DOSTOIEVSKI și EMINESCU – PROFEȚI ai ORTODOXIEI (partea a II-a)

„Cheia tuturor tainelor – Hristos a înviat!”

              (Sfântul Nicolae Velimirovici)

   Viața Omului, în mod deosebit cea a creștinului ortodox și cu totul expres a celui valah nu ar putea fi închipuită fără gând, fără cuvânt, fără lucrare, fără zâmbet și fără surâs, fără suferință și fără umor, fără rugă și fără cântare, respectiv fără timp și fără spațiu, fără menire și fără definire, fără dăruire și fără dăinuire sau altfel spus, fără pământ și fără cer, care se cuprind în tăcerea diafană și grăirea inimii ori în roata sufletului ce se rotește în jurul Soarelui – HRISTOS!

Menirea, trăirea, mărturisirea, dorul creștinului ortodox geto-daco-român sunt întru scopul și sensul căutării ADEVĂRULUI revelat, care de fapt înseamnă aflarea DRAGOSTEI dumnezeești!   

   „În tot ce ai de gând să faci, apleacă urechea la sfatul Cerului! La toate câte țeși, leagă ițele de Cer!” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre Bine și Rău, trad. din lb. sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Predania)

Profeți ai Ortodoxiei universale, Dostoievski și Eminescu, ca toți Profeții creștinismului Mântuitorului HRISTOS, au fost cu ochii și urechile, cu mâinile și cugetul, cu inima și sufletul permanent la Cer pentru a grăi în limba pământului strămoșesc lămurită de limba clopotului Biserici-Una, astfel ca LOGOSUL divin să le poată grăi: Profetule, află-mă neîncetat în tine!

   Este bucurător și trist totodată faptul că toate națiile ortodoxe din lume își revendică, geniile, profeții lor indiferent de orânduirea socială, mai puțin națiunea noastră-Patria Maicii Domnului.

Dostoievski, chiar pentru comuniști, pentru bolșevicii sovietici a rămas o valoare incontestabilă.

   Luceafărul nostru – EMIN, care ne-a încălzit Națiunea cu razele lui binefăcătoare, doritoare, tămăduitoare a fost persecutat, a fost prigonit, a fost huiduit, până la urmă chiar omorât, iar după ce a ajuns în Cer între Aștrii lui, detractorii din țară și din afara ei aruncă încă cu pietre-legi  în El.

Privindu-i cu mare atenție și profundă admirație înăuntrul Pantheonului lor spiritual, cresc Luceferi din care radiază raze, căldură și lumină, înapoia lor, de-a lungul istoriei Patriilor lor, dar și înaintea lor, către posteritatea care s-a format și se va forma din razele lor – IDEI, conturând astfel pe cerul viitorului un tip nou de umanitate, umnitatea creștină, așa cum au văzut-o Ei în marea, în geniala și în profetica clarviziune de fervent ortodox.

Opera literară a marelui Rus, Dostoievski a crescut din sămânța bună aruncată și frământată de peste un veac și mai bine în brazdele adânci, afânate și roditoare ale culturii ruse. „Din opera lui, pe de altă parte, se desface o nouă serie de idei, care dau prilej unei noi serii de interpretări ce crează o școală filosofică, după moartea lui.

Oare la noi școlile filosofice din secolele XX-XXI sunt conduse de neromâni și necreștini cu adevărat ?

Nici Biserica Ortodoxă, pe care Profetul a numit-o MAMA Patriei, n-a catadicsit să-i acorde o Catedră. În Italia papală, Poetul național, geniul universal Dante Alighieri își are catalogul prezent în toate ciclurile de învățământ. Cinste ei!

„Un geniu de mărimea colosală a lui Dostoievski, chiar adoptând o idee străină, o dilată, îi dă un nou prestigiu, încât aceasta apare într-o lumină cu totul nouă și într-o perspectivă cu totul alta decât până atunci. Flacăra geniului lui dilată, prin urmare, toate ideile pe care le adoptă de la antecesorii lui, pentru ca astfel transformate, uneori deformate, să le proiecteze mai departe lumii care va veni după dânsul.” (Nichifor Crainic, Dostoievski și Creștinismul Rus, Arhidiecezana Cluj, Ed. Anastasia, București-1998)

„Iată, prin urmare, că pe de o parte ideile de dinaintea lui, concentrându-se în geniala lui operă și căpătând accentul lor și însemnătatea lor, n-au dispărut după moartea lui, ci, fiind propăvăduite de genialul scriitor rus, au căpătat un colosal prestigiu… Pentru Rusia, Dostoievski e una din marile figuri reprezentative. O figură reprezentativă e o personalitate creatoare în care sunt rezumate, expuse în esența lor, trăsăturile fundamentale ale geniului național al unui popor… Orice țăran rus e o bucată din Dostoievski.”(ibid.)

