Din seria: “Biografia”

Fericitul Vladimir Ghika – Prinţ, diplomat, preot şi martir, mărturisitor exemplar al Evangheliei

În loc de prolog
Vladimir Ghika – urmaşul unor domnitori din Moldova şi Ţara Românească, a venit pe lume la 25 decembrie 1873, la Constantinopol, unde tatăl său, generalul prinţ Ioan Grigore Ghika, era agent diplomatic al României. Împreună cu fratele său Dimitrie, a urmat Universitatea din Toulouse, cu licenţă în drept. În 1893, cei doi fraţi Ghika devin studenţi ai Şcolii de Ştiinţe Politice din Paris. Vladimir Ghika urmează şi cursuri de litere, ştiinţe, medicină şi filozofie, manifestându-şi interesul şi pentru istorie şi arte.
În 1898, Dimitrie Ghika este numit secretar al Legaţiei României la Roma. Vladimir îl însoţeşte şi, mandatat de Ministerul Instrucţiunii Publice, studiază în Biblioteca Vaticanului o serie de documente referitoare la istoria românilor. Le copiază şi le trimite Academiei Române. Lecturile din autori catolici, din cărţi de filosofie, atitudinea binevoitoare a familiei sale faţă de catolici pe care îi considerau cei mai înrudiţi cu credinţa ortodoxă, l-au determinat pe Vladimir Ghika să se apropie de catolicism. La 15 aprilie 1902, este primit oficial în Biserica catolică la Roma, la Sfânta Sabina, în camera Sfântului Dominic. După cum afirmă istoricii: „Convertirea lui, departe de a fi o simplă schimbare de confesiune, a fost alegerea deliberată a unui proiect de viaţă consacrată cu totul lui Dumnezeu, slujirii aproapelui, lucrării pentru Unitatea Bisericii.” Deşi avea un singur plămân, Vladimir Ghika se arăta neobosit în acţiunile sale caritabile şi de îndrumare spirituală. A ajutat şi a adus pe calea cea bună mulţi deznădăjduiţi. În 1931 Papa i-a dat titlul de Monsenior. A călătorit destul de mult, cele mai importante călătorii fiind acelea făcute în calitate de membru al Comitetului Director al Congreselor euharistice internaţionale la: Sydney, Cartagina, Dublin, Buenos Aires, Manila, Budapesta. A avut bune relaţii cu ierarhi importanţi ai Bisericii ortodoxe. În discuţiile pe care le-a avut cu mitropolitul Irineu al Moldovei, îşi manifestau amândoi dorinţa apropierii celor două Biserici în faţa primejdiei pe care o reprezenta comunismul ateu.
A fost urmărit de securitate, arestat de pe stradă, închis şi torturat în anchete foarte grele. A murit în ziua de 16 mai 1954, fiind înmormântat în cimitirul comunei Jilava. În decembrie 1968, un nepot al Monseniorului, dr. Grigore Ghica, a cerut să i se restituie osemintele din cimitirul comunei Jilava şi acestea au fost reînhumate la Cimitirul Bellu Ortodox, în locul care aparţine dr. Grigore Ghica. În mai 1999, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti a ridicat la capul mormântului o cruce monumentală de trei metri înălţime, sculptată în stil românesc. Pe 31 august 2013, a avut loc ceremonia de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika. În calendarul romano-catolic, ziua de 16 mai este consacrată Fericitului Vladimir Ghika, preot martir.
Altfel spus, călugărul, preotul, monseniorul, diplomatul şi scriitorul român, Vladimir Ghika, victimă a închisorilor comuniste, a fost declarat sfânt prin unul dintre primele decrete semnate de Papa Francisc I.


Fericitul Vladimir Ghika – Prinţ, diplomat, apostol şi martir al poporului român
Prinţ, preot, scriitor şi martir pentru credinţă, el fost mereu gata să pună în practică idealuri caritabile fără precedent în România, le-a adus la Bucureşti pe surorile Sfântului Vicenţiu de Paul şi, alături de ele, a pus bazele primului dispensar gratuit pentru săraci. A creat un serviciu de ambulanţă pentru victimele răscoalei din 1907 şi a îngrijit soldaţii bolnavi în timpul războiului din Balcani şi în Primul Război Mondial.
