Copilăria mea are un nume: Lunca Mureșului. Astăzi am luat satul la pas și, înainte de orice, am urcat la cimitir. M-am dus să stau puțin de vorbă cu mama și tata, cum facem noi, cei rămași, când mai avem lucruri de spus celor plecați. De sus am privit Lunca și au început să se întoarcă, una câte una, întâmplări pe care le credeam de mult puse deoparte.
Drumul spre cimitir mi-a fost cândva drum de săniuș. Îl coboram iarna cu obrajii roșii de frig, fără să bănuiesc că va veni o vreme când îl voi urca pentru a aprinde o lumânare celor care mă așteptau odinioară acasă. Am privit dealurile pe care am crescut, troița lângă care primăvara căutam viorele, coastele cu liliac și locurile unde pășteam mieii. Mi-au venit în minte câteva versuri scrise cu ani în urmă:
Am să mă-ntorc acasă-n sat
Pe urma firului brodat în suflet,
Să urc spinarea dealurilor înverzite
Cu gulerele mov de liliac,
Să caut broșele de violete-n iarbă
Lângă troița ce Lunca o veghează…
Când am scris versurile, nu știam că într-o zi aveam să le urmez întocmai.
Am trecut pe lângă școală. Primii doi ani i-am făcut în clădirea veche, înainte să fim mutați în școala nouă. Era vremea abonamentului la Arici Pogonici, a caietelor în care deprindeam scrisul, a creioanelor tocite până aproape nu mai aveai ce ține între degete și a compunerilor în care imaginația putea s-o ia înaintea noastră. Au urmat anii de pionier, cu responsabilități pe care le luam foarte în serios. Am fost comandantă de grupă, apoi de detașament și, mai târziu, comandantă de unitate pe școală. Cred că seriozitatea mă prinsese încă de la grădiniță. La un concurs de pictură la care au participat mai multe școli am câștigat premiul întâi într-o împrejurare care mă face și acum să zâmbesc. Nu aveam nici acuarele, nici pensulă. Am primit o pensulă cu coada ruptă și am folosit culorile colegei de lângă mine. Am pictat cu ce am avut și am câștigat. N-a fost nici prima, nici ultima dată când a trebuit să mă descurc cu puțin.
Puțin mai încolo am văzut firma „La Boltă”. Cuvântul copilăriei mele stă încă scris acolo. Bolta era prăvălia în care găseai de toate: cuie la kilogram, zahăr, făină, marmeladă, bomboane, metraj și cele de trebuință unei gospodării. Îmi amintesc de tanti Dorina, de cântar, de lopățica de tablă cu care lua marfa și de pungile maro de hârtie în care o punea după ce o cântărea. Mai ales îmi amintesc mirosul. S-au șters multe din minte, dar mirosul bolții l-aș recunoaște și astăzi.
Mai târziu s-a ridicat blocul nou și a apărut alimentara modernă. Am prins anii în care pâinea, uleiul, făina și zahărul se cumpărau pe cartelă. Nu puteai lua cât voiai; primeai cantitatea repartizată familiei. Pe rafturi se găseau în schimb compoturi și felurite conserve, inclusiv fasole cu cârnați, și mă întreb și acum cine se înghesuia după ele la țară, unde oamenii aveau grădini, animale, cămări și se străduiau să pună pe masă din ceea ce produceau cu mâinile lor.
Noi locuiam la blocurile IAS, dar gospodăria noastră era cât se poate de serioasă. Aveam lot de grădină, iar tata și nenea Gligor Mocanul, un lemnar foarte iscusit, au construit un fel de șură în miniatură, cum rar vedeai lângă niște blocuri: cu pod pentru fân și paie, iar dedesubt mai multe cotețe făcute cu grijă, simetrice, aproape în oglindă, fiecare gândit pentru animalele pe care le creșteam. Totul era lucrat atât de frumos și gospodărește, încât mie mi se părea mai falnic decât multe gospodării mari. Prin fân găseam cuiburile găinilor și, în verile îmbelșugate, plecam cu găleata plină de ouă. Creșteam iepuri, rațe, gâște și alte păsări, iar porumbeii erau pasiunea fratelui meu Vasile. Iarna, una dintre responsabilitățile mele era afumătoarea. Mă ocupam de slănină, cârnați și carne, treabă care îmi lua aproape trei zile și pe care trebuia s-o urmăresc cu grijă. Era o răspundere mare pentru un copil, numai că atunci nimeni nu o socotea în felul acesta. Era partea mea de muncă.
La început au fost doar câțiva miei și au ajuns repede în grija mea. Veneam de la școală, mă schimbam, îmi luam caietele și cărțile și plecam cu ei pe deal. Învățam între iarbă și cer, în timp ce mieii își strigau mamele. Tata mai cumpăra câte unul, turma creștea, iar odată cu ea se schimba viața întregii familii. Fiecare anotimp aducea alte treburi: trebuia strâns fânul, pregătită hrana, îngrijite animalele, lucrată grădina. Anul nu se termina odată cu ultima filă din calendar. În gospodărie, treaba nu se sfârșea niciodată.
Mama și tata au fost oameni trudiți și au crescut trei copii deprinși de mici cu munca. Vasile avea responsabilitățile lui, iar noi, fetele, duceam mai mult din treburile casei. Făceam curățenie, spălam, călcam, coseam, depănam și o ajutam pe mama cu tot ce trebuia făcut. Nu ni se părea ceva ieșit din comun. Așa creșteam. La sfârșitul verii strângeam mure sălbatice, iar cu sora mea Claudia puneam compoturi și dulcețuri din fructele pe care le aveam. Pregăteam pentru iarnă și învățasem să facem prăjituri, unele destul de sofisticate. Astăzi mă întreb când găseam timp pentru toate.
