Înainte de a începe interviul vă fac o scurtă prezentare a domnului academician Marin Lițoiu. Domnia sa este originar din satul Săscioara, Comuna Zătreni, Județul Vâlcea.

A avut o evoluție profesională spectaculoasă! A absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare din Craiova, apoi, între 1990–1996 a fost asistent universitar la Universitatea Politehnică din București, unde și-a luat doctoratul în automatică și control (1995). În același an a plecat cu o bursă în Canada, oferită de Carleton University din Ottawa, unde a obținut un Ph.D. în sisteme și ingineria calculatoarelor (1999). În perioada 1997–2008, a fost cercetător științific la IBM și director la Centrul de Studii Avansate.

Domnul Marin Lițoiu este, din 2008, profesor la Departamentul de Inginerie Electrică și Informatică din cadrul Facultății de Inginerie Lassonde, Universitatea York, Toronto, Canada.

De asemenea, a deținut poziția de director al Consorțiului de Cercetare în Ingineria Software din Canada și director al mai multor programe de cercetare în Canada, cel mai recent fiind Programul de cercetare în „Internet of Things” (2018–2025).

La 14 iunie 2021, domnul Marin Lițoiu a devenit membru al Academiei Canadiene de Inginerie, ca recunoaștere a realizărilor sale remarcabile și a serviciilor aduse profesiei de inginer în Canada și în întreaga lume.

Este, de asemenea, membru al Academiei Internaționale de Inteligență Artificială.

A publicat peste 250 de articole științifice în reviste și conferințe internaționale de prestigiu, a primit numeroase premii internaționale pentru realizările sale și este clasat anual de Universitatea Stanford  în primele 2% ale cercetătorilor lumii în domeniu.

Este unul dintre liderii mondiali în ingineria software-ului adaptiv și unul dintre fondatorii conferinței anuale dedicate sistemelor software adaptive.

Este fondatorul și președintele Asociației Academice Române din Canada, Romanian Academic Association of Canada, organizație care are ca scop întărirea colaborării științifice dintre România și Canada.

Ion Nălbitoru: Domnule Academician Marin Lițoiu, în urmă cu multe decenii ne întâlneam la hore, la Săscioara! Vă mai este dor de anii copilăriei și ai adolescenței petrecuți la țară, la Zătreni, județul Vâlcea?

Acad. Marin Lițoiu: Copilăria rămâne un loc sacru în memoria mea. Mă apropii mereu cu grijă de acel loc, temându-mă să nu-l tulbur, să nu-l alterez prin prea multe cuvinte sau prin privirea omului de astăzi. Este o lume a jocului, a dealurilor și pădurilor, a libertății trăite firesc, fără să știu atunci cât de prețioasă era. În centrul acestei lumi se află mama. În jurul ei se învârte caruselul imaginilor, al glasurilor și al sentimentelor. Ea dădea copilăriei un sens de ocrotire, o siguranță pe care numai mama o poate da.

Sigur că îmi este dor de satul în care am copilărit. Dar dorul acesta este mai degrabă dor de un timp. Satul acela, cu oamenii, ulițele, obiceiurile, sacrul și ritmul lui, nu mai există decât în memoria mea și, poate, a celor din aceeași generație. Mă întorc din când în când, dar, asemenea atâtor altora, nu mai regăsesc nici satul de atunci, nici copilăria. Regăsesc doar urmele lor, semne ale unei lumi care a fost și care, tocmai pentru că nu mai există, a devenit cu atât mai prețioasă. Lumea aceea nu poate fi recuperată, dar poate fi păstrată vie prin poveste, prin recunoștință și prin ceea ce reușim să dăruim mai departe celor care vin după noi.

Ion Nălbitoru: Ați avut o ascensiune profesională demnă de invidiat. Vă trageți dintr-o familie

de la țară, nu prea înstărită la acea vreme, și toți cei trei frați, prin sârguință, ați ajuns „cineva”  în viață. Ce părere aveți despre această ascensiune a dumneavoastră?