Monseniorul Valdimir Ghika a impresionat prin bunătatea şi îndârjirea cu care a luptat pentru apărarea religiei şi a celor slabi, demnitatea cu care a înfruntat dificultăţile, persecuţiile şi problemele cauzate de credinţa sa aducându-i beatificarea, de către Biserica Catolică, în anul 2013.
Vladimir Ghika s-a născut la Constantinopol (Istanbul), la 25 decembrie 1873, părinţii săi fiind generalul prinţ Ion Ghika, fost ministru de război şi ministrul afacerilor externe la Bucureşti, ministru român la Constantinopol, Viena, Roma şi Petersburg, unde a şi murit în 1881 şi Alexandrina Moret de Blaremberg, devenită Ghika, provenită dintr-o familie franco-flamandă stabilită în Rusia.
De asemenea, Vladimir Ghika a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), iar familia sa a dat celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, nu mai puţin de zece domnitori.
Vladimir Ghika a avut patru fraţi şi o soră – Grigore – care a murit la o vârstă fragedă -, Alexandru, Gheorghe şi Ella – morţi şi ei de tineri -, şi Dimitrie (1875-1967).
Vladimir este botezat şi miruit în Biserica Ortodoxă, apoi, în anul 1877, se întoarce în România.
În perioada 1878-1893, urmează cursurile şcolii din Toulouse (Franţa), iar vacanţele şi le petrece în România.
În anul 1881, pe când avea opt ani, tatăl său, Ioan Ghika, trece la Domnul, iar în perioada 1893-1895, frecventează, la Paris, cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice, dar şi cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.
Între anii 1895-1898, îşi continuă studiile în România, iar în perioada 1898-1905, studiază filosofia și teologia la Colegiul Sfântul Toma al dominicanilor din Roma, unde obţine diploma în filosofie şi doctoratul în teologie.
Deşi la Constantinopol fusese botezat ortodox, iar mama sa era, de asemenea, ortodoxă, şi ţinea mult la credinţa răsăriteană, Vladimir a fost tot timpul influenţat de spiritualitatea catolică, predominantă în Franţa.
Formal, la 13 aprilie 1902, intră în Biserica Catolică împreună cu verişoara sa, Natalia, regina Serbiei, realizând mărturisirea de credinţă catolică în biserica Sfânta Sabina din Roma.
Între anii 1904-1906, studiază, la Salonic, filosofia şi teologia, perioadă în care o cunoaşte pe sora Elisabeta Pucci, membră a congregaţiei Fiicele Carităţii, o organizaţie care era total implicată în slujirea celor nevoiaşi. Monseniorului i se înfiripă în minte un proiect, acela de a aduce şi la Bucureşti activitatea congregaţiei, pentru a crea un dispensar în care oamenii sărmani să poată fi ajutaţi.
Între anii 1906-1914, revine în România şi duce intensă activitate caritabilă și intelectuală.
În anul 1906, Vladimir Ghika pune bazele Grupului Doamnelor de Caritate de la București, iar la 20 iunie, în acelaşi an, deschide primul dispensar gratuit, „Bethleem Mariae” la Bucureşti, într-o clădire din Calea Griviţei.
Totul începe rudimentar, cu doar trei surori şi cu dotări minime, dar bogăţia interioară a celor implicaţi va înfrânge toate obstacolele. Demersul caritabil este sprijinit de însuşi Nicolae Paulescu, celebrul savant care a descoperit insulina, care a avut grijă să strângă în jurul dispensarului un colectiv de asistente şi doctori care să acorde consultaţii gratuite. Vladimir Ghika însuşi se dăruieşte total acestei misiuni, pentru el aceasta fiind mult mai mult decât o simplă alinare a suferinţelor unor bolnavi.
În anii 1912-1913, îngrijeşte bolnavii de holeră, cu ajutorul surorilor de caritate, la lazaretul din Zimnicea, o activitate pentru care a fost distins cu o medalie militară, deşi era vorba de un civil.
În anul 1914, rămâne şi fără mama sa, Alexandrina, în acelaşi an el plecând la Roma, unde are o intensă activitate diplomatică şi de caritate.