Am trecut și pe lângă căminul cultural. Câte nunți, petreceri și discoteci am prins între pereții lui! Îmi amintesc sala plină și anii în care o petrecere la cămin era un eveniment pentru tot satul.
În centrul Luncii era librăria. Pentru mine, librăria însemna înainte de toate Doamna Nuși. O văd și acum elegantă, îmbrăcată de obicei în negru, cu părul de culoarea corbului prins într-un coc fin și acoperit cu o plasă aproape nevăzută. Avea un parfum discret și o ținută care, prin ochii mei de copil, părea potrivită mai degrabă unui salon cu pian și biblioteci decât unei librării de sat. Nu am cunoscut-o îndeaproape. O admiram și mă intimida. Când nu avea clienți, o găseam uneori cufundată într-o carte și intram cu sfială, încercând parcă să nu tulbur nimic.
Librăria era peștera mea a lui Aladin. Caiete, creioane, ascuțitori, blocuri de desen, jucării, cărți, acuarelele de 16 lei cu 16 culori și, mai târziu, trusele Tempera de 25 de lei, care ni se păreau un lux. Îmi amintesc hârtia albastră cu care înveleam caietele și cărțile. Trebuia să tai bine colțurile, să îndoi hârtia cu grijă, apoi să lipesc eticheta scrisă de mână. Când au apărut învelitorile de plastic portocalii și verzi, cu loc special pentru etichetă, ni s-au părut o adevărată noutate. Într-o seară, înainte de începerea școlii, mama și tata au venit împreună cu noi la librărie. De obicei erau frânți după o zi de muncă și ne lăsau să ne descurcăm singuri; tocmai de aceea seara aceea mi-a rămas atât de bine întipărită în minte. Am cumpărat caiete, creioane, etichete și învelitori, iar părinții au plătit fără să ne muștruluiască. Poate pentru ei a fost o seară obișnuită. Pentru mine a rămas.
Ultima întâlnire cu Doamna Nuși a fost în anii de liceu, când am cumpărat Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. Librăria se mutase între timp în clădirea nouă, mai modernă, dar își pierduse pentru mine o parte din farmec. Poate se risipise misterul primei librării. Poate începusem eu să ies din copilărie.
Am trecut și pe lângă biserica veche și pe lângă cea nouă. De cea veche se leagă Paștile copilăriei, slujbele, zilele în care mergeam la curățenie și, mult mai târziu, priveghiul mamei și al tatei. Privind biserica nouă, am simțit cât de straniu se așază vremurile una peste alta. Pe drumul pe care merg astăzi, copilul care am fost încă își știe fiecare oprire.
Despre tata, Iuliu Crișan, sunt multe de spus și într-o zi le voi așterne pe îndelete. Gospodar, iubitor de Dumnezeu, de folclor și tradiții, boem în felul lui, cu slăbiciune pentru lucrurile frumoase și rare, avea un aer de lord de țară. Putea pleca la drum în costum piper cu sare, pălărie de fetru și pantofi lustruiți, deși nu conducea și trebuia să plătească pe cineva să îl ducă unde dorea. Cu puțin înainte de plecarea mea în Canada, a venit într-o zi la mine, la ProTV, în Alba Iulia. După ce a văzut biroul în care lucram, a ieșit tulburat și mi-a spus:
„Păi tu, copilă dragă, ce vrei tu să pleci în Canada, că nici Petre Roman nu are așa birou! Unde te duci și lași așa servici?”
Probabil credeam atunci că știu mai bine ce fac. După atâția ani, încă nu știu dacă am găsit răspunsul. Dar îi aud glasul:
„Copila mea, întoarce-te acasă.”
M-am întors, tată. Astăzi am venit.
Cine a muncit pământul cu mâinile lui nu-l uită și nu uită nici ulițele bătute în lung și în lat, dealurile, animalele și răspunderile venite prea devreme. Am trăit o copilărie în care am fost, de multe ori, ca un adult. Aveam de păzit, de îngrijit, de spălat, de călcat, de pus pentru iarnă, de dus la capăt. Nu simțeam că ni se cere prea mult. Așa era viața noastră și nu aveam cu ce s-o comparăm.
Poate tocmai de aceea, acum, mi se face uneori dor să fiu copil. Să mai cobor o dată cu sania drumul care duce spre cimitir. Să caut viorele lângă troiță. Să plec cu mieii pe deal și cu un caiet sub braț. Să intru în librărie și să cred că o cutie de acuarele poate fi o comoară.
Din sat am plecat demult.
Satul n-a plecat niciodată din mine.
Carmen Oltean
Lunca Mureșului, 1 septembrie 2026
Fotografii
Școala gimnazială Lunca
Mureșului
Primăria (modernizată)
Biserica veche și nouă
![Facebook](https://www.facebook.com/sharer.php?u=https%3A%2F%2Farmoniiculturale.ro%2F%3Fp%3D75354&t=Lunca%20Mure%C8%99ului%3A%20satul%20copil%C4%83riei&s=100&p[url]=https%3A%2F%2Farmoniiculturale.ro%2F%3Fp%3D75354&p[images][0]=https%3A%2F%2Farmoniiculturale.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F09%2F789445863_10175098130270253_2526534373915607994_n-196x300.jpg&p<div class="stitle" ><h3 ><span></span></h3></div>=Lunca%20Mure%C8%99ului%3A%20satul%20copil%C4%83riei "Urmareste-ne pe Facebook"){kind=small}
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..