La Mănăstirea ,,Sf. Ana” de la Orșova își doarme somnul de veci cel mai mare ziarist român din perioada interbelică, Pamfil Șeicaru. O figură enigmatică, prin mintea și sufletul căruia s-au filtrat toate marile evenimente din țară și din străinătate mai bine de o jumătate de veac.
S-a născut la Buzău în 1894. A absolvit liceul la Bârlad și Facultatea de Drept la București. Primul Război Mondial l-a prins în floarea vârstei. A fost mobilizat ca ofițer și trimis pe front. A luat parte la luptele de pe Dealul Moșu de lângă Orșova. A scăpat ca prin minune de moarte, dar camarazii din plutonul său au fost sfârtecați de obuze. Și-a jurat atunci că, dacă va scăpa cu viață și va ajunge cineva în viață, pe locul acela va ridica o mănăstire ca drept mulțumire și ca pomenire pentru tovarășii de luptă.
A scăpat cu bine din război și s-a integrat în viața civilă, dar nu oricum. Minte strălucită, spirit combativ, a ajuns de trei ori deputat în Parlamentul României(1928, 1931, 1933), director al ziarului ,,Bucovina” din Cernăuți, redactor-șef al ziarului ,,Cuvântul” din București, apoi director al ziarului ,,Curentul”.
A reușit să facă din ziarul ,,Curentul” publicația cu cel mai mare tiraj din țară, ziarul cel mai căutat și mai gustat de public. Articolele de fond din perioada 1928-1944, semnate de Pamfil Șeicaru, erau așteptate, sorbite și îndelung comentate de către cititori. Pamfil Șeicaru și ziarul lui ajunseseră spaima marilor infractori, afaceriști, corupți, politicieni, magnați etc. Nu ezita să-și bată joc de proști și infatuați, pe care-i executa fără milă. Cazul ,,Malaxa” a rămas proverbial în acest sens. Poziția și opiniile lui Pamfil Șeicaru erau așteptate și respectate. Ele priveau nu numai situația internă a țării, ci și relațiile internaționale. Ziarul ,,Curentul” stă mărturie, că Pamfil Șeicaru a avut putere de premoniție și a prevăzut multe dintre evenimentele ce aveau să se întâmple în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial pe scena Europei.
Deși era suprasolicitat, Pamfil Șeicaru nu și-a uitat jurământul de pe front și, din banii lui, a zidit pe Dealul Moșu de lângă Orșova o adevărată perlă a Dunării, o mănăstire. El a conceput planul, sfidând în mare măsură stilurile arhitectonice consacrate, a angajat lucrările, le-a supravegheat, a împodobit apoi locașul cu pictură, mobilier, cărți, odăjdii, chilii și toate cele necesare. Când totul a fost gata, a chemat pe mitropolitul Vasile Lăzărescu de la Timișoara să sfințească noua mănăstire și s-o ia în primire. Mitropolitul a ezitat, fiindcă nu se respectaseră normele canonice, nu se pusese piatra fundamentală etc.
A venit războiul, iar Pamfil Șeicaru a fost nevoit să părăsească țara, pentru a evita represaliile ce l-ar fi așteptat, având în vedere că fusese un mare luptător împotriva bolșevismului și comunismului. După război, comuniștii, neputând să se răzbune pe autor, i-au profanat opera. Sediul ziarului ,,Curentul” din București, situat pe Calea Victoriei a devenit sediul Miliției Bucureștiului, iar Mănăstirea de la Orșova au transformat-o în cârciumă. Au văruit pereții, rămânând neatins doar Pantocratorul din turla interioară, ca să se uite la bețivanii din biserică. În altar era barul și chelnerițele. Chiliile au devenit căsuțe de camping pentru ,,turiști”. În 1945 a fost condamnat la moarte în contumacie de comuniști.
Pamfil Șeicaru s-a dus în Spania, la Madrid, și acolo, timp de 30 de ani, a editat, în continuare, ,,Curentul”, dar în ediție trimestrială, străduindu-se să apere cauza României pe plan extern. Dându-și seama de serviciile pe care le aducea statului român, în 1966 Nicolae Ceaușescu l-a grațiat și a început să-l ajute financiar ca să publice articole și cărți favorabile politicii României de independență față de Moscova. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria) și continuând să editeze ,,Curentul”. La moartea sa, în octombrie 1980, prim-ministrul Bavariei l-a omagiat foarte elogios.
