JOCUL DE ȘAH

În ultimii doi ani, până la pensionare, Doru‑Sorin nu mai avea răbdare. I se părea o veșnicie cele șaptesute trezeci de zile până la marea zi a ieșirii la pensie. I se urâse să se scoale zilnic la patru dimineața, să ia primul tramvai care să‑l ducă la întreprinderea unde lucra. Sub această așteptare s‑a rostogolit timpul peste el. Între timp, i‑a murit soția într‑un accident de circulație, pe care a îngropat‑o cu bruma de bani strânși pentru un tratament la Băile Olănești. Nu de puține ori se gândea când au trecut 39 de ani de muncă. De la decesul jumătății mitologice, Sorin își „omora timpul” jucând șah de unul singur, după ce se întorcea de la serviciu, iar în timpul verii ieșea pe banca din fața blocului să joace o partidă de șah.. „De ce să mă bucur, dacă nu mai este Maria? Fără ea totul pare pustiu. N‑am cui să‑i spun că azi l‑am bătut la șah pe Doru“.

În ziua pensionării colegii i‑au făcut cadou un costum de haine, o umbrelă și un geamantan.

– Pentru călătorii nenea Sorin!

– Să ai viață lungă, cu sănătate!

I‑au urat colegii, într‑o mică ceremonie, organizată în clubul unității. Emoționat a mulțumit cu glas stins. Singur și abătut a ieșit pe poarta unității pe unde a intrat și ieșit de mii de ori. Portarul l‑a salutat ca de obicei. Strigându‑l din urmă:

– Pensie îndelungată!

Ajuns acasă Doru‑Sorin puse costumul în dulap, umbrela pe cuier și geamantanul îl aranjă deasupra șifonierului de pe hol. Primele zile s‑au scurs ca niște reptile ce se târăsc pe un teren nisipos. Până la urmă, simțind nevoia de a sta de vorbă cu oamenii, și‑a luat cutia cu piesele de șah, și a ieșit din apartament. A coborât cele două zeci de trepte și a luat‑o agale spre barul din colțul străzii, unde din când în când, mai ales la salariu, se ducea să bea o bere, să mai audă o vorbă. „Așa…  ca birjarii la botul calului, după ce a făcut un transport.”. Piesele zornăiau în cutie, parcă se certau. „Au îmbătrânit odată cu mine și acestea. Le am amintire de la bunicu’. Îmi spunea că sunt făcute de pușcăriașii de la Ocnele Mari. Doamne, doamne, cum a trecut timpul. Parcă ieri mă mângâia pe cap și‑mi repeta un citat din Romain Rolland: „Sorin, să știi, că… acolo unde caracterul nu există, nu există nici om mare, nici artist mare, nici mare om de acțiune. Puțin importă succesul. Trebuie să fii mare, nu să te prefaci că ești”.

Cu aceste gânduri a intrat în Cafe‑Bar. Mirosul de alcool amestecat cu fumul de țigară îl îngrețoșă. Era pe punctual de a se întoarce, când se auzi strigat.

– Sorin! Vino aici, la masa mea!

Își îndreptă privirea spre locul de unde venise chemarea. Prin fumul de‑l tai cu cuțitul, îl zări pe vecinul Mărin. Se îndreptă spre el.

– Stai aici!

Se așeză, punând cutia pe masă. Se uită în jur. La fiecare masă era câte o față cunoscută, de prin blocurile vecine.

– Ce bei?

– O bere! Dar…  fac eu cinste. Este prima mea zi de pensie.

– Felicitări! S‑o mănânci cât mai mulți ani!

– Mulțumesc! Tu ce ai băut?

– Un carcalete!… Doina! Adu aici un repetir și o bere pentru noul nostru pensionar. E prima zi!

Ceilalți auzind de acest eveniment, toți pensionari din cartier, ridicară paharele și îi urară sănătate și pensie lungă. După ce sorbiră câte o gură din pahare, Marin îl întrebă.

– De ce ai adus șahul?

– Să jucăm. Să mai treacă timpul, și mintea să nu lenevească. Vorba latinului…  „minte sănătoasă în corp sănătos”!

Și se apucară să așeze piesele pe tabla de șah. După un timp, pe neobservate, mai toți consumatorii de la celelalte mese, se strânseră în jurul lor, luând scaunele cu ei. După două ore, partida s‑a încheiat cu victoria pieselor albe. Cei doi „beligeranți” își strânseră mâna, după care goliră paharele.