Pentru a evita cenzura de tip țarist ori bolșevic, gânditorii nu s-au exprimat în sistem filosofic ci sub forma romanului. Prin excelență, literatura rusă a secolelor XIX-XX e o literatură de romane. „Așa se face că însăși opera lui Dostoievski e operă de romane. În romanele lui se găsesc toate ideile care au apărut în câmpul culturii rusești. Prin Dostoievski facem cunoștință cu ideile din toate direcțiile, el fiind rezervorul ideilor care au frământat Rusia, și mai ales întrevedem viitorul uman-creștin pe care, către sfârșitul vieții lui, l-a sperat din toată inima.”  (ibid.)

Trebuie să recunoaștem însă că în afara Providenței Maicii Domnului – MARIA, genialul Dostoievski a avut și șansa-mana cerească să fie alături de cea de-a doua soție Anna Grigorievna Dostoievskaia, cea care a reușit să învingă boala celebrului scriitor, metehnele și datoriile lui cotidiene, întreaga apăsare a sărăciei matusalemice, denigrările, tunetul, viforul și fulgerele confraților scriitori eclipsați de strălucirea celui care se configura deja ca Profet al Ortodoxiei slave și universale, binecuvântat de Cerul serafic de la cântărețul sufletului Sankt Petersburgului la icoana serafică de prooroc al Rusiei țariste.

Pe 30 August 1846, în casa cu ferestrele ce dădeau spre celebra Lavră „Sfântul Alexandru Nevski”, se năștea în familia unui funcționar pasionat de literatură și teatru – Grigori Ivanovici Snikitin (1799-1866) și a Annei Nikolaievna Miltopeus (1812-1893) de origine filando-suedeză, Anna Grigorievna Snikitina. După celebra școală „Anna Schule” unde se preda limba germană, Anna urmează primul liceu de fete deschis în Petersburg „Liceul Marie”, unde profesorul de literatură rusă i-a transmis pasiunea pentru scriitorul Dostoievski. După liceu a urmat renumitele „Cursuri pedagogice” ale profesorului Nikolai Vișnegradski, apoi cursurile serale și gratuite de stenografie rusă, ceea ce o va ajuta întru căsnicia ei cu Dostoievski. Marele prozator, căzut în capcana unui ticălos editor, trebuia să predea, până la sfârșitul lunii, un roman pe care încă nici nu începuse să-l scrie. Prietenii au sărit să-l ajute, el trebuind doar să-l finiseze. N-a acceptat. Atunci s-a apelat la noua tehnică ce abia apăruse, stenografia. Așa apare într-o dimineață rece, de toamnă, 4 octombrie, „o tânără de 20 de ani, îmbrăcată modest, cu o față ovală și o bărbie mică, dar voluntară, cu ochii cenușii și pătrunzători – Anna Grigorievna Snikitina.” (Anna Grigorievna Snikitina, DOSTOIEVSKI, AMINTIRILE UNEI VIEȚI, trad. din lb. franceză Brândușa Vrânceanu, Ed. Nepsis Timișoara – 2025)

26 de zile, atât a durat conceperea și dictarea romanului Jucătorul, ce va aureola în mod expres cununa mariajului împletită cu erupțiile vulcanice ale datoriilor zilnice tot mai amenințătoare care, amanetau bijuteriile binefăcătoarei și jertfitoarei Anna, jocurile de „noroc fără noroc” ale soțului, creația lui care era apăsătoare, galopantă și strivitoare, fiindcă nu avea timpul necesar corecturii, peste care se adăuga însă, ipostaza revelatoare a Corolei celebrității activității prozatoare: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Eternul soț, Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov, Jurnalul de scriitor din 1873, 1876, 1877, 1880 și inuarie 1881.

