Amintiri și… aiureli, Laura Bădulescu

Amintiri și… aiureli este o carte plină de un farmec incontestabil pentru spiritele nostalgice nu (ba chiar aș sublinia: în niciun caz) după o epocă, ci după propria copilărie, trăită cândva atât de frumos încât le-a rămas far călăuzitor în toată viața care a urmat.
Autoarea, Laura Bădulescu, aflată astăzi la o vârstă mai mult decât onorabilă, își amintește, așa cum spune și titlul cărții. Și, fiindcă anii ce s-au scurs între un trecut din – iată că putem spune astfel fără a părea glumă, banc sau orice altceva peiorativ ori amuzant! – alt veac, chiar alt mileniu și un prezent care nu mai are nimic comun cu acel trecut au fost mulți, ea își amintește stări și întâmplări din copilărie după legile imuabile ale memoriei afective, pe care le completează cu povești izvorâte din istoria familiei ori a locului ori din legendele care circulă oral în orice comunitate mică în care un suflet receptiv deschide ochii asupra lumii mari. Aceste completări ale amintirilor sunt denumite de către autoare aiureli – un cuvânt foarte prietenos, care, de asemenea, adăugat în titlu, dă un aer de poveste deloc de neglijat întregului tom. Cu o seriozitate foarte simpatică, ni se dezvăluie la un moment dat una dintre sursele acestor aiureli, care este, în fond, cât se poate de clasică (și tocmai de aceea și suficient de veridică): Am tras cu urechea la ce au vorbit părinții mei cu niște prieteni de-ai lor…
Tehnica este, așadar, foarte interesantă și destul de inedită, aș spune: o amintire, o… aiureală, iarăși o amintire, iarăși o aiureală și așa mai departe, ca și cum amintirea, mereu scurtă ca întindere, ar fi baza pe care se construiește lunga aiureală ce vine după… Împletitura de real – atât de reală cât poate fi o amintire trecută prin filtrul necruțătorului timp și cel al experienței deținătorului ei, fapt care face mult mai ușoară trecerea dintre una și alta – cu născocit (ca să păstrez limbajul tinzând spre arhaic al Laurei Bădulescu, fără ca acesta să devină totuși de neînțeles sau măcar deranjant în vreun fel oarecare pe parcursul lecturii) naște un fir armonios al ansamblului celor scrise, iar ruptura dintre una și alta ar putea-o preciza eventual vreun istoric rătăcit în regatul beletristicii, nicidecum un cititor oarecare.
Mai mult, datorită acestui limbaj anume ales, pesemne, la limita dintre vechi și nou, dar fără a înclina balanța spre primul, aflăm multe cuvinte ce altfel ni s-ar părea, poate, ciudat, însă în context se potrivesc atât de bine încât cititorul de care pomeneam să înțeleagă despre ce e vorba fără a avea note de subsol ori a fugi repede la dicționar. E destulă o cultură generală solidă: nasturi de mindir, baba mulțumită de gheșeft, țară sfârtecată, care sălășluiește acolo, la cotrună, a se făli, a bătuci pământul, iscodeală, modă malagambistă (o modă a anilor ’40, generată Sergiu/Serghei Malagamba, cel mai bun baterist român al vremii și pionier al jazz-ului pe scenele high life-ul capitalei, având din această cauză probleme cu regimul antonescian – moda aducea nou, printre altele, pantaloni scurți, șosete colorate și sacou în carouri…).
Regionalismele sunt, așadar, condimentul din acest ghiveci (bine fiert, aș adăuga) de oameni, gânduri și fapte de demult: tină, lucri, tăpșan, cheatră, lejionar, dupe (acea formă populară care și azi înlocuiește, îndeosebi în sudul țării, prepoziția după: a cânta dupe ureche), bărdăcuță, a bunghi, laviță etc. Și onomastica e amestecată. Când cu rezonanță veche sau locală (mai mult veche: Ghiță, Firuța, Stere, Leanța, Marița, Leontina, Panait), când cu una străină (Elvan, Manolis, Iliodor, Trachian și Ziana).
Alături de graiul și numele colorate regăsim și alte repere ale trecutului: odaia a bună, colțul cu icoane și ștergare ori carpeta cu Răpirea din Serai. Toate au devenit între timp simboluri cunoscute ale ultimelor decenii ale veacului trecut.
Notele de subsol, deși nu sunt folosite pentru a descifra un grai recognoscibil totuși oricărui vorbitor nativ de limba română, nu lipsește cu desăvârșire. Ele ajută la traducerea expresiilor ori scurtelor dialoguri din limba franceză.
În acest mod cititorul care se încumetă la drumul cărții va călători, de-a lungul celor aproximativ trei sute de pagini, printr-un tărâm aproape fantastic, fie el reprodus din amintire sau imaginat. Însă, deși în număr mare, filele nu sunt la fel de generoase în a da coordonate exacte de timp și spațiu pentru cele conţinute. Totuși, din puținele date concrete avute la dispoziție, dacă ținem morțiș să localizăm acest tărâm, găsim elemente capabile a-l fixa pe o hartă deloc fictivă: un București adunat, ca un univers de sine stătător, într-un Obor în jurul căruia gravitau toate cele necesare traiului. Apoi, complementar, aflăm locuri foste sau actuale din Transilvania ori Muntenia. De exemplu, Borcea de Sus nu mai există ca atare, pierzându-și determinantul pe parcurs, dar Lancrăm, satul bunicului patern, e astăzi sat cu pedigri… Ca timp personal, amintirile autoarei vin din primii nouă ani de viață, iar ca timp general acestea au o arie mai largă, ele învârtindu-se între anii ’50-’60. Acesta este prezentul din amintirile Laurei Bădulescu – un prezent impregnat, printre multe altele, de Partidul Muncitoresc Român și de utemiști (uteciștii de mai târziu…). Ca timp al aiurelilor, ajungem însă mult înapoi, uneori până în Dacia…, prin aceste peregrinări întâlnind obiceiuri din moși și strămoși, cum ar fi balurile, rânduielile bisericești, servitul mesei la aniversări, ritualul moșitului chiar.
Un alt fapt interesant mi s-a părut acela că uneori cuvinte/gânduri puse în împrejurări nesemnificative în gura unor personaje de ocazie par a dărui dintr-odată semnificație întregii epoci în care au fost rostite, definind-o în felul lor, nu ca la carte, ci ca în viață. Grație timpului scurs între întâmplare și vremea ei, deși de fel sunt cuvinte obișnuite, ele ajung să pară cititorului de azi majore ori chiar să aibă aură profetică. Așa sună, de pildă, cele ale unei anume Măgduța, premiantă (cu menține), care scrie la gazetă o poezie ocazională, stârnind oripilarea controlată a unchiului Ghiță: Lirica și realismul socialist nu se împacă! Ce critic literar ar fi fost unchiul Ghiță dacă ar fi avut parte de școală! Reintroduse însă în contextul din care au fost scoase, aceleași cuvinte justifică, de facto, din plin reacția de respingere a unchiului. Versurile fetei erau patriotice – acel patriotism servil, apreciat maxim în defunctul sistem social, comunismul. Iar portretul Măgduței se întregește, în aceeași aiureală, dar în alt cadru, într-o conversație cu alt personaj, Măriuca, dialog în care Magda pronunță fraglan în loc de flagrant (delict)… Și iată cum Măgduța noastră a rostit, fără să vrea, un mare adevăr, anume acela că unchiul Ghiță chiar ar fi fost un critic bun…!
Referitor la aceste cadre, dar nu numai, ele nefiind reprezentative pentru carte, ci doar o parte din tot, este de remarcat umorul fin la adresa orânduirii sociale care prinsese rădăcini deja la noi în țară. El este pus de regulă în cârca persoanelor ori a împrejurărilor cărora le vine rândul să evolueze pe scenă, dar răzbate și din discursul povestitorului, respectiv al autoarei, ori din întorsături de situație precum cea de mai sus. Dar poate apărea și din pure întorsături de condei, cum ar fi aceea că, fiind înscrisă în clasa întâi cu dispensă, autoarea, copil fiind, a asociat imediat dispensa cu dispensarul și de aici tot tacâmul de asocieri inerente…
Aiurelile Laurei Bădulescu nu au neapărat un fir narativ clasic, cu introducere, intrigă coroborată cu punct culminant și deznodământ. Pana ei alunecă des pe lângă subiect, cu o sete de cuvântul scris teribil de mare. Ele sunt mai degrabă istorii în ramă – un nume nou apărut pe parcursul istorisirii originale, de pildă, generează spontan genealogia acestuia și chiar a altora, adiacenți lui și astfel mergem din poveste în poveste până când e posibil să ne pierdem în arbori genealogici, răsfirați pe arii uneori nebănuite. Însă numai noi, citind, ne pierdem, pentru că Laura Bădulescu nu uită niciodată, spre final, să ne readucă acolo de unde a plecat, pentru a afla și noi ce s-a întâmplat. Iar ce s-a întâmplat nu e, în mare parte, ceva spectaculos sau ieșit din comun, ci un fapt de viață despre care – pe bună dreptate – autoarea a considerat că merită consemnat…
Am să ilustrez toate cele spuse mai sus și altele, rămase nespuse, cu un scurt fragment cursiv:

