Am citit 27 de pași într-un galop al inimii. Nu îmi era totul necunoscut; știam, din interviuri și pe bucăți, câte ceva din povestea lui Tibi. Știam și că nu mă așteaptă o lectură obișnuită. Dar încă din primele pagini m-am trezit într-o cavalcadă de trăiri: fascinație, tremur, revoltă, febră, durere. Au fost porțiuni pe care le-am citit cu sufletul strâns și altele la care a trebuit să mă opresc, pentru că îmi tăiau respirația. Povestea lui Tibi Ușeriu este scrisă cu multă suferință, cu ani în care un copil a învățat mai întâi frica, foamea, umilința, singurătatea, munca, pedeapsa și lipsa libertății.

Citind copilăria lui Tibi, m-am gândit de câteva ori la Iov. Prea multă suferință pentru un copil care nici măcar nu apucase să afle cum ar trebui să arate viața. Este bătut, trimis la oi, muncit, batjocorit, izolat, lăsat să învețe singur cum se supraviețuiește. Este flămând de mâncare, dar mai ales flămând de viață. De libertatea de a pleca, de a pedala o bicicletă, de a alege, de a fi copil. Și m-am întrebat de câte ori nu i-o fi fost foame și de o mângâiere, de protecție, de sentimentul că aparține cuiva.

Ce șanse a avut copilul acesta? Și ce a văzut bun, ca să știe mai târziu să fie bun?

Nu pot despărți omul care va greși de copilul care a fost. În viața lui Tibi, violența apare prea des. Familia îl lovește, la școală este umilit, adulții îi poruncesc, copilul execută. O bătaie primită de la bunic este urmată de vorba bunicii, teribil de simplă: „Hai că n-om peri dintr-atâta.” Copilul învață înainte de toate să reziste.

La Toronto, când l-am auzit pe Alin Ușeriu spunând „Tibi, băiatul rău”, m-am trezit întrebându-l: de ce rău? A fost încercat. Nu șterg prin asta nimic din ceea ce Tibi însuși își asumă. Cartea nu ocolește infracțiunile, fuga, jaful, armele, greșelile. Nu-și caută scuze și nici nu-și îndulcește trecutul. Dar „a făcut rău” și „a fost rău” nu înseamnă același lucru. După ce îi afli copilăria, nu-l mai poți numi atât de simplu „Tibi, băiatul rău”.

Urmează anii în care intră în lumea infracțională și apoi în închisoare. Libertatea lui ajunge să fie măsurată în douăzeci și șapte de pași. Atât poate merge înainte de a se întoarce. Într-unul dintre cele mai tulburătoare pasaje ale cărții spune că, dacă vrei să supui un om, nu tortura este soluția: îl lași singur, între patru pereți, cu propria lui minte.

Albul capătă aici o forță aparte. Este „tăcerea tuturor culorilor”, este celula, „iadul alb al celor patru pereți”, iar mult mai târziu va fi zăpada și pustietatea Arcticii. Albul celulei se va întoarce în albul fără margini al Nordului. În primul este închis. În celălalt intră singur.

Tibi spune că singura lui șansă să iasă viu din pușcărie a fost „să moară”. Să își suspende trecutul, viitorul, să își amorțească gândurile și să reziste. După aproape zece ani, libertatea îl găsește nepregătit. În fața unui stejar, după atâta timp în care lumea lui avusese dimensiunea unei celule, izbucnește în plâns ca un copil. Acum poate merge cât vede cu ochii și totuși nu mai știe încotro. Îl pândește gândul întoarcerii în pușcărie și până și gândul de a dispărea.

Tibi începe, încet și chinuit, să se întoarcă spre viață. Cade din nou, se ridică din nou. Iese din închisoare cu trecutul în el, cu ani pierduți, cu frici, reflexe și o libertate pe care trebuie să învețe s-o trăiască. Despre o perioadă din tinerețe spune că se afla undeva „între om și ceva animal”, cu zero idealuri și zero dorințe de mai bine: „Existam doar.”

Apoi descoperă alergarea.

La început fără prea multă știință despre pregătire și fără respectul acela aproape religios pe care sportivii îl au pentru semnalele corpului. Tibi vorbește despre minte și trup ca despre două ființe care locuiesc în același om și nu vor întotdeauna același lucru. Corpul cere apă, hrană și, mai ales, odihnă. Mintea îi spune să continue. Mai târziu doarme în frig, intră în apă înghețată, își împinge trupul spre limite greu de imaginat și folosește chiar el verbul „a dresa”.

Aici m-a prins întrebarea de care n-am mai scăpat până aproape de ultima pagină: unde se termină depășirea limitei și unde începe abandonul de sine?

