Recenzie – Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, 2006…

Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Cărți publicate:

Pe culmile disperării
Schimbarea la faţă a României
Amurgul gândurilor
Cartea amăgirilor
Îndreptar pătimaş
Lacrimi şi sfinţi
Ispita de a exista
Istorie şi utopie
Silogismele amărăciunii
Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944
Tratat de descompunere
Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete
Căderea în timp
Mărturisiri şi anateme
Demiurgul cel rău
Despre neajunsul de a te fi născut
Scrisori către cei de-acasă
Sfârtecare
Ţara mea / Mon Pays
Caiete I (1957-1965)
Caiete II (1966-1968)
Caiete III
Caietul de la Talamanca
Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997
Cioran (antologie)
Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile
Humanitas, 1996.

Emil Cioran (1911-1995) a fost un filozof și scriitor român, devenit apatrid și stabilit în Franța (1945), unde a trăit până la moarte ca apatrid, fără să ceară cetățenia franceză. Prima sa carte, Pe culmile disperării a apărut în România, în 1934. Deși nu a fost membru al Mișcării Legionare, în tinerețe a simpatizat cu această mișcare, aducând laude lui Corneliu Zelea Codreanu. Scriitorul român a trăit și a scris mai mult în Franța. Personal am vizitat mormântul lui Emil Cioran din cimitirul Montparnasse din sudul Parisului, unde-și dorm somnul de veci personalități românești precum Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu, Tristan Tzara și franceze: Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, Charles Baudelaire, Samuel Beckett, Guy de Maupassant.
Revenind la prima sa carte, de unde titlul Pe culmile disperării? Disperare, în înțeles etimologic, originar, primordial provine de la latinescul desperare- pierderea speranței, nădejdii, cuvânt compus din prefixul de sau dis, care exprimă îndepărtarea, negația, privarea și sperare- a spera, a nădăjdui. Reflectând asupra semnificației titlului mi-am adus aminte de versetul 13:13 din Epistola Sfântului Apostolul Pavel către Corinteni: „Și acum rămân aceste trei: Credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Acest verset dorește să spună că pe Dumnezeu nu-l poți cunoaște, cu El nu poți intra în contact decât după ce mintea, rațiunea și-a epuizat toate posibilitățile. Intervine atunci modalitatea nelogică, nerațională, nu antirațională, care sunt credința, nădejdea și dragostea. Coborând de pe culmile disperării, în final scriitorul face un elogiu al iubirii: „Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.” (p. 150)
Lectura romnului lui Emil Cioran, împărțit pe mai multe capitole, trebuie să recunoaștem este greoaie, anevoioasă. Știm din critica literară că de neînțelegerea unei poezii, de exemplu, nu este întotdeauna de vină numai autorul, ci și lipsa de cultură estetică, literară a cititorului. În plus, romanul se adresează mai mult sufletului, cunoașterii neraționale, intuiției, supozițiilor, după o logică explicată de Alexandru Macedonski în articolul Despre logica poeziei, primul manifest al poeziei române moderne: „Logica poeziei este ne-logică față de proză, și tot ce nu e logic, fiind absurd, logica poezie este prin urmare însăși absurdul.”
Cu câțiva ani înainte, Titu Maiorescu, creatorul criticii estetice românești, va susține același lucru. Titu Maiorescu era adeptul unei concepții eclectice și dualiste asupra artei, considerând că obiectul științei este adevărul, în timp ce obiectul artei este frumosul. Frumosul este Ideea (Spiritul universal) manifestată în materie sensibilă. Materia sensibilă sunt imaginile poetice trezite în mintea cititorilor. Mijloacele poetice de sensibilizare a gândirii, de concretizare a cuvintelor, a sensurilor abstracte ar fi: alegerea cuvântului concret, mai puțin abstract, epitetele ornante, personificarea calităților și acțiunilor, comparațiile, metaforele, tropii.
Încă din Evul Mediu, religios, Anselm de Canterbury condiționa cunoașterea de credință: Credo ut intelligam (Cred ca să pot înțelege). Teologul și filozoful creștin Sfântul Augustin a folosit o formulă dublă: Crede ut intelligas, intellege ut credas (Crede ca să înțelegi, înțelege ca să crezi).
În aceeași ordine de idei, Credo quia absurdum (Cred pentru că este absurd), contrar semnificațiilor negative, dorește să sugereze credința tot religioasă în absurd ( de la lat. ab- care arată îndepărtarea și surdus care înseamnă surd, deci putem să-l înțelegem pe Dumnezeu, care este nevăzut și neauzit, dar omniprezent și omniscient, spre deosebire de om a cărui minte este limitată. Și iată că am revenit de unde am plecat, pe Dumnezeu nu-l poți pătrunde cu mintea, decât ci inima, prin credință, nădejde și dragoste, dragoste de Dumnezeu și dragoste de oameni!…

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com

by

Referinţă Bibliografică

Recenzie – Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, 2006…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 septembrie 2026