În perioada 1917-1939 se va afla la Paris, unde are o bogată activitate culturală, diplomatică şi religioasă. Astfel, în 1918, Consiliul Naţional Român de la Paris l-a numit pe Vladimir Ghika drept reprezentant al său pe lângă Papa Benedict al XV-lea, iar la 11 decembrie, în acelaşi an, cardinalul Pietro Gasparri, secretarul de Stat al Sfântului Scaun, ratifică numirea „în vederea unei colaborari utile pentru binele religios al poporului român”.
La 7 octombrie 1923, este hirotonit preot de către Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul Parisului, iar între 1923-1939, desfăşoară ministerul sacerdotal la Paris, în Franța și în întreaga lume.
La 9 octombrie 1923, primeşte privilegiul din partea Papei de a celebra în ritul latin şi bizantin, iar la 24 februarie 1924, Sfântul Scaun aprobă printr-un indult statutele Operei Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan, societate auxiliară de misiuni, propusă de Vladimir Ghika.
În 1926, este numit administrator al bisericii Străinilor, apoi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei din Auberive, cu 180.000 de franci, unde înfiinţează, cu aprobarea Suveranului Pontif, Comunitatea Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan şi deschide Casa pentru Fraţii şi Surorile Ordinului Sf. Ioan.
În anul 1928, participă, la Sidney, la Congresul Euharistic Internaţional, iar un an mai târziu, Papa intenţionează să-l numească protonotar apostolic, însă ezită să primească această funcţie, tocmai fiindcă la intrarea în rândul clericilor şi-a propus să nu accepte niciodată demnităţi ecleziastice.
În anul 1930, participă, la Cartagina, la Congresul Euharistic Internaţional, iar după câteva luni se îmbolnăveşte şi este retras din Villejuif. Totuşi, cardinalul Verdier trimite în locul lui un grup de preoţi tineri care construiesc o biserică pe terenul pregătit de Ghika, care avea să devină una din primele parohii moderne de la periferia Parisului.
La 13 mai 1931, Ghika este numit Protonotar Apostolic, în acelaşi an fiind numit şi Rector la Biserica Străinilor din Paris.
În anul 1932, participă, la Dublin, la Congresul Euharistic Internaţional, iar un an mai târziu, însoţeşte un mic grup de carmelitane la Tokio, pentru a întemeia primul „Carmel” în Japonia, iar în noiembrie 1936, merge din nou în Japonia pentru a vizita spitalele înfiinţate de părintele Totzuka.
La 3 august 1939, revine în România, unde, până în anul 1954, duce o intensă activitate religioasă, culturală, caritabilă şi socială.
După izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial, el desfăşoară la Bucureşti o intensă activitate sacerdotală şi caritabilă, şi refuză să părăsească România, pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja.
La 9 august, Monseniorul Vladimir Ghika intră în atenţia securităţii, deoarece vizita Institutul „Augustinum” al Părinţilor Asumţionişti aflat atunci în Strada Ştirbei Vodă, o instituţie care se afla sub o atentă „supraveghere”.
În anul 1947, în vremea foametei, ajută mănăstirile ortodoxe din Moldova, iar în anul 1948, refuză să plece cu trenul regal şi se mută la Sanatoriul „Sf. Vincenţiu de Paul”, casa fratelui său din Bd. Dacia.
În martie 1949, sănătatea sa este pusă la încercare, trecând cu succes peste o operaţie de urgenţă de hernie strangulată, realizată fără anestezie.
În anul 1949, este naţionalizată întreaga operă a Fiicelor Carităţii, iar un an mai târziu se mută în casa parohială a preoţilor Lazarişti.
La 18 noiembrie 1952, în timp ce ieşea din casa lui Vasile Stoica, de pe Str. Stockholm, unde se afla pentru a acorda asistenţă bolnavei Maria Radovici, mama actorului Sebastian Radovici, este arestat, apoi este acuzat de spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste – în fapt el fiind susţinătorul puternic al comuniunii cu Roma a Bisericii Catolice din România. Este încarcerat la închisoarea securității din cartierul Uranus, este anchetat în cel mai brutal mod posibil timp de un an, fiind bătut până la sânge şi torturat în cele mai cumplite feluri.