„Plecând din Baden, am vrut să mergem la Paris sau în Italia, dar, după ce ne-am numărat banii, am hotărât să rămânem la Geneva… Pe drumul spre Geneva, ne-am oprit și la Bâle, să vizităm muzeul, ca să vedem tabloul, o pânză de Holbein, pe care era zugrăvit Hristos, după ce a trecut prin suferințele neomenești la care a fost supus și a fost coborât de pe cruce. Dostoievski a rămas împietrit zeci de minute în fața Icoanei suferinței supreme a iubirii de oameni.” (ibid.)

„În septembrie 1867, la debutul Congresului de Pace, la Geneva a sosit Giuseppe Garibaldi. Ne-am dus și noi pe strada Mont-Blanc, pe unde trebuia să treacă, venind de la gară… Am asistat, împreună cu Dostoievski, la a doua ședință a acestui Congres, care ne interesa foarte mult. Discursurile de pace enunțate de masonii-iluminați erau de fapt o întunecată și tenebroasă chemare la ură, la violență și la crimă. Neplăcut impresionat, soțul i-a scris Ivanovei Hmârova:

  „Au început prin a ne spune că, pentru a aduce pace pe pământ, trebuie distrus creștinismul și lichidate marile națiuni, prin înlocuirea acestora cu națiuni mici. Apoi, că trebuie desființat capitalul, ca totul să aparțină tuturor, în comun… Totul, fără nici cea mai mică argumentare, toate au fost învățate pe de rost, acum vreo douăzeci de ani și așa au rămas. Dar, în primul rând, lumea trebuie trecută prin foc și sabie, ca să poată avea pacea…” (ibid.)

De atunci, chiar mai dinainte, această doctrină a „Iluminaților” a rămas testamentul lor întunecat care va aduce nu pacea, ci bezna deșertăciunilor, războiul și crima asupra omenirii.

Profetul rus Feodor Mihailovici Dostoievski a proorocit Revoluția bolșevică din Octombrie – 1917, pe care a numit-o în întreaga ei ipostază demonică: CRIMĂ SOCIALĂ – CRIMĂ COLECTIVĂ.    Viziunea lui a prevăzut în personajele sale, cum avea să se întâmple sub regimul bolșevic al „Iluminaților”, dacă nu se identifică în lumea contemporană lui, se identifică în lumea contemporană nouă. Pe acest soclu se ridică profetismul lui – profetul revoluției rusești .

O crimă este distrugerea unui om, iar din punct de vedere religios se distruge Chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Este așadar, un atentat împotriva lui Dumnezeu. Prin actul revoluționar, prin revoluție, am avut și noi o astfel de șansă demonică,care încă  ucide , se ajunge la o crimă socială, prin care se distruge Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în societate.

„Revoluția, în fond, nu este altceva decât o crimă socială, o crimă individuală amplificată asupra societății întregi… Nu există un alt scriitor care să demaște mai cu înverșunare, mai cu tenacitate, mai metodic în opera lui, socialismul revoluționar, ca Dostoievski.

     Dostoievski, deși a criticat înverșunat socialismul – comunismul, socialismul integral, n-a cunoscut marxismul; el nu cunoaște din socialism decât doctrina, aproape creștină uneori, a socialiștilor francezi din veacurile XVIII și XIX: Saint Simon, Fourier, Prudhomme… Cu atât mai mult iese în relief genialitatea acestui scriitor, cu cât pornind de la doctrină care nu era așa de categorică cum va fi mai târziu marxismul, el prevede consecințele marxismului pentru societate.” (Nichifor Crainic, Dostoievski și creștinismul rus, Arhidiecezana Cluj, Ed. Anastasia, București, 1998)

Revelator în acest sens este capitolul „Legendă a Marelui Inchizitor, din romanul Frații Karamazov, o sinteză despre catolicismul istoric și despre socialismul revoluționar. Marele Inchizitor – Necuratul, cum ar spune Creangă al nostru îL acuză pe Mântuitorul Hristos că:      „în momentul când a instituit doctrina salvatoare a creștinismului, nu a cunoscut deloc josnicia iremediabilă a sufletului uman și că de aici ar porni greșeala. Adică, Mântuitorul a dat o doctrină prea înaltă pentru ca omul să poată ajunge vreodată la ea, de aceea îi reproșează:

„Noi („Iluminații”) am urmat altă metodă decât a ta; Tu ai vrut să ridici pe omul iremediabil josnic la înălțimea doctrinei Tale: ceea ce nu e posibil; noi, dimpotrivă, am urmărit să coborâm doctrina Ta, ajustând-o la iremediabila neputință omenească.” (ibid.)

