Ana-Maria RADU: Complexitatea unui jurnal literar: „Îngerul Adâncului” de Eugen Dorcescu

Tot ceea ce a scris Maestrul Eugen Dorcescu este asemenea unui vas plin de har.  Jurnalul său a fost scris, timp de 23 de ani, zi la zi, precum un vas ce se umple picătură cu picătură.`

Îngerul Adâncului: pagini de jurnal (1991-1998) este denumirea unei opere diaristice ce cuprinde consemnări de evenimente și reflecții, inspirate de acestea, sau analize ale sinelui, ale creației sale literare, ale tabloului socio-politic și profesional al vremii, realizate de Eugen Dorcescu între anii 1991 și 1998.  Cartea, publicată la Editura Mirton din Timișoara, la începutul anului 2020, reprezintă o impresionantă apariție editorială – atât ca design, ca aspect, cât și, mai ales, prin valoarea sa literară. Epitetul Adâncului din titlul  volumului anticipează nota dominantă a acestei scrieri, care este profunzimea.  Textul dorcescian este compact, dens, abisal, captivant prin sinceritate, inteligență și vitalitate. Îndrăgostit de limba română și foarte bun cunoscător al acesteia, Eugen Dorcescu își sfințește opera prin cuvinte scoase dintr-un „fagure de miere”, indiferent de temă, de sentimente sau de atitudini, permanente ori trecătoare. La profunzimea fundamentală se adaugă eleganța formală, standardele rostirii, elocința, în sens retoric, de la care scriitorul nu face rabat.

Din punct de vedere istoric, Jurnalul reflectă perioada de imediat după Revoluție, când politicului i se dădea mare atenție, fiindcă se aștepta o schimbare radicală și rapidă în bine. De aici, sursa atâtor dezamăgiri, generate de discrepanța dintre promisiunile politice și modestele sau chiar catastrofalele puneri în practică ale proiectelor politicienilor români, incapabili să își onoreze cuvântul public. Dar, dincolo de lectura istorică, Îngerul Adâncului permite numeroase alte abordări, dintre care vom preciza câteva posibile direcții de receptare.

Jurnalul a văzut lumina tiparului grație Mirelei-Ioana Dorcescu, dumneaei insistând pentru publicarea acestei capodopere, deoarece a conștientizat, cu spiritul său incisiv, cu intuiția fără greș, că, asemenea celorlaltor scrieri dorcesciene, Jurnalul se situează la mare înălțime spirituală, fiind rodul trăirilor mistice și al credinței Maestrului, care afirmă tranșant că face parte dintr-o lume în care și pentru care Dumnezeu există. Munca de editor a Mirelei-Ioana Dorcescu nu a fost deloc ușoară. Din anexe se poate observa că Eugen Dorcescu are un scris mărunt, ordonat, de ținută intelectuală, dar care, dacă s-ar putea exprima în plan sonor, ar străpunge pagina printr-un țipăt îndelung. Poate și de aceea Doamna Mirela-Ioana Dorcescu a recunoscut, la un moment dat, că Jurnalul a fost „o licoare tare” pentru ea. A avut însă încredere în trăsăturile ideologice și literare ale acestui jurnal unic, care va incita cititorul la lectură și analiză, scoțându-l din comoditățile sale.

Mirelei-Ioana Dorcescu i-a revenit îngrijirea ediției, selecția de texte, prefața și notele. Dar truda ei a fost răsplătită nu doar de ecoul imediat, de succesul răsunător al lucrării diaristice editate, ci și de faptul că această carte i-a fost, cu atâta căldură și cu atât de frumoase cuvinte, dedicată: „Preaiubitei mele soții, Îngerul meu de lumină, MIRELA-IOANA”.

Din prefața ce poartă amprenta discursivității doamnei profesoare, aflăm multe aspecte ale activității de editare, dar reținem și câteva interesante mărturisiri: faptul că dumneaei a fost primul cititor al manuscriselor, că lectura a fost cea a unui scriitor, nu a unei soții: „Mi-au plăcut întotdeauna proza realistă, memorialistica, jurnalele, scrisorile –pentru autenticitate, sinceritate. Dar aici era mai mult decât atât. Autorul ieșea din tiparele speciei. Aș zice că și din cele ale genului. Era când poet, când prozator, când cronicar al evenimentelor, când psihanalist al propriului abis. Întotdeauna extraordinar de realist. De clasic. De romantic. Tăia în carne vie. Rănea cu briciul. Atât cât să trezească. Deșteaptă-te române! pare a fi, în toate sferele existenței colective, mesajul propulsator al Jurnalului”.

