(Voce în pustiu)
I
Încep acest eseu cu o întrebare, ce va avea răspuns la sfârșit.
Ea sună așa: De ce Claudiu Dumitrache în această lume sodomizată și gomorizată continuu a ales să trăiască în lume, dar să nu fie al lumii ori să nu fie ca lumea?
La sfârșit vă voi da răspuns.
Astăzi cu poetul și cercetătorul Ștefan Sofronovici am călăuzit 50 de elevi în lumea lui Eminescu și ne-am mirat la un moment dat că, fiind întrebați dacă au auzit de Duhul Sfânt, toți 50 au spus că Nu, dar au cîte 19 ani toți.
Când au fost întrebați dacă au auzit de prooroci, toți au spus că Nu.
Profesoara era alături de ei și pe chipul ei se citea tot: Nu.
Iată că acest Acatist simbolic al lui Mihai Eminescu vine, într-un fel, să spună că trebuie să auzim și noi, și copiii noștri de Duhul Sfânt și de prooroci încă din leagăn.
Unul dintre care, alături de Părintele-Poet Alexie Mateevici, este Mihai Eminescu.
Ce a fost Mihai Eminescu?
În timpul puținului său veac a fost la coada unui regiment de poeți, din punctul de vedere al vieții materialnice, ca să ajungă, după trecerea ireversibilă a acelui timp în istorie, în ciuda nulităților, Întâiul de peste timp.
Deci, fiind aproape ultimul, după categorisirea lumii sociale și materiale de atunci, după huzurul scriitorilor de atunci, a ajuns să fie Întâiul.
Numai că trebuia să treacă TIMP.
Ce a ajuns Mihai Eminescu acum?
Întâiul ziarist, neînvins de nimeni până în ziua de astăzi.
Întâiul Poet, inclusiv Întâiul Poet romantic, deși el spune că este Ultimul poet romantic.
Întâiul naționalist român.
Întâiul europenist.
Cu părinți care au dat ultimul ban din casă doar ca fiul lor să facă studii europene la Viena, Berlin, Praga etc.
Întâiul interzis în Uniunea Sovietică. Și în Țara lui.
Pentru că în manuale ce era? În Basarabia abia la 1951 a fost inclus în manualele școlare cu „Somnoroase păsărele” și cam atât.
În România cam tot așa.
Continuăm.
Întâiul prozator mistic și romancier.
Întâiul culegător și autor de folclor.
Întâiul scriitor nezavistnic.
Pentru că dacă era zavistnic Mihai Eminescu, noi astăzi nu-l cunoșteam pe romancierul Ioan Slavici, nici pe diaconul-povestitor Ion Creangă, nici pe dramaturgul Ion Luca Caragiale și n-o știam nici pe poeta Veronica Micle.
Altfel spus, a fost un mare nezavistnic.
El ne-a arătat ce înseamnă prietenia, ce, ca și Dragostea, nu trece. Sau trebuie să nu treacă.
A fost Întâiul smerit scriitor.
Precum a scris Mitropolitul Antonie al Basarabiei în Tratatul său despre Smerenie, ca virtute a virtuților Poetului nostru: „Nu-i plăcea lauda, dar nu-l sinchisea nici ura”.
Oare cine dintre scriitorii de azi poate spune că este aidoma lui Mihai Eminescu? Căruia să nu-i placă lauda, dar să nu-l sinchisească, să nu-l deranjeze nici măcar un cuvânt din ura colegilor săi.
Spunând aceasta îmi amintesc de Nichita Stănescu, cel care scria: „Vai scriitorului care nu seamănă cu opera lui”.
Adică nu se contopește cu opera lui.
Noi, omul și scriitorul, în foarte mare parte suntem tabere divergente.
În foarte mare parte nu semănăm cu opera noastră.
Opera noastră este icoană, iar noi–antipodul icoanei.
Când ne referim la Întâiul smerit scriitor, îmi amintesc și de cazul cu Regina-poetă Carmen Silva, care, la sugestia lui Titu Maiorescu, l-a invitat să-i înmâneze Ordinul „Bene Merenti”.
