Sunt sărbători care vin din adâncul unui neam. Ele nu se prind simplu de o dată, ci se leagă de o memorie. Așa sunt Sânzienele, sărbătoare de vară, de flori de câmp, de soare și de taină, în care pământul pare că își ridică pentru o clipă fruntea spre cer, iar omul își amintește că nu este numai trup, nu este numai trecere, nu este numai trudă, ci și chemare.
În ziua de 24 iunie, când Biserica prăznuiește Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, tradiția populară românească a păstrat, ca într-un vas de lut ars de soare, sărbătoarea Sânzienelor. Nu este o simplă întâlnire între datini vechi și rânduială creștină, ci o suprapunere plină de înțeles. Sfântul Ioan este glasul care strigă în pustie, cel care pregătește calea Luminii. Sânzienele, în sufletul satului românesc, sunt tot o vestire a harului coborât peste lume: în natură, în spice, în flori, în trupul înflorit al verii, în nădejdea omului că lumea văzută nu este despărțită de cea nevăzută.
Florile de sânziene, galbene ca rugăciuni aplecate sub soare, nu sunt doar ierburi de câmp. În imaginarul românesc, ele devin simboluri. Femeile le culegeau cu credință, fetele împleteau cununi, gospodăriile le așezau pe acoperiș ca pe o binecuvântare. Nu era vorba numai despre frumusețe, nici numai despre obicei. Era o formă de a recunoaște că natura are grai. Că iarba, floarea, roua, câmpul și cerul au un limbaj al lor, pe care omul îl asculta mai atent decât îl ascultăm noi astăzi.
În obiceiurile satului românesc, florile de sânziene nu se culegeau oricum. Fetele le puneau sub pernă în noaptea de 23 spre 24 iunie, cu nădejdea că își vor visa ursitul, ca și cum floarea ar fi putut duce în somn o veste dinspre destin. Din sânziene se împleteau cununi, care erau aruncate pe acoperișul casei; dacă rămâneau acolo, era semn de bine, de noroc, de sănătate și, pentru fete, de măritiș. Se mai credea că sânzienele apără casa, holdele și oamenii de primejdii, ca și cum floarea, trecută prin soarele verii, ar fi primit putere de ocrotire. Alteori, cununile erau lăsate în grădină, sub cerul nopții, iar roua dimineții era privită ca o binecuvântare. În aceste obiceiuri nu era doar superstiție, ci un fel curat de a citi semnele lumii: fata își încredința dorul florii, casa primea cununa ca ocrotire, iar dimineața răspundea prin rouă.
În noaptea de Sânziene, lumea pare să stea pe un prag. Se spune că se deschid cerurile. Poate că nu se deschid așa cum ar dori ochiul să vadă, ci altfel: în lăuntrul celui pregătit să le primească. Se deschid pentru cel care mai are curăția de a se mira, pentru cel care știe că taina nu se cucerește, ci se împărtășește. În asemenea nopți, satul românesc nu inventa miracole, ci trăia cu simplitate într-o lume în care miracolul făcea parte din viață.
Mircea Eliade a înțeles adânc această putere a sărbătorii. Pentru el, Noaptea de Sânziene nu este doar un decor folcloric, ci un loc spiritual. Este o deschidere în timpul obișnuit, o clipă în care omul poate presimți altă ordine decât cea a zilelor curgătoare, a întâmplării și a pierderii. Eliade amintește credința că, în această noapte, cerurile se deschid, dar numai pentru cei care știu să le privească. De aici începe frumusețea adâncă a sărbătorii: nu în spectacolul minunii, ci în ochiul curățit care mai poate primi minunea.
Poate de aceea această sărbătoare ne tulbură încă. Pentru că ea ne amintește ceva ce am uitat. Ne amintește că omul nu se vindecă numai prin răspunsuri limpezi, ci și prin simboluri. Că rădăcina nu este ceva ce ne ține pe loc, ci ceea ce ne ține vii. Că floarea nu este doar ornamentul ce ne bucură ochii, ci poate fi liturghie tăcută a câmpului. Că lumina verii nu trece peste lume la întâmplare, ci parcă o miruiește.