Jurnalul se deschide cu poezia scrisă de Eugen Dorcescu în 5 februarie 2020, intitulată Templierul. Urmează trei părți generoase: MOTH TAMUTH; ABADDON; HAVEL HAVALIM. Pentru transparență, în final, sunt incluse câteva pagini din manuscrise. Aceste anexe oferă un plus de intimitate, cititorii pot vedea particularitățile scrisului de mână dorcescian, pot resimți ceva din emoția și decizia cu care au fost scrise inițial „paginile de jurnal”.

Poemul Templierul poate fi considerat autoportret al lui Eugen Dorcescu. Eul liric vorbește convingător celor care îl cunosc pe poet și îi apreciază puterea credinței, alegerea de a merge pe calea cea dreaptă și îngustă a acelor „happy few”, pentru a-L sluji cu onoare, până la sacrificiu, pe Dumnezeu: „Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos/Eu, lângă Crucea Domnului străjer”. Această poezie anticipează destinul plin de încercări, greutăți și răni sufletești („Am fost trecut prin sabie și fier”) al autorului, dar și forța sa de a răzbi, încrederea că Dumnezeu este Cel care l-a salvat mereu și l-a menținut în viață, datorită fidelității slujirii sale  („Au preluat destinul meu postum/Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu”). Aceste ultime versuri se referă, implicit, și la posteritatea ce o poate oferi scrisul, exprimând speranța dăinuirii operei, prin care un scriitor adevărat își asigură eternitatea.

Cele trei părți ale jurnalului poartă titluri în limba ebraică și au referințe biblice, fiind explicate în note de Mirela-Ioana Dorcescu: MOTH TAMUTH „Murind vei muri” (p. 23); ABADDON „Îngerul Adâncului” (p. 167); HAVEL HAVALIM „Deșertăciunea deșertăciunilor” (p. 403).

Prima parte începe în 1 februarie 1991 și se încheie în 16 iulie 1992, a doua parte conține  intervalul 26 iulie 1993-7 februarie 1995, iar cea de-a treia parte cuprinde perioada 10 septembrie 1995-14 noiembrie 1998.

Mulți comentatori au scris (și vor mai scrie) despre această carte, amploarea receptării constituind un argument extrinsec al valorii sale. Printre cei care au izbutit să o reflecte, din diferite unghiuri, îi menționăm pe  Marius Terchilă (Eugen Dorcescu și tradiția sublimului), Ana Pop Sârbu (Încercând să descifrăm melancolia), Pr. Dr. Ioan Bude (Credință, onoare și misiune –   extras din scrisorea unui „Templier”), Mariana Pâșlea (Un om, o viață, o lume), Pr. Dr. Ionel Popescu (Locul meu este în căușul de aur al palmei lui Dumnezeu), Veronica Balaj (Jurnalul între realismul crud și metafizica sublimă; Jurnalul celor 7.000 de zile sau jurnalul ca o provocare a vieții), Elisabeta Bogățan (Jurnalul ca poesis la Eugen Dorcescu), Zenovie Cârlucea (Un jurnal „verde-n față”, fabulos, zguduitor), Livius Petru Bercea („ÎNGERUL ADÂNCULUI”: Persoana umană și Istoria oamenilor), Silvia-Gabriela Almăjan („NE REVEDEM DUPĂ APOCALIPSĂ?”), Mircea Lăzărescu (ÎNGERUL DIN ADÂNCURI. Sau tulburătorul Paște al anului 2020), Marian-Cătălin Ciobanu (Timp, societate și duh în „Îngerul adâncului”), Florin-Corneliu Popovici (Și eu am fost în Abaddón), Anișoara-Violeta Cîra (Eugen Dorcescu, „Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal(1991-1998)” etc.

Preotul dr. Ioan Bude consideră Jurnalul „o autentică și impresionantă spovedanie”. Nu putea să găsească o comparație mai frumoasă și mai adevărată. Indubitabil, un jurnal este asemenea unei spovedanii, în care îți eliberezi sufletul. Dar pentru Eugen Dorcescu e mai mult decât atât: cunoaștere și autocunoaștere, filosofie curată, pentru Domnia Sa unul dintre scopurile Jurnalului este „să-ți probeze inexistența existenței. Altfel spus: atotputernicia paradoxului”. Asemenea însemnări ne arată că Jurnalul dorcescian nu este conceput doar pentru sine, este tranzitiv, o „carte de învățătură”, așa cum observase și Mirela-Ioana Dorcescu în Prefață. Într-o sinteză inspirată, Anișoara-Violeta Cîra reușește să redea multiplele valențe ale acestei opere: „Îngerul Adâncului este o lucrare vie despre distincția dintre ființa lumească și cea duhovnicească, o veritabilă profeție, la propriu și la figurat, despre iluzoriul înfăptuirilor omenești și veşnicia celor Dumnezeieşti, despre moarte, nimicire și zădărnicie, dar și despre nădejde, într-o lume aflată sub semnul «demenței universale». Ea poate fi privită, deopotrivă, ca document istoric răscolitor, ca fișă psihologică extrem de complexă, ca o carte de înțelepciune și de învățătură, dar și ca text literar de mare valoare”.