Eminescu nu știa motivul invitației, dar când a aflat, i-a trântit ușa, fugind.
Aidoma Sfântului Efrem Sirul, care auzind că va fi făcut episcop a trântit toate tarabele din piață jos și a fugit în pustie.
Aidoma altor Sfinți Părinți, nedornici de slava lumii acesteia, trecătoare.
Care auzind că vor trebui să fie preoți, episcopi, mitropoliți ori chiar patriarhi dispăreau.
Nu le mai trebuia deșertăciunea deșertăciunilor și goana după vânt, adică ploconirea lumii pământești.
Eminescu a trăit și a scris, fiind Unul în toate.
Omul Eminescu și Scriitorul Eminescu s-au contopit.
Cine a mai fost Mihai Eminescu?
Întâiul tradus.
În circa 100 de limbi.
Întâiul pictat.
Întâiul cântat și Întâiul citit.
Și Întâiul dușmănit, aș spune, pentru că el are și cei mai mulți cititori, și cei mai mulți detractori.
Voiam să încep cuvântul meu cu fraza de la Sfânta Împărtășanie, când spunem: „Cu frică de Dumnezeu, cu Credință și Dragoste să vă apropiați”.
Nu știu de ce în această sintagmă nu este prezent cuvântul:„Cu nădejde”.
Pentru că este vorba de Nădejde, Credință și Dragoste și ar fi bine să spunem: „Cu frică de Dumnezeu, cu Nădejde, Credință și Dragoste să vă apropiați”.
Iată așa trebuie să ne apropiem și de cărțile lui Mihai Eminescu.
Să ne apropiem cu teamă, cu mare cutremur, cu nădejde, cu credință și, mai ales, cu dragoste.
Dacă nu ne apropiem așa vom avea situația celor 50 de elevi de astăzi, despre care îmi dau seama ce educație au în Colegiu, cine le predă Eminescu și dacă le predă cum le predă Eminescu, pentru că ei nu se apropie nici de Poet cu frică, nădejde, credință și dragoste, și nici față de Duhul Sfânt, și prooroci.
Dacă se aplecau față de Eminescu, cel puțin cu Dragoste, auzeau și de Duhul Sfânt, și de Prooroci din cărțile lui.
Iată o poezie, pe care dac-o citim, nu ne vom mai întreba niciodată dacă Eminescu a fost ateu sau om al Bisericii?
Să nu uităm că familia Eminovici a fost una dintre puținele familii ce aveau o biserică privată.
Înseamnă că el a crescut în Dragostea lui Dumnezeu, și în Credința, și în Nădejdea Lui din copilărie și până a zburat din grădina casei părintești.
Această poezie mi-a schimbat totalmente percepția despre Mihai Eminescu. Pentru că eu tot mai gândeam că el a fost precum mă învățaseră la școală satrapii sovietici, că a crezut în Dumnezeu, dar că în anumite momente n-a prea crezut, însă poezia asta este Credo-ul lui. Și dac-o citim ne dăm seama cum a fost Omul Eminescu, cel contopit cu Gânditorul-Filosoful-Scriitorul Eminescu, și Misionarul Eminescu, la care o să ajung.
În zadar în colbul școlii,
Prin autori mâncați de molii,
Cauți urma frumuseții
Și îndemnurile vieții,
Și pe foile lor unse
Cauți taine nepătrunse,
Și cu slovele lor strâmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.
Nu e carte să înveți
Ca viața să aibă preț,
Ci trăiește, chinuiește
Și de toate pătimește,
Și-ai s-auzi cum iarba crește.
Versul final este genial!
Parcă-i de pe Golgota!
Parcă-i scris de Iisus Hristos, dar este semnat: Mihai Eminescu.
Este Golgota!
„Tu de toate pătimește,/Și-ai s-auzi cum iarba crește”.
Dar noi vrem să nu pătimim în viața asta deloc și-ncă să auzim și veșniciile cum cură, referindu-ne astfel și la un alt mare poet.
N-avem cum!
(Va urma)

Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..