I-au fost luate veşmintele preoţeşti şi a fost lăsat în celulă, aproape gol, a fost bătut, privat de somn, umilit. După ce călăii săi au aflat că se temea de spânzurătoare, l-au spân¬zurat de mai bine de 80 de ori, fără să-l omoare, folosind un mecanism electric: un inel metalic era petrecut pe gât şi îl ridica de la podea încet, sufocându-l, iar când moartea era aproape, era lăsat jos, procedeul repetându-se zile întregi. Însă toate acestea nu l-au clintit nici din credinţă şi nici din iubirea faşă de semeni.
La 24 octombrie 1953, se desfăşoară simulacrul de proces, el refuzând avocatul care îi fusese propus, pledându-şi singur cauza. Este condamnat la trei ani de temniţă grea şi confiscarea averii personale, pentru „complicitate la crimă de înaltă trădare”.
Este întemniţat la Jilava, însă câteva luni mai târziu, la 16 mai 1954, după epuizare în urma suferinţelor, la ora 17:30, trece în lumea celor drepţi. A fost înmormântat în cimitirul de la Jilava unde i s-a pus la căpătâi doar un ţăruş, cu numărul 807.
După dispariţia sa, o lume întreagă, impulsionată de activitatea sa excepţională, religioasă şi caritabilă, vorbeşte deja despre martiriul său.
În noiembrie 1954, are loc, la Paris, un simpozion dedicat memoriei sale.
La 18 decembrie 1968, familia sa solicită de la Jilava rămăşiţele pământeşti ale monseniorului, pentru a le înmormânta la Cimitirul Bellu ortodox, în cripta familiei.
În deceniul 1970-1980, Arhiepiscopia de la Paris a avut mai multe intenţii de a începe procesul de beatificare al monseniorului, însă, de fiecare dată, proiectul este abandonat, tocmai pentru a nu afecta situația Bisericii Catolice din România.
În anul 1989, este înfiinţat, la Paris, „Institutul Vladimir Ghika”.
Imediat după căderea regimului comunist în România, preotul Horia Cosmovici primește de la ÎPS Ioan Robu însărcinarea să adune documente și mărturii despre părintele său spiritual, Monseniorul Vladimir Ghika, iar la 5 noiembrie 1991, în urma cercetărilor părintelui Horia, ÎPS Ioan Robu cere de la Roma „Nihil obstat” pentru începerea procesului de recunoaștere a martiriului Monseniorului Ghika, statut care avea să fie acordat la 18 februarie 1992.
La 7 octombrie 2002, este numit postulatorul Cauzei Vladimir Ghika în persoana pr. Ioan Ciobanu, iar la 26 octombrie, la cererea postulatorului, conform Dreptului Canonic, Arhiepiscopul Ioan Robu inițiază la București procesul diecezan în vederea ridicării Monseniorului Ghika la Cinstea Altarelor.
La 13 iunie 2003, se încheie procesul diecezan, iar după trei zile, documentele procesului sunt trimise la Roma, iar pr. Claudiu Bărbuț este numit postulator la Roma.
La 30 noiembrie 2006, este emis decretul de validitate din partea Congregației pentru Cauzele Sfinților pentru procesul de la București, iar la 18 mai 2007, este numit pr. Cristoforo Bove, ca relator al Cauzei din partea Congregației, moment în care se începe constituirea echipei care va lucra de la București pentru redactarea dosarului final plecând de la scrierea „Biografiei Documentate” a lui Vladimir Ghika.
La 10 februarie 2012, au fost depuse la Congregația pentru Cauzele Sfinților exemplarele din dosarul final destinate studiului teologilor, iar la 9 octombrie, s-a celebrat „Congresul Teologilor” în care aceștia au discutat rezultatele analizei făcute asupra dosarului final (Positio) și au declarat în unanimitate că argumentarea martiriului lui Vladimir Ghika a fost concludentă, iar comentariile scrise de teologi, împreună cu procesul verbal al congresului, au fost culese și tipărite pentru a fi trimise spre analiză, Părinților Cardinali și Episcopi, membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților.