Marian-Cătălin Ciobanu ne-a surprins prin farmecul cu care a scris despre Jurnal, raportându-l la opera lirică și descoperind punțile de legătură cu aceasta. Concluzia sa trebuie reținută:

„Îngerul Adâncului are, la fel ca și poezia dorcesciană, gravitate, poartă pecetea profunzimii și afirmă posibilitatea mântuirii prin Cel ce este. Fapt care anulează pesimismul și aduce în prim plan orizontul salvării. Nenumăratele lecțiuni biblice îi confirmă autorului tăria credinței, convingerea că omul este o ființă destinată nu morții, ci mântuirii”; este o „carte unică, adăugăm, o carte nobilă, salutară, salubră, cu un teribil suflu ideatic, spiritual și stilistic, în peisajul confuz, adesea trivial și «mălăieț», al literaturii române actuale”.

Îndrăznesc, la rându-mi, să reproduc fragmente din Jurnal care îi probează și calitatea de ars poetica: „Eu sunt poeta genuinus și poeta doctus, prea puțin artifex” (p.253). Întâlnind acest enunț, emblematic pentru viziunea artistică, mi-am amintit de un curs al lui Eugen Dorcescu, care, în 13 mai 2018, a clasificat poeții, la Universitatea de Vest din Timișoara, în trei categorii: poeta genuinus, poeta doctus și poeta artifex. Iată că aici se autcaracterizează, încadrându-se tipologic, aderând la un anumit mod de a crea poezie – cu talent și cultură.

Prin tot ceea ce oferă în structurile sale de adâncime: preocuparea de a găsi și a da expresie sensului vieții unui poet, care trebuie să aducă în creația sa lumină divină, să scrie pe placul lui Dumnezeu, despre relația dintre scriitorul care este și Creator, Cel ce este, Îngerul Adâncului este o artă poetică originală și inflexibilă, vibrantă, de largi dimensiuni și de mare rafinament, pe cât de intimă, pe atât de deschisă spre public. Dar Eugen Dorcescu nu se mândrește nici măcar cu realizările sale literare. Smerit, el recunoaște că harul i s-a dat, că s-a străduit să își valorifice talantul, dar că opera sa, „așa cum este și atât cum este” nu-i aparține, s-a desprins de ființa sa, pentru a dovedi semenilor că Dumnezeu se poate slăvi și prin literatură. Cuvântul lui Dumnezeu e sfânt și veșnic. Cuvântul omului nu are atribute divine. Dar poate și trebuie să fie plăcut lui Dumnezeu, dacă emițătorul lui este, cu adevărat, creștin. Am avut curiozitatea să-l întreb pe Eugen Dorcescu, într-un interviu pe care l-am intitulat Cartea vieții mele și l-am publicat în „Timișoara”, 7 august 2020, p. 6, ce anume reprezintă pentru Domnia Sa Jurnalul. Consider că acest răspuns este cel mai indicat final pentru cronica mea: „Jurnalul a fost, este și va fi cartea vieții mele. Alături de și împreună cu Nirvana. Cea mai frumoasă poezie. Am scris 23 de ani acest Jurnal. A fost confidentul meu, interlocutorul meu, martorul meu, uneori duhovnicul meu. Nu m-am gândit, însă, nicio clipă, în timp ce îl scriam, la importanța pe care o va dobândi cândva, la importanța pe care o avea chiar în clipele elaborării sale. Declar, fără emfază și fără orgoliu: Jurnalul meu este important fiindcă e genuin, în toate înțelesurile posibile. Este vital, nu convențional, nu factice. Nu slujește nimănui, doar lui Dumnezeu. Nu slăvește pe nimeni, doar pe Dumnezeu. Nu menajează pe nimeni (nici pe mine însumi), nu se teme de nimeni (doar de Dumnezeu). Iată ce notam, chiar în Jurnal, la data de 1 iunie 2005, ora 8 (text, încă, inedit): «Orice jurnal este un fel de testament. Orice jurnal încearcă să prelungească biografia în post-biografie»”.

by

Referinţă Bibliografică

Ana-Maria Radu, Complexitatea unui jurnal: „Îngerul Adâncului” de Eugen Dorcescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 septembrie 2020