Introducere: Brice Hamard și miza unei renașteri conservatoare
Brice Hamard este o figură proeminentă a peisajului intelectual și militant conservator din Franța, cunoscut pentru angajamentul său neobătut în favoarea valorilor tradiționale, a suveranității populare și a apărării libertății de expresie în fața tendințelor de uniformizare ideologică. Activitatea sa publicistică și civică s-a remarcat prin refuzul resemnării în fața prezentismului și prin efortul constant de a articula o alternativă culturală și politică profund înrădăcinată în moștenirea clasică și creștină a Europei.
Scopul acestui dialog purtat de eseistul și publicistul Tudor Petcu este acela de a depăși clișeele mediatice care reduc adesea conservatismul la o simplă nostalgie sterilă. Interviul își propune să ofere o radiografie fină a stării actuale a Franței și a Europei, explorând fundamentele filosofice ale conservatismului, tensiunea dintre identitate națională și deschidere culturală, precum și bătăliile concrete duse pentru salvarea spațiului public de cenzură și corectitudine politică.
1. Despre trăsăturile de personalitate și definiția conservatismului ca „afirmare a adevăratei democrații”
Tudor Petcu : Stimate Brice Hamard, sunteți angajat de multă vreme în apărarea ideilor conservatoare în Franța. Dincolo de etichetele politiciene, cum ați defini propriul dumneavoastră demers intelectual și existențial? În ce măsură conservatismul, departe de a fi o crispare passéistă, constituie în viziunea dumneavoastră însăși afirmarea „adevăratei democrații”, adică respectul pentru suveranitatea popoarelor și pentru continuitatea istorică în fața prezentismului ambiant?
Brice Hamard : Stimate domnule Tudor Petcu, vă mulțumesc pentru această întrebare care atinge însăși esența angajamentului meu. Demersul meu intelectual și existențial nu s-a născut dintr-un calcul conjunctural, ci dintr-o fidelitate organică față de ceea ce suntem. A fi conservator astăzi, în plină epocă a dezrădăcinării, înseamnă înainte de toate a refuza tirania prezentului — acest „prezentism” steril care pretinde că omul se poate reinventa ex nihilo, rupând orice legătură cu cei de dinaintea lui și cu cei de după el.
Departe de a fi o crispare passéistă sau o simplă nostalgie de colecționar, conservatismul este, în paradoxul său cel mai profund, singura formă de veritabilă democrație. De ce? Pentru că democrația adevărată nu aparține doar celor care trăiesc în mod accidental într-o zi de marți a unui an oarecare; ea îi include și pe cei morți (vocea strămoșilor care ne-au lăsat o moștenire) și pe cei care încă nu s-au născut (copiii cărora le datorăm un viitor stabil). Când suveranitatea popoarelor este călcată în picioare de o tehnocrație globalizată, iar continuitatea istorică este masacrată pe altarul unei modernități fără suflet, conservatismul devine un act de rezistență democratică radicală: el recheamă poporul la stăpânirea propriei sale istorii.
2. Rădăcinile conservatismului actual și politicile de punere în aplicare în fața „obsesiilor stângiste”
Tudor Petcu : Peisajul intelectual și politic francez apare adesea dominat de grile de lectură moștenite de la stânga progresistă, calificate uneori drept hegemonice. În opinia dumneavoastră, care sunt adevăratele rădăcini istorice și filozofice ale conservatismului actual în Franța? În mod concret, cum se reușește punerea în practică a unor politici conservatoare și formularea unei alternative credibile într-un cadru instituțional și cultural adesea impregnat de aceste obsesii ideologice?
Brice Hamard : Este o realitate incontestabilă: peisajul nostru intelectual a fost multă vreme colonizat de o dogmatică progresistă care a transformat stânga într-o pârghie cultural-hegemonică. Însă rădăcinile conservatismului francez sunt mult mai vechi, mai robuste și mai nobile decât aceste mode trecătoare. Ele se hrănesc din realismul politic al lui Chateaubriand și De Maistre, din reflecția profundă asupra ordinii a lui Tocqueville, dar și din spiritul clasic care refuză hybris-ul raționalismului abstract (acel „esprit géométrique” denunțat de Burke sau de tradiția noastră contrarevoluționară).
Cum trecem de la teorie la practică într-un cadru instituțional ostil? Printr-o dublă mișcare: metapolitică și de recucerire locală. Înainte de a câștiga urnele, trebuie să recâștigăm cuvintele, sensul comun și școlile gândirii. Atâta timp cât acceptăm vocabularul adversarului, suntem deja înfrânți. Alternativa devine credibilă în momentul în care arătăm că politicile conservatoare nu sunt o abstracție ideologică, ci singurul răspuns de bun-simț la problemele concrete ale cetățenilor: securitatea cotidiană, protejarea puterii de cumpărare prin reindustrializare, apărarea familiei tradiționale și sprijinirea teritoriilor rurale și periurbane lăsate în paragină de elitismul metropolitan.