Sânzienele au și o frumusețe feminină aparte. În jurul lor se adună ia, cununa, cosânzeana, părul împletit, cântecul, așteptarea, dorul. Nu este feminitatea stridentă a lumii moderne, ci una ritualică, luminoasă, apropiată de pământ și de cer în același timp. Femeia îmbrăcată în ie, în ziua de Sânziene, nu poartă doar veșmânt. Poartă o filă de istorie. Pe pânza albă se află semne cusute de mâini care au știut să transforme răbdarea în frumusețe. Ia este o Evanghelie țărănească a firului, o mărturisire fără cuvinte despre apartenență, demnitate și rădăcină.
De aceea nu este întâmplător că Ziua Iei se sărbătorește tot la 24 iunie. Ia și Sânzienele se întregesc una pe cealaltă. Amândouă vin dintr-o lume în care frumosul nu era despărțit de sacru. Amândouă vorbesc despre femeia româncă, despre destinul pânzei, despre galbenul florilor, despre albul cămășii, despre cusătura care unește generațiile între ele. O ie nu este niciodată numai a celei care o poartă. Nu știu dacă România se vede mai puternic în steagul ei sau în ia purtată de femeile neamului. Poate că nu trebuie să le despărțim: steagul spune lumii cine suntem, iar ia ne amintește nouă cine suntem. Ea poartă în sine mâna bunicii, atingerea mamei, creativitatea femeii de la sat, dorul fetei plecate departe, memoria unei case, a unei limbi, a unei identități.
În diaspora, această sărbătoare poartă o emoție și mai adâncă. Departe de țară, Sânzienele nu mai sunt doar o zi din calendarul românesc, ci o chemare spre acasă. O femeie care îmbracă ia la Toronto, la Paris, la Madrid sau la Chicago nu îmbracă numai un veșmânt tradițional. Ea își îmbracă rădăcina. Își pune pe umeri semnul locului din care vine. Își amintește că limba română nu este doar limbă de comunicare, ci limbă de mamă, de cântec, de lacrimă și de rugăciune.
Privite creștinește, Sânzienele nu despart credința de datină, ci arată cum poporul român a știut să ridice obiceiul spre binecuvântare. Ceea ce venea din pământ, din floare, din holdă și din așteptarea omului a fost primit, curățit prin credință și așezat în apropierea lui Dumnezeu. Poporul român a avut acest dar: a luat lumea văzută și a înțeles-o duhovnicește. A văzut în floare putere, în apă sfințire, în pâine dar, în lumină vindecare, în prag trecere, în sărbătoare comuniune. Nu a trăit credința ruptă de pământ, ci a adus pământul în rugăciune.
Sânzienele sunt, în adâncul lor, o lecție de întoarcere la sens. Ele ne învață că există un timp pentru muncă și un timp pentru uimire. Un timp pentru a strânge roade și un timp pentru a ridica ochii. Un timp pentru a merge mai departe și un timp pentru a ne întoarce la izvoare. Într-o lume grăbită, obosită de zgomot și de prea multe răspunsuri, o astfel de sărbătoare ne întoarce din nou în firesc. Ne spune că nu suntem pierduți câtă vreme mai putem privi o floare ca pe un semn și o ie ca pe o mărturie.
Sânzienele nu aparțin doar trecutului. Ele aparțin acelei părți din noi care refuză să se usuce în uitare. Ele țin vie legătura dintre cer și câmp, dintre Biserică și sat, dintre femeie și ie, dintre memorie și prezent, dintre om și taina care îl depășește. În această zi, soarele nu rămâne doar afară, peste câmpuri și case. El coboară și înlăuntru, acolo unde fiecare suflet mai păstrează un loc curat, nevăzut.
Și poate că aceasta este adevărata minune a Sânzienelor: nu că se deschid cerurile deasupra noastră, ci că, pentru o clipă, se poate deschide cerul din noi.





Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..