Acad. Marin Lițoiu: În satul în care am crescut, Săscioara, un sat oltenesc situat pe malul stâng al Oltețului, aproximativ la jumătatea drumului dintre Horezu și Craiova, nivelul de trai era modest în anii copilăriei și adolescenței mele. Nu existau oameni înstăriți, cel puțin nu în sensul pe care îl înțelegem astăzi. Regimul comunist uniformizase, în mare măsură, condițiile de viață, iar această uniformizare însemna, pentru mulți, o existență marcată de lipsuri.

Privită retrospectiv, viața la țară era dificilă. În copilăria timpurie însă, nu percepeam aceste dificultăți în mod direct. Părinții ne protejau, pe cât puteau, de lipsuri, iar noi eram absorbiți de joc și de universul satului. În adolescență am început să înțeleg mai clar greutățile materiale ale familiei, mai ales după pierderea tatălui meu, care fusese principalul sprijin al casei. Mamei i-a fost foarte greu să ne țină în școală. În anii aceia am muncit în timpul vacanțelor de vară și am învățat să obțin burse de merit, fără de care mi-ar fi fost greu, poate imposibil, să rămân în școală. Educația a devenit nu doar o aspirație personală, ci și o condiție esențială pentru a depăși limitele impuse de contextul social și familial.

Privind în urmă, cred că acele dificultăți au avut și un efect formator pentru mine și pentru familie. Pe mine m-au obligat să devin mai disciplinat, mai rezilient și mai atent la oportunitățile care se puteau deschide prin muncă și educație. Am învățat că situațiile aparent fără ieșire pot fi depășite, dacă există perseverență și încredere în sine. În același timp, am avut întotdeauna o curiozitate pentru idei și pentru locuri noi. Această curiozitate, împreună cu dorința de a învăța, mi-a dat motivația de a continua studiile și de a începe un drum care m-a dus din ce în ce mai departe de locul nașterii.

Ion Nălbitoru: Ce v-a determinat să părăsiți România unde v-ați făcut studiile și să optați pentru Canada, țara adoptivă  unde v-ați stabilit definitiv? Dorința de cercetare științifică a rupt orice barieră în cariera dv?

Acad. Marin Lițoiu: Plecarea din țară a fost un proces gradual și, într-un anumit sens, firesc, legat de evoluția mea profesională. După terminarea Facultății de Automatică și Calculatoare din Craiova, am mers la București, unde am devenit asistent universitar la Universitatea Politehnica din București. Acolo mi-am început activitatea academică, am obținut primul doctorat și am descoperit cu adevărat gustul cercetării.

În timp, am înțeles că, pentru a face cercetare la cel mai înalt nivel și pentru a fi conectat la marile direcții internaționale, era necesar să lucrez într-un mediu academic și științific mai larg. După 1989, România a trecut printr-o perioadă dificilă de tranziție, iar infrastructura de cercetare, finanțarea și conexiunile internaționale erau încă limitate. Din păcate, unele dintre aceste dificultăți persistă, într-o anumită măsură, și astăzi.

De aceea, pentru mine a fost firesc să caut oportunități în universități și centre de cercetare din străinătate, atât în Europa, cât și în America de Nord. A fost o decizie luată în favoarea dezvoltării profesionale. Dacă voiam să fiu conectat la vârful cercetării internaționale, trebuia să intru în acest circuit global al ideilor, colaborărilor și competiției academice.

Cariera m-a purtat prin mai multe instituții și contexte profesionale, iar în cele din urmă m-am stabilit la Toronto, la York University. Totuși, mediul academic are o particularitate importantă: este prin natura lui internațional. Cercetarea nu se oprește la granițe. Colaborările, conferințele, proiectele comune și mobilitatea intelectuală creează o comunitate profesională globală. Călătoresc frecvent la universități și conferințe din diferite țări și continui să colaborez cu cercetători din multe părți ale lumii, inclusiv din România. De aceea, nu am simțit niciodată că am „părăsit” România în sensul unei rupturi definitive. Mai degrabă, m-am alăturat unui spațiu internațional al cercetării, păstrând în același timp legătura cu locul în care m-am format. România rămâne parte din identitatea mea intelectuală și personală.

Ion Nălbitoru: Ați continuat și acolo să vă desfășurați aceeași profesie sau a trebuit să urcați treaptă cu treaptă pentru a ajunge la apogeul din prezent? Ați întâmpinat greutăți? Colegii

canadieni n-au manifestat invidie că îi concurați?