Nu am simțit că Tibi își dorește moartea. Și totuși, de atâtea ori ajunge atât de aproape de ea. Ascunde gravitatea unor degerături ca să nu fie scos din concurs, își sparge bășicile, continuă când organismul îi cere odihnă, ajunge la delir, halucinații, epuizare. Despre una dintre curse spune că a fost „o tortură” și se întreabă singur cum ar putea un om întreg la minte să dorească să o repete.

Și se întoarce.

Onoare, orgoliu sau nebunie? Chiar el își pune întrebarea. În el se amestecă orgoliul, curajul, furia, nevoia de sens, dorința de a-și dovedi că poate și, cred, vechea deprindere de a îndura. Copilul acela învățase de timpuriu că atunci când doare, mergi mai departe.

O cursă de 215 kilometri i se întipărește în ființă „cu fierul înroșit al suferinței”. Tot el spune că acei kilometri i-au dezvăluit un sine nou și i-au deschis drumul spre altă viață. Suferința care în copilărie îi fusese impusă devine acum una pe care o alege.

Copilul nu putea hotărî cine îl lovește, cine îl trimite la muncă, cine îl umilește sau cine îl abandonează. Adultul își alege frigul, distanța, foamea, nesomnul, durerea. Acum intră singur în încercare, numai că voința are și ea o limită. Corpul cedează, frigul mușcă, natura nu ține seama de orgoliu. La un moment dat se simte „stăpân pe situație” și este convins că afară sunt minus 25 de grade. Termometrul arată minus 44.

În Arctic, albul se întoarce. Nu mai are patru pereți, dar poate ucide la fel de sigur. Vin halucinațiile, lipsa somnului, epuizarea, singurătatea în care mintea însăși începe să îl trădeze. Tibi spune despre 6633 Arctic Ultra că a fost pentru el „cel mai bun loc de ucis demoni, amintiri, traume și iluzii”. Tot acolo spune că a stat de vorbă cu Dumnezeu. Tot acolo a murit și a renăscut de nenumărate ori.

Toți avem demoni care ne urmăresc. Puțini însă îi iau cu ei în tăcerea înfricoșătoare a deșertului alb.

În tinerețe, Tibi este condamnat la singurătate. Mai târziu caută singur spațiile pustii. În închisoare nu poate pleca. În Arctic ar putea abandona și continuă. Iar spre sfârșitul cărții își pune întrebarea pe care eu o purtam deja cu mine: „care să fie motivația mea secretă?” Răspunsul lui duce direct spre anii de recluziune. După atâta timp petrecut închis, spune că ajunge să caute spații vaste, pustii și propriile limite. Luptă să recupereze „un timp absent”.

Tibi aleargă și după anii care i-au fost luați.

Nu mai poți privi la fel kilometrii după ce afli asta. Nu mai sunt doar distanțe și performanțe. Undeva, în spatele lor, este copilul care nu putea pleca nicăieri, deținutul cu numărul 2800, care avea douăzeci și șapte de pași, și omul de peste patruzeci de ani care ajunge să caute, cum spune chiar el, „spații vaste, pustii” și propriile limite.

„Niciodată nu putem discerne ce luptă nemărturisită duce fiecare om cu sine însuși.”

Lumea vede campionul, kilometrii, trofeele, imaginile din Arctic. Cartea arată lupta pe care niciun clasament nu o premiază.

Spre sfârșitul cărții înțelegem tot mai mult cât a însemnat Alin în salvarea lui Tibi. Tibi însuși îl așază în parabola fiului risipitor. După dispariția tatălui din viața lor, fratele mai mare ajunge să ocupe locul celui care îl primește înapoi, îl iartă și nu îl închide pentru totdeauna în trecutul lui. Într-o viață în care mulți au lovit, au umilit sau au plecat, Alin rămâne.

Ce poate fi mai salvator pentru un om ajuns aproape un paria decât să existe cineva care continuă să-l iubească?

Alin nu este doar fratele celui care a câștigat 6633 Arctic Ultra. Tibi spune despre el că este „exact la fel, dar într-o altă direcție”. Unul își supune corpul încercărilor, celălalt își încearcă mintea, ideile, limitele propriilor proiecte. La Alin, această nevoie de a merge mai departe se vede în Tășuleasa Social și apoi în Via Transilvanica, proiectul pe care l-a purtat în minte înainte ca alții să-i vadă adevărata dimensiune. Tibi se declară fanul lui fără rezerve.

Pentru mine însă, înaintea tuturor proiectelor rămâne faptul că Alin îl primește înapoi. Îi dă sens, responsabilitate, oameni în jur și, mai ales, perspectiva că nu totul s-a încheiat, că mai au multe de înfăptuit împreună. Mai târziu, Via Transilvanica, visul lui Alin, îi găsește din nou de aceeași parte: Alin o gândește și o împinge înainte, iar Tibi intră în poveste cu toată forța lui.

