Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Al. Stănciulescu Bârda: Pr. Prof. Constantin Cornițescu

Al. Stănciulescu Bârda: Pr. Prof. Constantin Cornițescu

L-am cunoscut încă din primele zile de seminar. Cu dânsul făceam Studiul Noului Testament.

Cei din anul întâi eram, în majoritate, copii de țară. Mulți nu mai plecasem până atunci de acasă, din sânul familiei, de lângă părinți și frați. Ne trezeam acolo într-un mediu complet diferit, cazon, cu o disciplină de fier, milităroasă, cu un program rigid, în care ne erau programate și planificate, pe ore, zilele și nopțile, săptămânile și lunile. Noi cei care eram obișnuiți să colindăm nestingheriți dealurile și văile, să nu ne întrebe nici Dumnezeu din cer de unde venim și unde ne  ducem,  ne trezeam deodată într-un regim de adevărată detenție, din care nu puteam evada decât trei ore pe săptămână și atunci numai dacă nu eram consemnați, fie la nivel de indivizi, fie de clasă ori de școală. Eram rupți complet de restul lumii. Corespondența ne era cenzurată cu mare atenție, ca nu cumva să primim de la vreo fată vreun semn de viață, ori să scriem unei asemenea făpturi. Peste tot, la profesori și pedagogi, vedeam fețe încruntate, auzeam ordine, porunci, amenințări cu scăderea notei la purtare, cu pierderea bursei, cu chemarea părinților, cu exmatricularea și alte sancțiuni de felul acesta. Parcă erau două armate față-n față, gata de bătaie, cu singura deosebire că una avea arme și muniție de ultimă generație, iar cealaltă era ca un ciopor de pui îngrămădiți, care așteaptă dintr-un moment în altul să mai ia uliul pe vreunul din ei.

Dintre sutele de versuri pe care ne obliga să le învățăm Părintele Ganea, profesorul de limba română și Istoria Literaturii Universale, mi-a rămas unul dintr-o poezie a lui Alexandru Vlahuță: ,,Liceu – cimitir al tinereții mele!” Noi îl parafrazasem sub forma ,,Seminar – cimitir al tinereții mele!”

Mai cu seamă cei din anul întâi duceam în suflet povara dorului de acasă. După primele săptămâni vedeai când pe unul, când pe altul, pe după colțuri, prin grădină, plângând. Îi curgeau lacrimile ca ploaia și nimeni nu știa ce are. Încercai să-l întrebi dacă l-a bătut cineva, dacă a luat vreo notă proastă, dacă are vreo suferință sau a primit vreo veste rea de acasă. Degeaba. Abia într-un târziu, când se mai ostoia din plâns, spunea printre suspine: ,,- Mi-e dor de acasă!” Fiecare dintre noi  simțeam în acele împrejurări, mai mult ca oricând, nevoia de dragostea părintească și frățească. Peste tot vedeam însă fețe încruntate, oameni prea plini de importanța funcției ce-o dețineau. Oamenii aceia aveau misiunea să ne pregătească pentru a deveni apostolii Iubirii, dar uitau ei înșiși să ne iubească, să ne arate cum este iubirea. Poate ne iubeau în felul lor, așa cum înțelegeau ei. Credeau că dacă-și fac datoria, dacă ne bagă frica-n oase și vom executa orbește ordinele lor, vom deveni slujitorii ideali ai altarelor.

În acest context l-am cunoscut pe Domnul Profesor Constantin Cornițescu. Era fiul preotului din Caraula, de undeva de pe lângă Dunăre. Era cu puțin mai înalt decât noi, fragil și delicat ca o fată. Venea îmbrăcat în costum negru, nou, curat, elegant. Avea întotdeauna pantofii bine lustruiți și călca atent să nu se murdărească. Îl asemănam cu Domnul Trandafir din schița lui Sadoveanu. Am observat repede că omul acela știa să ne zâmbească. Asta era chiar culmea! Mai știa să zâmbească Părintele Ionescu, ,,Tata” cum îi spuneam noi, fostul director, dar el ne zâmbea ca un bunicuț, fiind vorba de mare  diferență de vârstă. Ne mai zâmbea Părintele Ganea, când reușea să ne ironizeze, să ne rănească mai bine, să ne pedepsească, dar zâmbetul lui era diabolic, nu se compara cu al Domnului Cornițescu. Zâmbetul tânărului nostru profesor era altceva. Îți dădea curaj, te făcea să crezi că nu ești singur, că mai este cineva care te înțelege și e gata să-ți ia apărarea, care îți este prieten.

Culmea, Domnul Cornițescu știa să și mângâie elevii. De cele mai multe ori se apropia de cei mai nedreptățiți, mai amărâți, mai săraci. Le spunea vorbe calde, încurajatoare, îi asigura că le va fi alături, că le va fi prieten. Și unora le-a rămas, într-adevăr, prieten până la bătrânețe. Nu l-am văzut niciodată nervos, mânios. Nu l-am auzit niciodată țipând, urlând, amenințând. Cu toate acestea, elevii îl respectau chiar mai mult decât pe cei mai aprigi și mai aspri dintre profesori. O privire mai acătări a dânsului și-l punea imediat la respect și pe cel mai nestajnic dintre elevi. Când era dânsul de serviciu pe școală, parcă era altă viață, altă lume, o lume mai relaxată, mai normală.