Acad. Marin Lițoiu: În Canada, am optat inițial pentru cercetarea în industrie. În acei ani, IBM era una dintre cele mai importante companii din lume în domeniul software-ului și hardware-ului, alături de Microsoft. Am lucrat ca cercetător în Centrul pentru Studii Avansate al IBM, având responsabilitatea de a dezvolta și coordona colaborările cu universitățile în domeniul ingineriei software. Ulterior, am revenit în mediul universitar, dar am păstrat legătura și colaborarea cu industria.

Nu a fost un parcurs ușor. A fost, dimpotrivă, foarte dificil să părăsesc o situație relativ stabilă și cunoscută în România și să mă mut într-un mediu complet nou, într-o altă cultură profesională, cu alte standarde de performanță, calitate și competențe. Adaptarea a cerut efort, disciplină și o disponibilitate permanentă de a învăța.

Ca în orice mediu profesional, am întâlnit și obstacole, neînțelegeri sau oameni mai puțin dispuși să sprijine inițiativele altora. În timp, am învățat să nu consum energie cu astfel de situații și să mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat: munca serioasă, contribuția profesională și colaborarea cu oameni de valoare.

Am avut, din fericire, privilegiul de a întâlni mulți oameni remarcabili, atât în România, cât și în Canada: oameni care recunosc valoarea, care încurajează performanța și care înțeleg importanța colaborării. Acești oameni au contat enorm în parcursul meu. Ei mi-au confirmat că, dincolo de dificultăți, o carieră se construiește nu doar prin competență individuală, ci și prin comunități profesionale bazate pe respect, încredere și generozitate intelectuală.

Ion Nălbitoru: Cum ați cunoscut-o și cum ați reușit s-o cuceriți pe doamna Milena Munteanu să vă devină soție? Nu ați avut probleme cu părinții dânsei, „o ardeleancă să se căsătorească cu un oltean”?

Acad. Marin Lițoiu: Pe Milena am întâlnit-o în primul an de facultate. Am fost în aceeași grupă și, de atunci, am rămas împreună la bine și la greu. Pentru mine, Milena a fost un dar de la Dumnezeu și o prezență luminoasă, fără de care drumul meu ar fi fost mult mai sărac. Dacă realizările mele profesionale pot fi privite ca un succes, atunci ele se datorează, în mare măsură, sprijinului ei discret, optimismului și încrederii pe care a avut-o în mine. Dincolo de orice împlinire profesională, familia rămâne însă cea mai importantă ancoră a vieții mele. Îi sunt profund recunoscător Milenei și fiului nostru, Alexandru, pentru dragostea, sprijinul și sacrificiile pe care le-au făcut de-a lungul anilor.

În ceea ce îi privește pe părinții Milenei, au fost oameni educați, deschiși și echilibrați, deasupra prejudecăților sau a glumelor despre presupusa incompatibilitate dintre ardeleni și olteni. Ei proveneau din Poiana și din Săliște, două localități din Mărginimea Sibiului, care astăzi par destul de aproape de Săscioara, mai ales dacă urmezi drumul Transalpinei.

Am învățat multe de la părinții Milenei și de la familiile lor extinse din Ardeal și Banat: rigoare, cumpătare, respect pentru educație. Această întâlnire dintre lumi, între Oltenia mea de origine și Ardealul și Banatul familiei Milenei, a fost pentru mine o altă formă de îmbogățire personală și culturală.

Ion Nălbitoru: Cum ați reușit să vă adaptați noilor condiții din Canada? Bănuiesc că este o

mare diferență de ideologie, de temperament și caracter. Cum ați reușit să vă integrați în societatea canadiană?

Acad. Marin Lițoiu: Adaptarea la viața din Canada nu s-a întâmplat peste noapte. A fost un proces treptat, uneori dificil, dar foarte instructiv și formator. Într-adevăr, există diferențe importante față de România: în modul de comunicare, în felul în care oamenii își exprimă

opiniile, în ritmul vieții și chiar în așteptările lor profesionale și sociale.

