac din suferință modestie și din modestie demnitate.

Dar, să zicem, de cântat cântă, nu sunt modești, de jucat joacă, nu sunt modești, de-nveselit se-nveselesc, nu sunt modești. Cântecul, jocul, petrecerea sunt niște stări de spirit, boala și suferința sunt alte stări de spirit. De ce din prima să faci faimă și din cealaltă tăcere, de ce să te dezvelești în extazul primei desfătări și să te ascunzi sub platoșa propriei pedepse cu care ești nimicit și spiritual și corporal?! Nu este aici apogeul egoului însuși, în care nu se vede decât sfidare și de la care nu se învață decât mândria? În schimb, ce este suferința și mărturisirea suferinței?! Cumințenia conștiinței este, scoaterea ei din hainele scorțoase ale mândriei și arătarea la semeni ca să învețe din aceasta cum să se ferească de propria cădere, de osânda sufletului și trupului și de falsa impresie că este superior celui ce fără vina sa și-a pierdut drepturile și libertatea de a fi om normal.

Unii dintre noi, până când nu se lovesc de calvarul unei boli grele, cumplit de grele încât să reia viața de la capăt dacă au șansa de a supraviețui, continuă să se creadă deasupra bolii, durerii și suferinței, nu înțeleg nimic din ce înseamnă acestea, nu debordează de empatie cu omul strâmbat, rupt de lume, sfâșiat de chin, dezumanizat în multe privințe. La rându-mi, nu am fost altfel! Rău nu cred să fi fost, în măsură să mai adaug însumi vreun cuțit în plus inimii celui năpăstuit, dar de înțeles n-am înțeles prea mult nici eu – poate că măcar n-am criticat pe nimeni din acest motiv.

Acum sunt eu bolnav și spun că sunt, acum sufăr eu și spun că sufăr. Am fost sau nu am fost înțeles, am fost sau nu am fost ajutat, oamenii nu sunt unul ca celălalt, însă dacă am suferit n-am strigat cu glasul, a răspuns cine mi-a auzit plânsul, dacă am avut nevoie de ajutor nu l-am cerut, mi l-a dat cine a înțeles că nu mă pot ajuta singur. Dacă sunt mulți acei ce nu m-au înțeles și nu mă înțeleg nici acum, eu totuși îi înțeleg și pe unii și pe ceilalți.

Celor cărora nu am nimic să le spun, nici nu le spun nimic. Celor cărora le sunt recunoscător le spun tot și în fiecare zi. Acestora le acord recunoștința mea întreagă și necontenită, pentru ei am scris cărțile recunoștinței –  trei cu aceasta – în fața lor inima mea bolnavă face reverență. Oamenii mei de bine nu mă ajută doar cu ajutorul lor, ei mă ajută și cu ajutorul meu, căci scriind, altceva nemaiputând face, mă ajut eu pe mine: îmi aduc aminte de boală și suferință, ca să știu de ce și în ce fel să mă feresc, în felul acesta îmi încarc gândul de recunoștință, conștiința de datorie și mărturisesc aceasta, ceea ce îmi ține zilele, orele, minutele ocupate și-mi conferă credința că mai sunt și eu bun de ceva, mai pot și eu să mă bucur că totuși mai iese ceva din mâna și mintea mea…, altminteri, de singurătate, urât și durere, numai nebunia mi-ar mai bate la ușă și cred că i-aș și da drumul. Citiți strofa de poezie de mai jos, a poetului drag George Țărnea, ea spune în locul meu ce am terminat eu să spun! Dar nu doar pentru atât o aduc în fața ochilor și sufletului cititorului, ci și pentru că în asaltul poate prea multor murmure triste ale mele, ca și cum la sfârșitul ploii soarele.

„De multe vieți,

Sau de curând —

Cine mai știe? —

Bieții poeți

Se-nchid pe rând

În poezie.”

            Deși de aici nu răzbat explicit prin cuvânt boala și chinul, săpând corpul ca o surpare, poetul George Țărnea le avea, le purta cu sine, a spus-o celor mai apropiați ai săi întâi, apoi multora, printre care sunt eu. În schimb apar  antemergătoarele lor, umbrele bolii și durerii sufletului sosite odată cu poezia. Aici de fapt este vorba despre o boală a boli, pe care și Adrian Păunescu o diagnostica. În capul unor astfel de boli stă boala răutății. Ea este greu de depistat și evitat cu vaccin preventiv, ea poate fi tratată în doză de atac doar cu tratament simptomatic…! Din păcate, poetul George Țărnea s-a săvârșit regretabil. Trebuia să mai scrie, poetul George Țărnea avea încă multe de spus despre iubire. A spus atunci și mai târziu cel și denumit poetul iubirii, Lucian Avramescu. Nici el nu mai este printre noi. „Bieții poeți / Se-nchid pe rând/ În poezie.”

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Aurel V. Zgheran. Zborul, transcendență de la păsări în noi (fragment de cuvânt înainte la cartea mea în curs de apariție „Numai om să nu fii”)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 mai 2026