EUGEN DORCESCU

„CATEDRALA ÎNSINGURAȚILOR”.

(UN CUVÂNT DESPRE POEZIA LUI DUMITRU OPRIȘOR)

Redutabil jurnalist, prozator de talent, Dumitru Oprișor a cultivat, cu discreție, de-a lungul anilor, și poezia, fiind, până în prezent, autorul a două volume: Peste umbra mea, Editura Eubeea, Timișoara, 2001 și Vineri e ziua noastră de plâns, Editura Brumar, Timișoara, 2013. (Cu o postfață de Alexandru Ruja).

În cele ce urmează, mă voi referi, foarte pe scurt, doar la a doua plachetă, care se impune numaidecât atenției, prin energia mesajului și originalitatea viziunii (semiîntunericul visului, al amintirii tenebroase, al coșmarului).

Iată cum definește poetul însuși teritoriul și vremea lirismului său crepuscular:

„Sunt plecat la drum lung

am luat urma străinului

care mi-a retezat timpul,

plutesc deasupra hăului

și îmi țes umbra cu fir de borangic

să întind punte femeii rămase –

pe celălalt mal –

necuprinsului” (p. 34)

În acest „necuprins” rătăcesc „bărbatul” și „femeia”, entități emblematice, generice, fără identitate, interrelaționând vag și preschimbându-se, adesea, în „umbre” (cf. p. 11, 17 etc.), întrucât consistența lor simbolică, semiotică, eventual metafizică fragilizează, chiar anulează sugestia și necesitatea estetică a prezenței lor fizice, altfel spus: a prezenței lor ca făpturi, nu ca idei:

„E vremea să auzi

cum te duc dintr-un gând în altul…” (p. 35)

Vom remarca, apoi, că, în cronotopul poetic, asimilând existența acestui cuplu întunecat, misterios, bântuie două stihii – axele acestui univers. Cea dintâi este timpul, stihie cosmică, ce conferă perspectivă nelimitată discursului. De reținut că și timpul se arată supus, el însuși, aidoma persoanei umane, sub ravagiile, sub tirania singurătății:

„De o vreme

aud și-n somn

cum ară singur timpul” (p. 45)

Cea de a doua stihie este exact singurătatea, stihie lăuntrică, umană, stare de spirit, ce conferă abisalitate discursului, absorbind, în neclintirea și atotputernicia ei, destinul, sufletul, vârsta, durata, timpul subiectiv și obiectiv, „tristețile”, totul:

„… în bronz un sculptor iscusit

să-ți zăvorască-n veci singurătatea…” (p. 10)

Singurătatea celor vii, precum și a celor adormiți (să se vadă straniul, halucinantul poem final, Frontul învinșilor) pare a fi și tema și substanța și țelul acestor foarte interesante poeme ale tenebrelor. Ea dezvăluie, la răstimpuri, unui spirit ce-i acceptă rigorile, mari și tulburătoare înțelesuri. Spre exemplu, nimicnicia:

„Fusese stăpân de timp,

dorințe, îndoieli, vise și iluzii,

într-o zi chiar pusese rămășag

promițând unui prieten că el

nu va trece de două ori pe același drum

de teamă să nu-și obosească umbra.

Porția de rătăcire se justifica,

neamul meu bărbătesc a trăit-o în trei generații,

sunt unicul moștenitor cu drepturi depline,

pot să mă prezint oriunde, oricând, oricui

stră-stră-strănepotul celui care

singur într-o zi de vineri

a înființat nimicul” (Moștenitorul nimicului, p. 39).

Vineri este, deci, o zi fatidică? Oricum, este „ziua noastră de plâns”:

„Doar în zi de vineri,

atunci, ca-ntr-o rugăciune,

pe strada învinșilor e zi de plâns” (p. 58).

Să se vadă și titlul volumului.

„Învinși de timp”, bărbatul și femeia, comunicând, mai cu seamă, prin intensitatea privirilor, „lăsând neantului încă o zi”, copleșiți de „tristeți”, oscilând între veghe și „vis”, știind că „zădărnicia, femeie, e-n noi” (p. 20), își amintesc, însă, la un moment dat, de Dumnezeu și, ca prin minune, negura lumii și negura sinelui încetează a fi haotice și dobândesc, dintr-odată, ceva din alura și din măreția arhitecturii sacre:

„Te căuta în catedrala însinguraților

organistul care te știe din întâmplare…” (p. 59)

Astfel se desenează, așadar, calea eului liric și a eroului liric: de la inițiala solitudine malignă, pancosmică, prin „strada învinșilor” (p. 58), la „catedrala însinguraților”, unde, în armonia sumbră a zbuciumului nocturn, ar putea încolți, totuși, ca proaspete și surprinzătoare iluminări existențiale și estetice, credința, nădejdea și dragostea.

De fapt, deși timid, lumina apare, totuși, pe cărările siluetelor nocturne:

„… Cineva închipuit mă îndeamnă

să mă apropii de un foc rotund

du-te, du-te, ursitoarea ți-a hărăzit drum lung,

ia cu tine urmă din rădăcina luminii” (p. 18)

Pe de altă parte, singurătatea pare a fi înțeleasă și acceptată ca inseparabilă de existența omenească, mai mult: consubstanțială acesteia. Totodată,

singurătatea poate fi, chiar este, adesea, antecamera libertății.

Reproduc un poem concluziv, purtând acest mesaj memorabil:

„Numai păsările

au privilegiul

să urce

să coboare

să plece

să rămână

după cum le este vrerea.

Cuc

mi-aș fi dorit să fiu

să mă ridic

rătăcitor

în inima cerului

să fac ultimul cuib

singurătății” (Ultimul cuib, p. 53)

Poezia lui Dumitru Oprișor formulează, cu delicatețe, prin cele spuse, prin cele nespuse, prin cele sugerate, un mesaj adânc și tulburător: deplinătatea, excelența condiției umane, în viață și în moarte, par a fi atinse doar în sinteza dintre singurătate și lumină.

Lirism crepuscular, într-adevăr. Dar numai ca tânjire spre lumină.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, UN CUVÂNT DESPRE POEZIA LUI DUMITRU OPRIȘOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 iunie 2026