– Marine, plec. M‑am intoxicat cu atâta fum de țigară. Mâine ne vedem iarăși aici.

– Da…! Continuăm să jucăm.

După o săptămână și ceva, și‑a luat cutia de șah sub braț și cu pași agale s‑a îndreptat spre barul de la colțul străzii. Ușa era deschisă și se vedea cum un fum albastru de țigară năvălea, dar pe Marin nu‑l vedea. „Poate vine mai târziu…”. Se așeză la aceeași masă, punând cutia cu piesele de șah alături.

– Doamna Doina, vă rog aduceți‑mi o sticlă de bere!

Femeia, trecută de prima tinerețe, dar păstrând frumusețea feminină încă, a ieșit pe ușița de la bar, și îi puse sticla pe masă.

– Mulțumesc! L‑ați văzut pe Marin?

Femeia se uită la el câteva clipe, mirată, și‑a rotit privirea în jur la cei șapte pensionari care își sorbeau liniștiți băutura din pahare, apoi cu un glas ce exprima o durere, îi răspunse:

– Nu ați auzit, domnule Sorin, ce s‑a întâmplat?

– Nu!

– Azi, se împlinesc opt zile de când l‑au înmormântat. Dumnezeu să‑l odihnească!

– Văd că ai venit cu șahul. Facem o partidă? L‑a întrebat Vasile.

– Sigur! Sorin a deschis cutia și a luat în palme doi pioni de culori diferite. Ce alegi?

– Dreapta! Deschise palma.

– Soarta a hotărât! Joc cu negrele…  cu toate că nu‑mi place culoarea asta.

– Dacă dorești, facem schimb!

– Nu! Acesta e norocul!

– M‑ai învins! Mâine îmi iau revanșa. Se consolă Vasile.

Își strânseră mâinile.

– Bine. Vin la aceeași oră. După care se ridică, îndreptându‑se spre bar.

– Doamna Doina, puteți să țineți șahul aci? Să nu vin în fiecare zi cu el.

– Sigur! L‑a luat și l‑a așezat sub tejghea.

– Vă salut domnilor! O zi bună în continuare…

Acel mâine se făcu…  trei săptămâni. Sorin a trebuit să plece la țară să culeagă prunele de vară. Întors în oraș într‑o vineri, cum l‑a văzut, doamna Doina a scos șahul de sub tejghea și îl întinse lui Sorin.

– N‑a jucat nimeni cu el. N‑avea cine să joace, că pe Vasile l‑a luat Domnul!

– Îmi pare foarte rău! Dumnezeu să‑l aibe în paza Lui!

– Mai sunt aici colegi de…  pensie.

Privind în jur la cei cinci pensionari răspândiți pe la mese cu câte un pahar în față. Auzind conversația, Gavrilă, un bătrân cu fața brăzdată de riduri adânci, se ridică de la masă.

– Joc eu!

– Bravo!

Privindu‑l Sorin își zise: „A fost marinar, după cum se văd ridurile”.

Urmară același ritual. Gavrilă joacă cu negrele. Până la un punct se credea că se ajunge la remiză. Gavrilă evită, printr‑o mutare a nebunului, remiza.

– La revedere domnilor! Pe mâine!

Două săptămâni nu a mai dat pe la bar. Zilnic, cu pătura, termosul cu cafea și cu „Martin Eden”, romanul preferat lui, într‑o sacoșă, dis‑de‑dimineață, pentru a prinde razele ultraviolete, se îndrepta spre malul Someșului, pentru a face plajă. Citea, și din când în când cobora spre luciul apei, stropindu‑se cu ea, luând‑o în căușul palmelor. Alături făcea plajă o femeie.

– Mi‑am uitat termosul acasă!

Sorin îi umplu cu apă un pahar de unică folosință.

– Mulțumesc domnule!

– Sorin, mă numesc. Și Doru!

– Maria! Întinzându‑i mâna.

– Și pe răposata mea soție tot Maria o chema!

– Dumnezeu s‑o ierte!

Pentru o clipă a fost impresionat de coincidență. I‑a luat mâna în palma sa, și o căldură i‑a frisonat tot corpul.