Câteodată, pe timp frumos, mai mergeam în parc cu grădinița, pe lângă teatru și astfel treceam vis-a-vis de biserică. Fetiță cuminte ce eram, dar lăudăroasă, m-am închinat și, văzând că nimeni altcineva nu se închină trecând pe lângă biserica impunătoare, am zis cu voce tare:
– Eu m-am închinat!
– De ce te-ai închinat? a strigat cu dojană și reproș doamna Paula.
Sunetul vocii ei mi-a rămas până acum în urechi. Nu era o întrebare, ci un reproș. Am rămas descumpănită și nu am mai știut ce e bine și ce-i rău din momentul acela. Iată că există o faptă bună pentru care sunt certată de doamna. Iată că unele lucruri nu sunt așa de simple, că lumea nu e doar frumoasă și corectă, cum o știam până atunci de la Maia.

Fragmentul face parte din capitolul Amintire nr. 3, doamna Paula fiind educatoarea, iar Maia – bunica. Sunt rânduri – și acum mă refer la toate, nu numai la acestea – scrise cu o sinceritate dezarmantă, parcă de însăși mica protagonistă a micii scene de mai sus, care era la vârsta marilor întrebări. Firesc cumva, deoarece autoarea și protagonista sunt una și aceeași. Însă uluitor pe de altă parte, văzând cum timpul nu a reușit să suprime candoarea inițială a celei care, evident, nu a așternut aceste rânduri la cei, probabil, cinci ani din poveste, ci multe și lungi decenii mai târziu, când multora poate că bucuria de a mai fi le e mai mult decât suficientă, dar, odată ajunși acolo, e la fel de posibil să se simtă și la vârsta marilor răspunsuri… Iar eu, cea care consemnez aici, recomand această carte la orice vârstă.

by

Referinţă Bibliografică

Aiureli… pline de sens/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 martie 2026