La 19 februarie 2013, a avut loc Congresul în care s-au reunit Părinții Cardinali și Episcopi, membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților, iar părerea asupra martiriului lui Vladimir Ghika a fost pozitivă. Ca urmare, la 27 martie, Sfântul Părinte Papa Francisc a autorizat promulgarea decretului prin care se recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan; începând cu această dată Vladimir Ghika este numit cu titlul de „venerabil”.
La 31 august 2013, peste 10000 de credincioși au participat la Sfânta Liturghie solemnă a beatificării monseniorului Vladimir Ghika, celebrată la București, în Pavilionul Central al Romexpo. Liturghia a fost prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, trimisul Papei Francisc la Bucureşti. La celebrare au participat episcopii romano-catolici și greco-catolici din România, precum și alți episcopi din Polonia, Bosnia-Herțegovina, Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova, cardinalul André Vingt-Trois, Arhiepiscop de Paris, circa 300 de preoți din țară și din străinătate, credincioși din toate diecezele și eparhiile catolice din țară, membri ai corpului diplomatic, reprezentanți ai clasei politice, precum și reprezentanți ai cultelor din România. De asemenea, la celebrare au fost prezenți și circa 30 de membri ai familiei Ghika.
În predica sa, Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato a elogiat figura monseniorului Vladimir Ghika, subliniind trei aspecte ale carităţii lui pastorale: visul său pentru unitatea creştinilor, acţiunea sa de caritate faţă de cei aflaţi în nevoi, şi în fine pătimirea şi moartea sa în timpul prigoanei împotriva Bisericii, din secolul trecut. Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika „trebuie trăită ca un semn profetic de reconciliere și de pace, ca amintire a unui trecut trist care nu trebuie nicidecum să se repete și ca angajare în construirea unui viitor de speranță, de comuniune frățească, de libertate și de bucurie. De astăzi Biserica îngăduie cultul public liturgic față de Fericitul Vladimir Ghika. Să cerem mijlocirea lui pentru ca nobila națiune română să poată trăi mai departe în pace, în frățietate și în prosperitate”, a adăugat cardinalul Amato. Din acest moment, Vladimir Ghika este numit cu titlul de „fericit”.
La 1 septembrie 2013, în Catedrala Sf. Iosif este dezvelit Altarul cu moaștele Fericitului Vladimr Ghika ca și Icoana Sa.
La 8 octombrie 2013, se realizează o cuvenită, minimă reparaţie morală a actvităţii fericitului Vladimir Ghica, prin sentința civilă nr. 1739, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr. 18369/3/2013, în care s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de Monseniorul Vladimir Ghika în timpul regimului comunist din România și au fost înlăturate de drept efectele acestei condamnări.
În fine, la 5 noiembrie 2013, Academia Română îl declara pe Monseniorul Vladimir Ghika membru post-mortem.

În loc de epilog – Monseniorul Vladimir Ghika, primul sfânt al temnițelor comuniste
„Într-o noapte geroasă, cu vânt puternic, avem o perchiziţie amănunţită. Suntem dezbrăcaţi la piele şi scoşi pe un coridor întunecat, prin care vântul îşi făcea de cap. Două ore am stat dezbrăcaţi pe acest coridor, în care timp un ofiţer de securitate a găsit în buzunarul Monseniorului ghimpele din coroana de spini a Mântuitorului şi i l-a confiscat. În sfârşit, ne-am îmbrăcat şi l-am ajutat şi pe Monsenior să se îmbrace. Tremura însă. Şi când s-a băgat sub pătură tremura. Rogojina de sub el era prea subţire. Toată noaptea a tremurat fără întrerupere.” (Prof. Costache Florea, coleg cu Vladimir Ghika in inchisoare)
L-au pălmuit, l-au bătut până la sânge, l-au torturat, l-au umilit, dar n-au reușit. A pătimit, s-a rugat și a rămas smerit, împăcat și neclitit din credința sa. Privat de somn și de asistență medicală, sub regimul torturii, specific mediului concentraționar comunist, s-a îmbolnăvit, a răcit puternic și, după o agonie de câteva luni, a murit pe 16 mai 1954, în închisoarea Jilava din București.