Și eminentul scriitor-profet își extrage proorocirile sale vizionare din socialismul revoluționar: „Cine nu mai are popor, nu mai are Dumnezeu!”; „Dezrădăcinații” – ateii nu-și mai recunosc poporul și nu se mai recunosc în acest popor!”; „Secularizarea împărăției lui Dumnezeu, trebuie să împartă omenirea în două categorii: o zecime care trebuie să conducă și nouă zecimi care trebuie să fie conduse!”; „Rusia e prin excelență țara unde se poate întâmpla ce vrei fără ca nimeni să se opună!” (ibid.)

Oare de ce simțim că retrăim acum exact această situație dar de astă dată la noi ?!

Profețiile scriitorului rus Feodor Mihailovici Dostoievski s-au împlinit în toate țările creștin ortodoxe, dar  mai cu seamă și mai aprig în România noastră sau a „lor- întunecaților” de azi!

LIBERTATEA

                                         ODĂ

   „Regină slabă a Cytherii*,/ Să-mi piei din ochi! Și ieși în față,/ Tu, ce pe țari cumplit îi sperii,/ A libertății cântăreață!/ Cununa frânge-mi mai curând,/ Și lira, gingașele-i tonuri,/ Să fulger viciul de pe tronuri,/ Și libertatea să o cânt.// Arată-mi calea-acelui gal/ Cu-avânturile-i îndârjite,/ Tu i-ai dat imnul triumphal/ Prin aspre cumpene slăvite./ Tirani ai lumii, tremurați,/ Copii ai soartei schimbătoare!/ Iar voi, căliți-vă mai tare,/ Sculați, voi, robi îngenuncheați!// Oriunde ochii mi-i arunc,/ Văd pretutindeni bice, fiare,/ Văd al robiei plânset lung/ Și rușinoase legi, murdare,/ Prejudecata – nour des – / Văd nedreptatea stăpânirii,/ Și zeul crud al asupririi,/ Și goana dup-un sterp succes.” (Pușkin, Poezii, Editura Pentru Literatură – 1962)

*Cythera (azi Cerigo)-insulă grecească la sud de Moreea, pantheonul zeiței Venus. Poetic: insulă încântătoare, patria alegorică a Amorului.

   EMINESCU – IERI – AZI – ÎNTOTDEAUNA! 

Ca să descoperi geniul unui artist creștin ori profeția unui gânditor orthodox precum Mihail Eminescu trebuie să străbați deopotrivă fără nici o ezitare atât Marea suferinței, cât și Muntele Fericirilor!

Atât bucuria, cât și suferința comprimă într-un sortit – Ales întregul destin al Profetului, care se înalță deasupra spațiului Vetrei străbune, peste temporalitate și peste orice circumscrieri ale materiei, către izvorul întregii existențe confirmând chemarea și alegerea sa!

Sufletul mare, frumos, tumultos și furtunos al marelui ROMÂN a fost un sensibil și frământat câmp de luptă între rațiune și simțire, între frumusețe și iubire, între artă și natură, între materie și spirit, între agonie și extaz, între sentimentul menirii și al jertfei, stări necontrarii, complementare, antinomii printre care viziunea lui a trebuit să-și desfacă aripile profetice!

Mai întotdeauna Epocile istorice cruciale au dăruit lumii – Profeții lor – măsura plenară a potențelor creatoare ale omenirii, generând astfel piscuri-everestre în diversele domenii de activitate spirituală, declanșând și promovând adevărate seisme-rivirimente în Poezie, Proză, Artă, Filosofie, Teologie, Știință.

Apariția meteorică a Luceafărului – EMINESCU pe cerul spiritualității daco-române și a celei mondiale, a fost condiționată de o epocă istorică de mari prefaceri, atât în viața internă a Țărilor Române din Regatul Dacia Mare, cât și pe plan internațional – Revoluția burghezo-democratică, desfășurată sub bagheta Ocultei sioniste aproape în întreaga Europă între anii 1848-1849, împotriva feudalismului și a regimurilor absolutiste.