Cu toții eram conștienți că știe carte multă și tocmai de aceea eram uimiți de comportarea dânsului. Nu făcea niciodată caz de prea multa sa știință de carte. Știa să se coboare la nivelul nostru și să ne vorbească  așa, ca de la egal la egal. Modestia i se vedea și i se simțea în tot și în toate. Când venea la slujbă, se retrăgea într-un scaun și acolo ședea în picioare, cu capul plecat și urmărea slujba până la sfârșit, petrecând parcă într-un dialog cu Dumnezeu. Asta în timp ce alți confrați ai dânsului patrulau printre noi ca leii, căutând pe cine să înghită. O mișcare nepotrivită, o vorbuliță cu un coleg, o întârziere de câteva minute și era destul să-ți pecetluiască situația.

Nu aveam manual, așa că era nevoit să ne dicteze lecțiile. Venea cu foi scrise, iar uneori ne explica lecția, apoi ne lăsa foile să le copiem pe caietele noastre, ca să avem notițe cât mai complete. De cele mai multe ori disciplinele pe care le-am studiat prin școlile pe unde am trecut s-au identificat cu profesorii care mi le-au predat. De data aceasta am iubit Noul Testament, fiindcă iubeam în primul rând profesorul.

După primii doi ani, Domnul Profesor Constantin Cornițescu ne-a părăsit. A obținut o bursă postuniversitară la Atena. A plecat acolo să-și facă doctoratul cu o teză despre antropologia  Sfântului Ioan Hrisostom dacă nu mă înșel.

Când am ajuns student la Institutul Teologic din București, tocmai a sosit din Grecia fostul meu profesor de la seminar.  Între timp își luase doctoratul cu ,,magna cum laude” la Universitatea din Atena, se căsătorise și se preoțise. Rămăsese însă același om pe care-l știam: binevoitor, zâmbitor și modest. Ne recunoștea bucuros pe foștii săi elevi de la Craiova și se bucura de fiecare dată, parcă și-ar fi reîntâlnit un vechi prieten.

Nu-i plăcea să vorbească despre sine însuși. Aveam colegi care încercau să-l tragă de limbă, întrebându-l ba de una, ba de alta, cu privire la ce a văzut și a auzit în străinătate. Era însă destul de precaut ca să alunece printre degete și să schimbe subiectul discuției. O singură dată ne-a povestit ceva de ceea ce văzuse în Grecia. Era în Atena cu doi-trei colegi de la doctorat. Tineri, frumoși, învățați, discutau ca-ntre ei. La un moment dat au trecut pe lângă un grup de țigani. Aceștia vorbeau pe țigănește, convinși că nu-i înțelege nimeni. Se duseseră de mulți ani în Grecia, dar nu găsiseră pe nimeni acolo, care să înțeleagă dialectul pe care-l vorbeau ei. Domnul Cornițescu a înțeles însă că țiganii de acolo vorbeau exact limba pe care o vorbeau țiganii din Caraula lui natală, țiganii cu care el crescuse și cărora le învățase limba în copilărie. A intrat în vorbă cu ei. Erau uimiți că un român școlit, așa de fin le știe limba și o vorbește cu atâta ușurință. Părintele Costică Cornițescu n-a pierdut ocazia să ne îndemne atunci: ,,- Măi, copii, măi, puneți mâna și învățați limbi străine! Cel care știe o limbă străină, indiferent care ar fi aceea, este cu un cap mai sus decât cei din jur, are acces la o altă cultură, o altă mentalitate, alt mod de a gândi, are acces la un instrument de comunicare!” În afară de aceasta eu am mai înțeles ceva și cred că au mai înțeles și alții acest lucru. Tatăl Părintelui Cornițescu, preotul din Caraula, își tratase enoriașii cu același respect, indiferent de etnia din care proveneau. Permisese copiilor săi să se joace, să stea împreună cu cei de țigan. Iată că aceste relații nu au umbrit educația și nu au periclitat viitorul copiilor părintelui. Dovadă că amândoi băieții săi au ajuns profesori universitari!

Au trecut mulți ani de când i-am fost elev, de când i-am fost student. Multe cunoștințe legate de Noul Testament mi le-am însușit din lecțiile și cursurile sale, la care am adăugat mereu altele din lecturile și meditațiile proprii. Ceea ce mi-a rămas însă de la Părintele Cornițescu a fost zâmbetul. A rânduit Dumnezeu ca eu însumi să fiu la catedră mai bine de treizeci de ani, de la clasele pregătitoare la ultimii ani de facultate. Am avut elevi și studenți de toate vârstele și de toate categoriile sociale și intelectuale. De multe ori am jucat teatru și m-am făcut că uit de necazurile și suferințele mele personale, dar nu am lăsat zâmbetul să-mi dispară de pe buze. Am înțeles de la Părintele Costică Cornițescu, că zâmbetul este puntea ce leagă sufletul profesorului de al elevului, peste o prăpastie de indiferență și singurătate. Am înțeles că zâmbetul este primul semn al dragostei pe care dascălul are datoria s-o poarte elevilor săi. Am înțeles că oricât de multă carte ai ști, oricât de multe diplome ai avea, oricât de legist ai fi și oricât  ți-ai face datoria de învățător, de profesor, dacă nu ai și dragoste față de elevii tăi, nu ai ce căuta la catedră. Am înțeles că dascălul nu are numai datoria de a le transmite informații discipolilor săi, de a le preda și a-i asculta, ci are datoria în primul rând să-i învețe să fie buni cu semenii și cu subalternii lor, într-un cuvânt, să-i învețe pe elevi să fie oameni și umani cu semenii lor. Lucrurile acestea nu le-am învățat din vreo metodologie didactică, ci de la câțiva dintre profesorii mei și în primul rând în acest sens îl menționez pe Părintele Constantin Cornițescu.

Să-i dea Dumnezeu viață lungă și sănătate!

Facebooktwitterby feather