Cred că primul pas a fost să accept faptul că nu pot evolua în noua societate doar prin reperele și cunoștințele cu care venisem de acasă. A trebuit să învăț să observ, să ascult și să înțeleg înainte de a judeca și acționa. Acest lucru m-a ajutat să privesc adaptarea nu ca pe o renunțare la identitatea mea, ci ca pe o lărgire a ei.

M-am integrat prin dorința de a învăța și de a contribui. Profesia m-a ajutat foarte mult, pentru că mediul academic și profesional oferă un sistem de valori drag mie: competența, colaborarea și responsabilitatea față de ceilalți. În același timp, am încercat să păstrez legătura cu valorile cu care am crescut: educația, familia, perseverența și respectul pentru oameni.

Ion Nălbitoru: Din cele declarate de Domnia voastră până acum am înțeles că evoluția profesională ați obținut-o printr-o muncă asiduă, în special în domeniul cercetării științifice. Treptat-treptat ați ajuns să culegeți „laurii” eforturilor dvs. profesionale. Cum ați reușit să fiți primit în Academia Canadei?

Acad. Marin Lițoiu: Domeniul meu de cercetare și predare este știința calculatoarelor. Aici am contribuții de cercetare care au influențat dezvoltarea software-ului. Mai precis, am creat domeniul de cercetare numit „software adaptiv”. Software-ul adaptiv se modifică și se repară singur, se auto-optimizează ca să consume mai puțină energie, se autoprotejează împotriva atacurilor cibernetice; cu alte cuvinte, este inteligent. Este un domeniu de cercetare la care s-au raliat mulți cercetători din lume și care a influențat mult știința calculatoarelor. Am primit foarte multe premii pentru aceste realizări, premii din partea industriei, a guvernului și a comunității academice.

Dar, pe lângă contribuțiile științifice și tehnice, sunt mândru și de comunitățile științifice pe care le-am creat, în Canada și în lume. Citatul cu care am fost introdus la Academia Canadiană rezumă succint aceste realizări: „Dr. Lițoiu este un pionier și lider de renume mondial în domeniul sistemelor software adaptive și autonome. Contribuțiile sale deosebite la proiectarea, arhitectura și implementarea sistemelor software adaptive au fost adoptate pe scară largă în sectorul public și privat. Este cofondator al conferinței internaționale emblematice a acestui domeniu. Totodată, a avut contribuții remarcabile la avansarea cercetării și practicii în ingineria software în Canada, prin parteneriate exemplare între universități și industrie.”

Ion Nălbitoru: Pentru noi românii, și în special vâlcenii și cei din localitatea natală, sunteți o personalitate de onoare. Reveniți des în Zătreni? Vă mai întâlniți cu colegii sau prietenii pe care nu i-ați văzut, poate, de decenii? Deși mulți dintre ei s-au răspândit, după 89, în toată lumea.

Acad. Marin Lițoiu: Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Și eu sunt mândru de locul de unde vin, de Zătreni, și vorbesc elogios despre el de câte ori am ocazia. Revin în România periodic, dar nu atât de des cum aș dori. Când timpul îmi permite, mă opresc în locurile natale, încerc să mă văd cu prieteni și colegi, dar mai ales cu frații mei și cu familiile lor. E drept că satele sunt mai pustii, mulți au plecat din sat sau chiar din țară, dar comuna este frumoasă, are un primar harnic și merge înainte împreună cu societatea românească. Stau puțin în țară, dar suficient ca, la plecare, să iau locul cu mine: în felul în care privesc oamenii, în valorile pe care le port mai departe, în limba pe care o vorbesc și în amintirile pe care le port în suflet.

Ion Nălbitoru: Din când în când vă mai apucă dorul de țara natală cu peisajele sale mioritice, cu obiceiurile, tradițiile, etnografia și folclorul specifice poporului român? Există în Toronto o comunitate a românilor care mai păstrează limba română și tradițiile?