Sorin și‑a luat cartea și paharul cu cafea și s‑a așezat pe un colț al cearceafului lângă Maria. Între cei doi s‑a așternut tăcerea. Se priveau pe furiș, ca doi adolescenți. Din vorbă în vorbă, a aflat că este divorțată, că bărbatul ei a plecat cu alta. „Să o invit pe la mine?” Pe de altă parte și Maria se gândea să‑l facă prieten. „Dacă refuză să vină la mine?”. Până la urmă el îndrăzni să rupă tăcerea.

– Ce faci spre seară Maria?

– Nimic deosebit!

– Atunci să facem amândoi ceva…  deosebit! Te invit pe la mine, la un ceai. Ce zici?

– Cu mare plăcere.

Sorin, înseninat, îi privi pulpele frumos rotunjite și sânii ca două piersici coapte. „Arată bine. Ca Femeia la 40 de ani, a lui Balzac…”.

La rândul ei, Maria îl privea pe sub sprâncene. „Nu arată a fi așa de bătrân. Cred că mai poate…”.

El se întinse pe cearceaf atingându‑i, ca din întâmplare, cu genunchiul pulpa piciorului stâng. Un fior plăcut îi străbătu tot corpul. „De mult n‑am mai simțit o astfel de plăcere!”. Ea, își ridică piciorul, ștrengărește, și‑l puse peste piciorul lui. „Ce plăcut e să‑l ating”.

– Ești pensionar? Îl întrebă Maria.

– Din vara aceasta.

– Dar, tu?

– Pensionară pe caz de boală. Mi‑a aranjat sora mea care este medic.

– Bravo! Ai destul timp acum să te ocupi și de tine…

Până la urmă stabiliră, spre prânz, să meargă la ea acasă. Soarele era prea puternic și pielea începuse să‑i usture. Au strâns totul. Maria, grijulie, îl ajută să pună în sacoșă tot ce avusese el.

– Stai departe?

– Nu! Trecem podul peste Someș și primul bloc de patru etaje pe dreapta.

Mergeau unul lângă altul de parcă era Maria cea de prima dată, așa simțea Sorin. „Parcă ar fi Florin…”, își zise în gând Maria, luându‑l discret de mână.

***

Obosit, seara adormi devreme. Se visa într‑o sală mare de bal valsând cu Maria îmbrăcată în alb. Alunecau, aci se făcea că pe un parchet lustruit, altă dată parcă valsau într‑un nor alb‑azuriu fără să atingă podeaua. Maria, partenera de dans, când se învârtea în piruetă, avea chipul soției, iar la a doua piruetă avea fața Mariei. Un fel de Ianus, divinitate mitologică romană. O strângea cu o mână de mijloc și cu cealaltă îi ține palma întinsă. Levitau, levitau într‑un dans al fericirii, iar orchestra revărsa peste ei o melodie astrală.

Se trezi brusc și cu părere de rău că visul nu e o realitate. Privi pe fereastră. Se înnorase. După ce a luat micul dejun a ieșit din casă și cu pași agale s‑a îndreptat spre Café‑Barul din colț. Intră, sperând că vede fețele cunoscute la mese. Dar nu era nimeni. Doina, barmana, citea o revistă.

– Bună dimineața Doina!

– Bună să‑ți fie inima, domnule Sorin! N‑ai mai dat pe la noi!

– Am fost la plajă!

– Văd că azi nu ai clienți…  nu s‑au sculat, poate!

– N‑au cum să se mai scoale! S‑au dus toți!

– Unde?

– Acolo unde ne ducem odată, și odată…

– Păi cum!?

– Dimineața jucau câte o partidă cu șahul dumneavoastră, a doua zi, parcă era un blestem, murea cel care pierduse în ziua precedentă. O coincidență care ne‑a uimit pe toți.

Sorin rămase pe gânduri. Chiar se întristă. Se îndreptă spre ușă, și ieși.

– Domnule Sorin, nu vă luați șahul? Îl strigă din urmă Doina.

Nu răspunse. S‑a întors acasă și niciodată n‑a mai dat pe la barul din colțul blocului.

(din vol. de proză „COPILUL BOB DE GRÂU”, Al. Florin Țene, Napoca Star, Cluj Napoca, 2024)

by

Referinţă Bibliografică

Al. Florin ȚENE: JOCUL DE ȘAH/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 octombrie 2024