Preot, scriitor și diplomat, monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat de către Biserica Catolică după ce Papa Francisc I l-a recunoscut drept preot martir. Sfânta Liturghie a beatificării, care va avea loc sâmbătă, 31 august 2013, la Romexpo, va fi oficiată de către trimisul Vaticanului, Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. În urma acestei slujbe, monseniorul Vladimir Ghika va intra în calendarul sfinților celebrați de Biserica Catolică din România, urmând să fie sărbătorit, începând de anul viitor, pe data de 16 mai.
Descendent direct din ilustra familie Ghica care de-a lungul vremii a dat mai mulți domnitori Moldovei și Țării Românești, monseniorul Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie, a anului 1873, la Constantinopol. Era nepotul ultimului domn al Moldovei, principele Grigore Alexandru Ghica, ce a domnit între 1849 și 1956.
În 1878, Vladimir Ghika, a fost trimis la studii în Franța, la Toulouse, unde va sta în grija unei familii protestante. Aici își va desăvârși cultura și educația, iar din 1893 se va muta la Paris, unde a urmat Facultatea de Știinte Politice, frecventând totodată și cursurile de medicină, botanică, artă, drept, filosofie și istorie. Curând, în 1895, se îmbolnăvește de anghină pectorală și va fi nevoit să se întoarcă, pentru a se reface, în România.
Ulterior, în anul 1898, tânărul Ghika va pleca la Roma unde se va înscrie la Facultatea de Filosofie și Teologie, instituție aflată sub patronajul călugărilor dominicani. Aici, spre îngrijorarea mamei sale, profund atașată de tradiția ortodoxă, Vladimir Ghika se va converti, în 1902, la romano-catolicism, fără a renunța însă la credința ortodoxă. Deși își dorea să devină călugăr, la recomandarea papei de la acea vreme, Papa Pius al X-lea, Vladimir Ghika va urma calea apostolatului laic. În timpul misionariatului, el va propovădui învățăturile creștine în toată lumea, ajungând astfel în țări îndepărtate precum Congo, Japonia, Australia, Argentina.
După ce obține, la Roma, licența în filosofie și doctoratul în teologie, în 1905, Vladimir Ghika se întoarce în România unde deschide, la București, primul dispensar gratuit, denumit „Bethleem Mariae”. Tot în acea perioadă, se va implica și în înființarea primul spital gratuit: sanatoriul Sf. Vicențiu de Paul. În acei ani și în timpul Războiului din Balcani din 1913, va acorda îngrijiri răniților și bolnavilor de holeră de la lazaretul din Zimnicea. De asemenea, cu ocazia Primul Război Mondial, va fi însărcinat și cu unele misiuni diplomatice.
Câțiva ani mai târziu, în ziua de 7 octombrie 1923, la Paris, Vladimir Ghika va fi hirotonit preot de către cardinalul Dubois, Arhiepiscopul Parisului. Va rămâne în Franța până în 1939. Ca o premiera, prințul Ghika va deveni primul preot român biritual, după ce autoritățile ecleziastice de la Roma îi vor acorda dreptul de a celebra slujbe și în rit bizantin.
Pe 3 august 1939, monseniorul Vladimir Ghika revine din nou în România, de unde, prins în vârtejul represiunii comuniste, nu va mai pleca niciodată. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial se va dedica cauzei ajutorării răniților și bolnavilor, iar atunci când comuniștii se vor instala la putere, invitat fiind să părăsească România cu trenul regal, va refuza, considerând ca fiind nedemnă abandonarea idealurilor creștine în fața terorii pe care noul guvern comunist de la București o instituia treptat.
Sub acuzația de „înaltă trădare” și „spionaj în interesul Vaticanului și al puterilor imperialiste”, Vladimir Ghika este arestat în seara zilei de 18 decembrie 1952, în timp ce iesea, în Str. Stockholm, din casa familiei Stoica, unde fusese s-o consulte și s-o asiste pe Maria Radovici (mama actorului Sebastian Radovoci) care era bolnavă. Va fi întemnițat la penitenciarul Jilava din București; aici „a fost bătut, pălmuit, atât de mult încât credea că-şi va pierde auzul şi vederea.” (Mons. Ieronim Menges, din antologia de texte «A trăit şi a murit ca un sfânt») După o anchetă de aproape un an și interogatorii în care era bătut până la sânge, are loc procesul care se poate fi rezumat, la fel ca și în alte cazuri de la acea vreme, prin manipulare și înscenare, acuzatul neavând, practic, nicio șansă.