Este desigur un miracol faptul că în preajma fiecărei epoci de renaștere literară, ca urmare a unor adânci transformări economice și zguduiri politico-sociale, se află cel mai pare poet, un artist genial în ale spiritului și un promotor-deschizător de drumuri, un vizionar în ale devenirii nației sale.

Un poet genial, un profet cert nu afirmă, în adevăr, numai o nuanță proprie de simțire și nu dezvăluie numai o viziune originală asupra lumii; el îmbină, totodată, unicitatea și specificul universului său lăuntric cu trăsăturile fundamentale ale sufletului colectiv, ale vieții sociale din care face parte, ale Patriei lui de suflet, de inimă și de simțire!

   Efervescența spirituală care i-a înnobilat destinul a trezit în Profetul nostru mari disponibilități de energie creatoare care l-au predispus să unifice multiplul și să concilieze contrariile întru armonia legii divine și cea strămoșească. El rezumă deci și sintetizează o stare de spirit generală. Aflându-se în prelungirea unei tradiții culturale pe care o continuă, o afirmă și o îmbogățește, el se face în același timp purtătorul de cuvânt al epocii sale și profetul epocilor viitoare, al tuturor postulatelor morale, ideologice, spirituale noi, împlinind misiunea de vizionar-prooroc.

Mihail Eminescu este  Fiul vremii sale, care poartă în inima sa mare, în cugetul său necuprins și în sufletul său curat toate durerile și frământările Națiunii epocii lui!  

   Parafrazându-l pe genialul poet rus Alekandr Sergeevici Pușkin, am putea grăi în limba Eminului nostru, că: EMINESCU e începutul tuturor începuturilor în literatura dacoromână!

   Temperament activ și aprins, spirit enciclopedic de erupție vulcanică îndrăgește încă din prima tinerețe Poezia frumoasă și pe titanii ei – Zeii lirici: Orfeu, Homer, Pindar, Horațiu, Ovidiu, Vergilius, Dante, Petrarca, Shakespeare, Byron, Goethe, Rabindranath Tagore, Hugo, Pușkin, făcând din operele lor o grandioasă școală, o faimoasă bibliotecă și un atelier de înaltă creație sub forma învățăturii sale, transplantată – sub alte lumini și auspicii ale unui climat eminescian în care poezia, cântarea, frumosul și iubirea atingeau sacralitatea unui cult religios.

Asemeni înaintașilor săi – Zeii slovei, Profetul Eminescu a căpătat o celebritate unică în istoria culturii omenești. Cuvântul lui având tiparul în cremenea carpatină, cu grai dulce bucovinean s-a auzit pretutindeni, în toate țările mari; operele lui au fost traduse în multe graiuri, iar numele i-a devenit renume mondial. Celebritatea lui au înalțat-o aripile geniului. Din zborul lor s-a înălțat profetismul său înfiripând epoca eminesciană. Poezia lui e turnată în melodii de ritmuri celeste și-n armonii de rime zămislite angelic. Cântărețul romantic este, în realitate, tradiționalist. Sângele lui e dacic, cugetarea lui își are rădăcinile în Harpa Orfeului tracic, simțirea lui are cromatica imnelor homerice peste care pogoară înțelepciunea lui Zamolxe. Poezia-limba profetului devine astfel o funcție purificatoare a vieții religioase, creștin-ortodoxe.

„Misiunea istorică a unui popor se judecă după creațiunile lui spirituale. Singure valorile culturale justifică existența și misiunea unui popor. Istoria nu ține seamă de popoarele sterile din fire.” (Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hașdeu, Ed. Junimea – 1987)

„Vremea de astăzi, mărturisea atât de frumos literar și de adânc filosofic geniul liric al Ardealului – Octavian Goga, cu toate izbânzile ei îi aparține lui Eminescu. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare și tot avântul de reclădire țâșnește din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralității naționale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului de la Botoșani s-a îndrumat spre acest ideal, căruia mai târziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Unitatea literară ca o formulă pregătitoare a unității politice, iată lozinca către care s-a îndrumat el, căreia de la început i-a jertfit ritmul măreț al unei creațiuni fără precedent încă în analele noastre.

   Din  primele zile, elevul lui Aron Pumnul pornit în pribegie, a simțit chemările întregului sol românesc prins atunci subt atâtea stăpâniri vitregi. A plecat să-l cunoască și pretutindeni a pus urechea să-l audă. Limba lui literară, într-o vreme când grămăticii de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moștenirea „veche și înțeleaptă” a tuturora. Un proverb din munții Moldovei, o glumă de pe Târnava, o frază euritmică din Gorj, toate își dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unității.