După Revoluție, la o ședință cu preoții din Mehedinți, răposatul Mitropolit Nestor al Olteniei a pus problema reconstrucției Mănăstirii Vodița. Preoții i-au semnalat însă existența Complexului ,,Căprioara” de la Orșova, care nu era altceva decât o mănăstire transformată în restaurant. Mitropolitul a mers, a văzut-o și a rămas uimit de frumusețea construcției și de poziția geografică în care era plasată. A început demersurile la Departamentul Cultelor și la Guvern pentru recuperarea ei. Funcționarii mai vechi ai mitropoliei își aminteau că primiseră din Germania, de la Pamfil Șeicaru, cu mulți ani în urmă, un act de donație, prin care acesta dona Bisericii Ortodoxe ctitoria sa de la Orșova. Craiovenii trimiseseră actul la patriarhie, aceasta îl înaintase la Departamentul Cultelor și acolo documentul …. se pierduse.
Domnul Nicolae Văcăroiu, prim-ministrul României de atunci, i-a spus Mitropolitului Nestor: ,,-Aduceți-mi un act, care să vă îndreptățească să recuperați acest obiectiv și în secunda doi vă semnez ordinul de preluare!”
Mi-a ajutat Dumnezeu ca să fiu și eu o rotiță sau pârghie la vremea respectivă, care a contribuit la preluarea acestui obiectiv de către Biserică. În primul rând am pledat în presa locală, respectiv în ,,Datina” pentru cauza Bisericii. Cele 26 articole stau mărturie în acest sens. În al doilea rând, aflându-mă într-o zi la Biblioteca Academiei din București, mi-a venit o poftă nebună să citesc și eu câteva articole ale lui Pamfil Șeicaru, ca să văd cum scria, ce-i asigura succesul extraordinar în peisajul publicistic. Am mers la fișier să iau cota ,,Curentului”. Atunci am descoperit ceva uimitor pentru mine: ,,Curentul” nu-și întrerupsese apariția la război, ci, dimpotrivă, el continua să apară la München în Germania și Biblioteca Academiei deținea colecția completă. Am cerut imediat ultimele numere. Am notat adresa redacției de la München. I-am scris lui Pamfil Șeicaru și i-am explicat situația cu mănăstirea și impasul în care s-a ajuns.
În mai puțin de o lună de la expedierea scrisorii mele, am primit de la redacția ziarului ,,Curentul” o copie legalizată după actul de donație al lui Pamfil Șeicaru, întocmit la un notariat din München. Cu toată viteza am pornit spre Craiova. Mitropolitul întorcea documentul pe toate părțile. Mâinile și vocea îi tremurau. A strigat șoferul: ,,- Frate Gheorghe, pornește imediat mașina! Plecăm la Departament, la București!”
Domnul Văcăroiu a aprobat retrocedarea fără ezitare.
La câteva zile în urma documentului a venit la Bârda, de două ori, Domnul Vasile Dumitrescu, ucenicul lui Pamfil Șeicaru și noul redactor-șef al ,,Curentului”. Am aflat că Pamfil Șeicaru murise în 1980. Am aflat atunci că mai fusese în țară de câteva ori, o dată în 1977, cu aprobare oficială, iar de vreo două ori travestit, cu identitate falsă, și-și vizitase ctitoria de la Orșova.
Preluarea mănăstirii n-a fost simplă. Fostul director al complexului, un oarecare Mugurel, a luptat pe ,,baricade” să nu-l cedeze, să-l cumpere el. S-au format delegații ale mitropoliei, din care a făcut și subsemnatul parte, alături de viitorul mitropolit al Timișoarei, Înaltpreasfințitul Ioan Sălăjan. Până la urmă, Complexul ,,Căprioara” a redevenit Mănăstirea ,,Sfânta Ana”, care poate fi văzută și vizitată astăzi.
De atunci, la Mănăstirea ,,Sfânta Ana” au fost aduse osemintele lui Pamfil Șeicaru, s-au ținut numeroase simpozioane dedicate lui Pamfil Șeicaru cu invitați din toată țara. De fiecare dată popa de la Bârda a fost uitat. Pe ștandurile Mănăstirii ,,Sf. Ana” s-au lăfăit sute de cărți de pe la multe edituri din țară, numai ale popii de la Bârda n-au avut loc niciodată! De! Asta-i viața!
Pamfil Șeicaru rămâne o personalitate de vârf a culturii și presei românești, un mare patriot și un luptător pentru drepturile și binele României, iar ctitoria sa de la Orșova o adevărată minune rătăcită pe valea bătrânului Danubius.
Dumnezeu să te ierte, Bătrânule Pamfil![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..