Epuizat și bolnav, monseniorul Vladimir Ghika se stinge din viață pe 16 mai 1952. În prezent, mormântul său, la căpătâiul căruia este o cruce în stil brâncovenesc, relizată de arh. Marcu Anghel, se află în Cimitirul Bellu din București. În 1989, la Paris, a fost înființat „Institutul Vladimir Ghika”, iar în anul 2004, în Piața Monseniorul Vladimir Ghika din București, a fost instalată, la inițiativa Bisericii Franceze Sacré Coeur, o statuie ce îl reprezintă pe monsenior, operă realizată de sculptorul Gheorghe Anghel. În anul 2004, evenimentul a marcat comemorarea a 50 de ani de la moartea monseniorului în închisoarea de la Jilava, în anul 1954.
„Uneori îmi povestea despre lunile petrecute în închisoarea militară Uranus, despre anchetele care au avut loc acolo. Fusese pe acelaşi coridor cu mine. A trecut prin anchete foarte dure. A fost bătut, pălmuit, atât de mult încât credea că-şi va pierde auzul şi vederea. Tratamentul era atât de inuman încât uneori credea că nu va mai putea suporta torturile. La un moment dat, anchetatorii şi-au dat seama că Monseniorul Ghika se temea de spânzurătoare şi, începând din acel moment, a fost supus spânzurării electrice, de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. Aceasta s-a repetat de 83 de ori.
Metodele Securităţii erau să-ţi aplice torturile la care erai cel mai sensibil. Cine se temea de câini era pus în prezenţa unui câine lup feroce. Cel căruia îi era frică de şobolani era încuiat într-o celulă întunecoasă cu şobolani. Mie, şeful anchetatorilor mi-a spus a doua noapte după arestare: «Avem noi şi pentru tine, catâr încăpăţânat, un leac potrivit». Şi nu m-a lăsat să dorm 35 de zile. Pe Monseniorul Ghika îl duceau în camera de tortură şi îl puneau la spânzurătoarea electrică: două jumătăţi de inel îţi strângeau gâtul şi te ridicau în aer. Totuşi, pentru Monseniorul Ghika se făcea în mod constant un scurt-circuit ori de câte ori inelele se strângeau şi începeau să-l ridice. Era convins că Dumnezeu nu îngăduise ca să moară, fiindcă Îl implorase pentru aceasta. Dar eu cred că anchetatorii îşi băteau joc de el, se distrau pe seama groazei lui şi produceau ei înşişi scurt-circuitul. Nu ne putem imagina cât a suferit nefericitul bătrân. Tortura devenise atât de insuportabilă pentru el încât era hotărât să primească moartea din mâna lui Dumnezeu chiar şi prin spânzurătoare. Atunci ei l-au ameninţat că îl vor spânzura pe bulevard în Bucureşti, în pielea goală, aşa cum au fost spânzuraţi înalţi prelaţi bulgari pe străzile Sofiei, în octombrie 1952.” (Mons. Ieronim Menges, din antologia de texte «A trăit şi a murit ca un sfânt»).


Bibliografie

*** A trăit și a murit ca un sfânt, antologie de texte coordonată de pr. Ioan Ciobanu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 2003
*** Povestea monseniorului Vladimir Ghika, «marele vagabond apostolic». Biserica Catolică îl va beatifica pe prinţul care a murit într-o închisoare comunistă – Revista Historia, ediția online. Accesat la data de 30.08.2013.
www.vladimirghika.ro – Secțiunea Cronologie
www.crestinortodox.ro – Articol: Monseniorul Vladimir Ghika, autor Teodor Danalache
www.vladimir-ghika.ro – Site dedicat beatificării
www.bisericacatolica.ro
www.arcb.ro




Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Din seria: “Biografia” Fericitul Vladimir Ghika – Prinţ, diplomat, preot şi martir, mărturisitor exemplar al Evangheliei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 iunie 2026