   El a fixat mai întâi și de un caracter definitiv tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult: e părintele ideologiei naționale moderne în evoluția noastră. E cel dintâi român al cărui creștet primește binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până în glesne în pământul strămoșesc.

   Mai mult ca oricare altul, el a crezut în neam, l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în misiunea lui istorică. (Păi să ne mai mirăm de ce ocultiștii și denigratorii îi „iubesc” atât de mult? n.a.)    Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de „scripturile bătrâne”, i s-a mărturisit misterul traco-geto-dac al începutului, i-a strălucit epopeea de la o mie patru sute, și l-au durut toate chinurile facerii de astăzi.

   Citiți Doina lui, cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Pentru că politica națională întemeiată pe puritatea de sânge și pe încercuirea în tradițiunile noastre seculare ca și pe excluderea străinului exploatator, n-a avut un mai luminos doctrinar decât pe poetul Luceafărului…

   Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creștere. Citiți articolele lui și veți vedea că stați în fața unei axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie națională.”(O. Goga, Precursorii, Ed. Minerva,Buc., 1989)

Aspirația către frumos și iubire îl va purta în zonele de foc glacial ale suferinței, dar și împlinirii geniale, profetice.

Frumusețea și dragostea – Aripile de foc ale Adevărului revelat îi vor fi harul, temelia, stâlpul, catapeteasma, altarul, cumpăna, jertfa, înțelesul și crucea vieții sale.

„Al cor gentil repara sempre Amore!” – „Inima nobilă dă totdeauna sălaș Iubirii!”

Și totuși, după creștinismul evanghelic-ortodox, respectiv după Mântuitorul Hristos și Maria – Vlaherna – Carpatina, Crăiasa Cerului și a Pământului, după Profeții, Eroii, Martirii și Sfinții Neamului nostru, Eminescu rămâne cea mai frumoasă moștenire a geto-daco-românilor.

Tocmai de aceea, eminescologii și eminologii – legatarii lui testamentari trebuie să-i aducem pururea cinstirea cuvenită unui Geniu, Pedagog, Profet, Luceafăr și Martir al Neamului!

     MĂRIEI SALE EMINESCU

„Măria Ta, Preaînțeleptule Mihai,/ Iată, a venit timpul ca un poet român de peste mări și țări/ să cuteze a-ți adăuga la valurile laudelor ce le primești mereu,/ alte slăviri în plus ce vor să fie și ele o/ verigă nouă pentru nesfârșitele poeme/ ori peste transpoeziile ce vor urma cu/ siguranță în secolele care știm azi că vor veni… // Măria Ta,/ Răvășitoare, vocea ta unică și perenă, de/ Rege al poeziei române,/ de Mareșal al spiritului conducător al limbii/ și liricii noastre,/ de Poet universal, de mare prozator, de/ filosof și jurnalist,/ voce plină de glorii ori de un legitim pesimism,/ dar și de patriotic optimism,/ noi știm că vei rămâne-n veșnicii/ motorul principal al limbii noastre daco-române/ pe care tu ai armonizat-o în simfonii patetice,/ modelând-o în toate gamele de rime orbitoare…”

Poemul MĂRIEI SALE EMINESCU și un tablou cu Mihai Eminescu în viziunea scriitorului Cristian Petru Bălan Glen Ellyn City, USA, care l-a elaborat cu ajutorul AI, intitulându-l „EMINESCU REGE AL POEZIEI” și MAREȘAL AL SPIRITULUI CONDUCĂTOR AL LIMBII ȘI LIRICII NOASTRE, în CETATEA CAVALERILOR, Anul 7 Nr.1 (65) Ianuarie 2026 Fondator: Colonel Dr. Constantin Moșincat – Oradea.

2 Iulie 2026 – Litoralul Mării Albastre – stațiunea Mamaia

+ Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne; Sf. Voievod Ștefan cel Mare

Tuturor Fiilor/ Fiicelor Daco-României Tainice

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

CAVALER DE CLIO

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: DOSTOIEVSKI și EMINESCU – PROFEȚI ai ORTODOXIEI (partea a II-a)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iulie 2026