3. Identitatea franceză și „ospitalitatea culturală”
Tudor Petcu : Una dintre tensiunile majore ale epocii noastre privește raportul dintre menținerea identității naționale și deschiderea către lume. Cum poate conservatismul pe care îl apărați să reabiliteze conștiința identitară a Franței — înrădăcinată în moștenirea sa creștină, clasică și republicană — menținând în același timp exigențele ridicate ale ospitalității culturale și ale dialogului culturilor care au făcut Măreția țării dumneavoastră?
Brice Hamard : Această tensiune este adesea falsificată de stânga multiculturalistă, care opune în mod perfid identitatea deschiderii. Adevărul istoric este exact invers: o națiune nu poate fi cu adevărat deschisă decât dacă știe cine este. Nu poți oferi ospitalitate dacă nu ai o casă a ta, bine delimitată, cu pereți și uși care se deschid, dar care au și o yală.
Conștiința identitară a Franței — această sinteză unică între claritatea clasică greco-latină, orizontul spiritual al creștinismului și universalismul civic al Republicii — nu este un muzeu închis, ci un leagăn viu. Hospitalitatea culturală franceză, cea a marilor saloane literare, a universităților și a diplomației tradiționale, nu a însemnat niciodată o sincretizare difuză sau o ștergere a propriilor trăsături. Ea a presupus întotdeauna o întâlnire între o cultură puternică, sigură pe sine, și alte culturi, în cadrul unei ierarhii a valorilor bazată pe respectul formelor și al civilizației. Când ne abandonăm propriul patrimoniu de teamă să nu „ofensăm”, nu oferim ospitalitate, ci ne exercităm propria abdicare civilizațională.
4. Realizările concrete și apărarea libertății de expresie
Tudor Petcu : În calitate de actor angajat, ați condus numeroase acțiuni în favoarea libertății de expresie, pusă astăzi în pericol de cenzura larvată, cultura anulării (cancel culture) și corectitudinea politică. Ați putea reveni asupra principalelor dumneavoastră realizări și asupra luptelor celor mai marcante pe care le-ați dus pentru a păstra dreptul la o dezbatere liberă și la contradicție în Franța?
Brice Hamard : Libertatea de exprimare este astăzi oxigenul care ne lipsește cel mai mult. Ea nu mai este suprimată de cenzorii clasici ai secolului al XIX-lea, ci de o formă insidioasă de conformism obligatoriu — cancel culture, terorismul rețelelor de socializare și dogmatismul corectitudinii politice, care încearcă să transforme orice dezacord într-o infracțiune morală.
În cadrul acțiunilor mele, m-am luptat constant pentru deschiderea unor spații de dezbatere necontrolate de oligarhia mediatică, sprijinind crearea de platforme alternative, conferințe libere și publicații care refuză autocenzura. Cel mai important succes al acestor ani nu este neapărat o victorie legislativă punctuală, ci trezirea conștiințelor: faptul că tot mai mulți tineri intelectuali, jurnaliști și simpli cetățeni refuză să mai șoptească ceea ce gândesc de teamă să nu fie excluși. A lupta pentru libertatea de expresie înseamnă a apăra dreptul la adevăr împotriva consensului oficial.
5. Spre un conservatism realist ca renaștere europeană
Tudor Petcu : În fața crizei civilizaționale prin care trece Bătrânul Continent, pledați pentru o formă realistă de conservatism privită ca o veritabilă renaștere europeană. Care ar fi pilonii geopolitici, culturali și spirituali ai acestei renașteri și cum își pot redescoperi popoarele europene conștiința de sine în fața provocărilor modernității târzii?
Brice Hamard : Europa traversează, fără îndoială, un moment crepuscular. Însă istoria europeană este istoria unor renașteri succesive tocmai din inima crizelor majore. Pentru a asigura această renaștere pe baze conservatoare, trebuie să reconstruim Europa nu pe utopia unui super-stat federalist technocratic care dizolvă națiunile, ci pe ceea ce De Gaulle numea „Europa națiunilor”.
Pilonii acestei renașteri sunt clari:
Pilonul geopolitic: Redobândirea suveranității strategice și a independenței energetice și alimentare. Europa trebuie să înceteze a mai fi un protectorat american sau o piață la discreția marilor puteri asiatice; ea trebuie să-și apere frontierele externe cu fermitate.
Pilonul cultural: Reîntoarcerea la marile noastre texte, la limbile clasice, la arta și arhitectura care pun omul în raport cu verticalitatea și transcendența.
Pilonul spiritual: Recunoașterea rădăcinilor noastre iudeo-creștine. Fără această ancoră spirituală, Europa devine doar o piață economică rece, incapabilă să genereze sens sau sacrificiu pentru binele comun.
Prin acești piloni, popoarele europene pot ieși din letargia modernității târzii și pot regăsi acea mândrie tragică și luminoasă care le-a permis să construiască cea mai strălucită civilizație din istoria umanității.


Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..