Acad. Marin Lițoiu: Desigur. Parțial, dorul este ostoit de activitățile comunității românești din Toronto. Există o mică Românie la Toronto și în Canada. Se gătește și se vorbește românește, se joacă și se cântă românește, se citesc poezii, se joacă teatru în limba română. Dar aceste lucruri se fac rar, sunt un fel de sărbători. Nu e același lucru ca târgul de la Polovragi sau cel din Dealul Muierii ori, într-o altă dimensiune, Festivalul Enescu; nu are amploarea și varietatea de acolo. De aceea, revenirile în țară ne umplu de energie și de apreciere pentru lucrurile autentic românești.

Ion Nălbitoru: Și totuși, indiferent pe ce colț al planetei ne-am născut și indiferent ce limbă vorbim, suntem ființe umane, cu asemănări și deosebiri. Puteți să ne enumerați câteva asemănări între poporul român și cel canadian?

Acad. Marin Lițoiu: Este o întrebare interesantă, dar cred că trebuie răspuns cu o anumită prudență, pentru că nici românii, nici canadienii nu formează grupuri uniforme. Există diferențe mari între generații, regiuni, profesii și experiențe personale. Totuși, se pot observa câteva asemănări culturale.

O asemănare importantă este atașamentul față de familie și față de educație. Atât românii, cât și canadienii pun preț pe viitorul copiilor, pe școală și pe ideea de a construi o viață mai bună. De asemenea, ambele societăți apreciază munca, seriozitatea și dorința de progres, chiar dacă aceste valori se exprimă uneori diferit.

O altă asemănare este capacitatea de adaptare. Românii au fost formați de o istorie complicată, cu multe schimbări politice, economice și sociale. Canadienii, la rândul lor, trăiesc într-o societate construită în mare măsură prin imigrație, unde adaptarea la diversitate este esențială. În acest sens, ambele societăți au dezvoltat forme necesare de reziliență.

Ion Nălbitoru:  Am înțeles! Deci sunt unele asemănări între cele două popoare, dar cred că există și diferențe între cele două națiuni din toate punctele de vedere: social, geopolitic, mentalitate, istorie etc. Vă rog să enumerați câteva exemple primordiale.

Acad. Marin Lițoiu: Diferențele apar mai ales în modul de raportare la instituții, reguli și spațiul public. În Canada există, în general, o încredere mai mare în instituții și o cultură mai puternică a respectării regulilor. De exemplu, oamenii sunt obișnuiți să stea la rând, să respecte procedurile, să nu ridice tonul în spațiul public și să rezolve conflictele într-un mod calm și formal. În România, din cauza experienței istorice cu instituții instabile sau abuzive, oamenii au dezvoltat uneori o atitudine mai sceptică față de autoritate și o tendință de a se descurca prin relații personale sau soluții informale.

O altă deosebire ține de comunicare. Românii sunt, în general, mai direcți, mai expresivi și mai implicați emoțional în conversații. Spun mai repede ce gândesc, critică mai deschis și pun mult accent pe relația personală. Canadienii sunt de obicei mai politicoși, mai rezervați în exprimare și mai atenți să nu îi creeze disconfort celuilalt. De exemplu, în mediul profesional canadian, un dezacord este adesea formulat foarte diplomatic, în timp ce în România poate fi exprimat mai direct.

Aș spune, pe scurt, că românii au adesea o mare capacitate de improvizație, umor, rezistență și apropiere personală, în timp ce canadienii au o cultură mai puternică a calmului social, a regulilor, a politeții și a conviețuirii în diversitate. Cele două mentalități nu se exclud, ci se pot completa foarte bine. Pentru un român stabilit în Canada, provocarea este să păstreze energia, creativitatea și profunzimea culturală din România, dar să învețe și disciplina socială, toleranța și respectul pentru instituțiile ce caracterizează societatea canadiană.

Ion Nălbitoru:  În general, cum sunt apreciați românii de către canadieni?