Tibi alergase să-și încerce limitele, să-și înfrunte demonii. Via Transilvanica este un drum care nu-l mai duce doar spre sine. Îl duce spre oameni, spre locuri, spre România. După atâtea drumuri în care Tibi a fugit, a supraviețuit și și-a încercat limitele, Via Transilvanica devine un drum făcut și pentru ceilalți.

Mă întreb uneori ce s-ar fi ales de Tibi dacă ar fi rămas bucătar, dacă ar fi rămas în Italia, dacă viața lui ar fi continuat într-o formă suportabilă și nu l-ar fi îngenuncheat de atâtea ori. Ar mai fi descoperit în el omul capabil de toate câte au urmat? Nu pentru că suferința ar trebui glorificată sau pentru că prăbușirea i-ar fi fost necesară. Prețul a fost prea mare ca să putem spune asta. Dar viața lui are această stranie întorsătură: tocmai după anii în care aproape se pierde începe să facă lucruri pe care nimeni nu le-ar fi putut bănui privind în urmă spre copilul de la oi, spre tânărul rătăcit sau spre omul închis între douăzeci și șapte de pași. Aleargă curse aproape imposibile, se întoarce lângă Alin, intră în povestea Tășuleasa Social și a Viei Transilvanica, devine tată.

Poate așa i-a fost scris: să treacă mai întâi prin întuneric, ca apoi să caute lumina?

Și apoi vine David. Poate cel mai frumos dar pe care viața i l-a făcut lui Tibi și, dintre toate rolurile pe care le-a avut, cel mai frumos: acela de tată. După copilăria pe care tocmai am străbătut-o alături de el, faptul acesta capătă o greutate cu totul aparte. Copilul care a cunoscut frica, lipsa, lovitura și abandonul ajunge, peste ani, să țină în mâini copilăria altcuiva. Nu mai sunt aici recorduri, kilometri sau Arctic. Este iubirea și răspunderea uriașă de a dărui mai departe altceva decât ai primit tu.

Nu numai că a supraviețuit copilăriei lui. Viața i-a încredințat, într-o zi, o copilărie.

Cartea aceasta s-a născut în alergare. În ediția Zece ani mai târziu, Tibi mărturisește că îi era foarte greu să vorbească despre trecut. Amintirile au început să vină în timp ce alerga. Prietenul apropiat care a pus confesiunea în cuvinte și care a ales să rămână anonim a alergat alături de el, l-a ascultat, l-a întrebat, s-a întors cu el asupra unor episoade. Au lucrat aproape trei ani.

Tibi, care ani întregi încercase să lase trecutul în urmă, ajunge să-l poată povesti tocmai alergând. Viața este a lui, cu umorul, autoironia, rușinea, cruzimea unor amintiri și tot ceea ce nu ascunde despre sine. Prietenul anonim a găsit forma în care toate acestea au putut deveni carte, iar Tibi și-a asumat-o. Iar acum povestea lui a ajuns și pe marele ecran, odată cu premiera la TIFF a documentarului The Ultra Runner.

Am închis 27 de pași cu sentimentul că am trecut prin mai multe vieți ale aceluiași om: copilul de la oi, tânărul care intră în lumea infracțională, deținutul care își măsoară lumea în douăzeci și șapte de pași, omul eliberat care nu mai știe ce să facă cu libertatea, alergătorul care își duce trupul până aproape de anihilare, fratele care se întoarce acasă, tatăl.

Și atunci mi-a revenit imaginea Păsării Phoenix: Tibi, ars de atâtea ori de propria viață și ridicându-se iar din cenușă. Alături i-au fost Alin, Mihaela și oamenii care nu l-au lăsat singur.

Efectul cărții asupra mea nu poate fi rezumat prin „mi-a plăcut”. Am suferit alături de copil, m-am revoltat, m-am speriat, am râs cu Tibi chiar în pagini în care cu puțin înainte îmi venea să plâng și m-am întrebat de nenumărate ori cât mai poate duce omul acesta. La capătul lecturii nu m-a urmărit doar campionul din Arctic. M-a urmărit copilul din care s-a ridicat și fratele care a știut să-l primească atunci când s-a întors.

27 de pași nu este o carte pe care simți doar nevoia s-o recomanzi. Simți nevoia s-o pui în mâna altcuiva.

Pentru că înainte de campion, înainte de Arctic, înainte de recorduri, a existat un copil încercat până dincolo de ceea ce ar fi trebuit să poată duce un copil.

Și din acel copil s-a ridicat omul.

Carmen Cristina Oltean

14 septembrie 2026

by

Referinţă Bibliografică

27 de pași. Câte vieți încap într-un om?/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 septembrie 2026