Acad. Marin Lițoiu: Percepția canadienilor despre români este pozitivă, mai ales atunci când există contact direct. Românii sunt adesea văzuți ca oameni bine pregătiți, serioși și inteligenți. Cel puțin așa îi caracterizează cei cărora le spun că sunt din România: „Ah, am câțiva colegi

români, foarte buni; aveți o școală bună în România.” Dar, obiectiv vorbind, mulți canadieni nu au o imagine foarte precisă despre România. Pentru unii, este o țară puțin cunoscută din Europa de Est, asociată uneori cu istoria comunismului, cu tranziția postcomunistă sau cu anumite clișee culturale, istorice ori sportive. De aceea, românii din Canada joacă adesea rolul de „ambasadori informali” ai țării lor: prin felul în care muncesc, comunică și se implică în comunitate, ei schimbă sau completează imaginea pe care ceilalți o au despre România. Și, desigur, putem face mai mult. Am creat, acum câțiva ani, o asociație a profesorilor universitari români din Canada, cu scopul de a întări colaborările dintre cercetătorii din Canada și cei din România. Avem multe acțiuni în care implicăm români și canadieni și organizăm schimburi de studenți și cercetători. Încercăm de ceva timp să ocupăm un post dedicat limbii și culturii române la York University, unde studenții din Canada și din întreaga lume pot învăța despre limba și cultura română.

Ion Nălbitoru: Vă mai gândiți la posibilitatea întoarcerii definitive în România?

Acad. Marin Lițoiu: În momentul de față, sunt integrat în societatea canadiană, iar profesia mă ține aici. Dar am multe legături cu România, de familie, de prietenie sau profesionale, așa că sunt conectat la realitatea românească. Plănuiesc să vin cât mai des în țară.

Ion Nălbitoru: Când mai reveniți în România aș dori să vă invităm, împreună cu soția dumneavoastră doamna Milena, o scriitoare de renume, la un eveniment cultural-științific pe care îl voi organiza, ca președinte al Ligii Scriitorilor Români, Filiala Vâlcea „Gib Mihăescu”  și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, oriunde în județ: la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, la Stațiunea Viticolă Drăgășani sau chiar în localitatea natală Zătreni, la Centrul Cultural unde se află o minunată expoziție etnografică, permanentă, printre cele mai frumoase expoziții sătești din Județul Vâlcea. Această întâlnire ar contribui la promovarea adevăratelor valori românești. Ați accepta această propunere?

Acad. Marin Lițoiu: Desigur, cu plăcere.

Ion Nălbitoru:  În încheierea interviului nostru, vreți să transmiteți un mesaj tuturor românilor din țară și din diaspora?

Acad. Marin Lițoiu: Cred că, indiferent unde trăim, românii rămân legați prin limbă, cultură, memorie și printr-un anumit fel de a privi lumea. Diaspora nu este o parte separată de România, ci o extensie a ei. Românii plecați în lume duc cu ei nu doar experiența personală, ci și educația, valorile, sensibilitatea și creativitatea formate acasă.

În același timp, cred că România are nevoie de diaspora, iar diaspora are nevoie de România. Avem nevoie de punți mai puternice între universități, comunități, instituții, oameni de afaceri, tineri și profesioniști. Nu trebuie să privim plecarea din țară doar ca pe o pierdere, ci și ca pe o posibilitate de conectare, de schimb de idei și de colaborare.

Mesajul meu ar fi acesta: să nu ne pierdem încrederea unii în alții. Să nu lăsăm distanța geografică să devină distanță sufletească. Să păstrăm limba română, să ne sprijinim tinerii, să promovăm educația, profesionalismul și respectul reciproc. Fie că trăim în România, în Canada sau în altă parte, putem contribui la binele comun prin ceea ce facem zi de zi.

România nu este doar un loc pe hartă. Este o istorie, o cultură, o limbă și o responsabilitate comună. Iar viitorul ei se construiește și în țară, și în diaspora – de către noi toți, lucrând împreună ca o comunitate.

Ion Nălbitoru:  Domnule academician Marin Lițoiu, vă mulțumesc pentru amabilitate de        a-mi acorda acest interviu, ce sper să ajute la promovarea valorilor românești, oriunde s-ar afla pe planetă, și a identității neamului nostru! Mult succes în activitatea dumneavoastră și, de câte ori veți reveni în România, românii ar trebui să vă cunoască!

                                                                                                                Ion NĂLBITORU – membru UZPR, Vâlcea

by

Referinţă Bibliografică

ION NĂLBITORU: „M-am alăturat unui spațiu internațional al cercetării, păstrând în același timp legătura cu locul în care m-am format” – Interviu cu domnul Academician Marin Lițoiu din Canada –/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 octombrie 2026