Dacă n-ai murit iarna și se-ntâmplă să fie primăvara, mai mori o dată de necaz. Păi, cum să lași tu atâta floare, atâta mireasmă și culoare, fără să te bucuri din plin? Să-ți umpli sufletul de lumina luminii, de căldura care nu încarcă facturile, ci-ți gâdilă simțurile, de mângâierea petalelor care plutesc prin aer la cea mai mică adiere a vântului și plimbă cu ele balsamul vieții!

Cum să pleci tocmai acum, când soarele devine atât de generos, și-n altruismul său ne privește și ne iubește, cum numai el o poate face! Nici când oamenii îl înjură, nu se supără. Continuă să zâmbească, uneori chiar râde cu gura până la urechi, dar nu se supără, el știe că omul e mic, neștiutor și neajutorat. Ce să-l mai plesnească și el, nu-i plesnit din toate părțile? Poate câte-o arsură, din când în când, dar nici atunci n-o face intenționat, iar pentru asta chiar nu poate fi învinuit. Tot omul, lacom din fire, stă în fața Soarelui și se rostogolește pe toate părțile, în ideea de-a fura cât mai mult din mărinimia lui. De, oameni! Ce e pe gratis nici nu-ngrașă, nici nu te satură, dar nici nu te omoară!

În fiecare primăvară îmi vin în amintire florile din grădina mea de-acasă. Se tot adună anii, de când dau roată gardului și privesc spre ce-a mai rămas. Mai nimic din tot ce era. Știu, casa părintească nu se vinde, iar eu am vândut-o. Am vândut bătătura casei în care am copilărit, căci de născut m-am născut în altă casă. Vecină cu cea nouă, casa cealaltă a încăput pe mâinile altor neamuri. De, ițele se mai încurcă, iar rănile dor și, culmea, nu se vindecă! Poate din prea multă iubire nu reușim să uităm. Cum Dumnezeu să uiți odaia în care silabiseai primele slove alături de bunicul tău?  Acela a fost cel dintâi prag părintesc, iar amintirile ard, sfâșie uneori, mutilează pentru tot restul vieții.

Mă chinuiau amintirile secundă de secundă, de aceea am decis s-o vând, auzeam continuu pașii celor plecați, șoaptele sau strigătele lor, atunci când nu eram de găsit în vremea copilăriei, dar prea des îmi apăreau în minte imaginile ultimului lor drum, ultima ieșire pe poarta casei, spre drumul fără întoarcere. Durerea sfâșietoare, golul imens, pământul care îți creează senzația că se crapă dintr-un moment în altul și te prăbușești în hău, lumea care se împarte în plecați și rămași, singurătatea care nu se lasă nici gonită, nici plecată. Stă la colț de casă urâta și-ți râde în barbă ca o bezmetică, îți bate din pumni și se fălește că, din clipa aceea, ea este stăpâna stăpânilor și-a locului rămas. Iar tu stai pironit locului, încerci să o sfidezi și vezi că te cuprinde încet-încet ca o caracatiță. Blestemată caracatiță!

Trupurile lor neînsuflețite făceau parte, acum, din corpul casei, dăinuiau în mintea mea și nu se lăsau duse în niciun chip, iar în trecerile mele dintr-o cameră în altă, căci erau așezate ca vagoanele unui tren, înalte și văruite în alb, după înălțimea și frumusețea părinților mei, îmi aduceau valuri de frisoane, venite parcă din senin și puneau stăpânire pe trupul meu firav și plăpând. De înnoptat acolo, nici vorbă! Nu suportam întunericul în casa părintească, iar lumina becului era ca și inexistentă. Nu puneam geană pe geană, că tristețea morții lor năvălea și răscolea în mine senzații înfiorătoare. Probabil plecaseră prea devreme și nu-și încheiaseră socotelile pe pământ. Mă ridicam din pat, urcam în mașină și plecam în miez de noapte spre casa mea de la oraș. Nu-mi găseam locul, casa părintească își pierduse liniștea, lumina pierise, iar umbrele întunericului sfredeleau până în adâncuri.

Reveneam a doua zi și priveam cu un ochi spre munca lor, încercând să-mi găsesc locul, și-i regăseam frumoși și plini de viață prin anii tinereții lor, iar cu un ochi vedeam durerea, care îmi invada întreaga ființă, paralizând-o. Iubirea fusese prea mare, felul în care mă crescuseră, așezase în ființa mea atașamentul incomensurabil. Fără ei, nimic nu mai avea sens. Deși au știut măsura iubirii, n-au picurat niciodată în sufletul meu nicio trăire a despărțirii. M-au ținut atât de aproape și m-au hrănit atât de bine cu fructul dulce al iubirii lor, că n-am știu să-mi gestionez corect emoțiile în clipele deznădejdii. Continui și-acum să-mi ostoiesc dorul, rememorând îmbrățișările tainice și revigorante ale lor, privirile inconfundabile din momentele reîntâlnirilor, sfaturile și îndemnurile, care mă obligau să nu știrbesc, cu nimic, imaginea lor, în mersul meu.

Așteptam vara, așa cum așteptam fiecare anotimp, și mă adăposteam sub vișinul plin de vișine mari și dulci-acrișoare, sau dădeam roată cireșului aflat în plin rod, așezat în fața ferestrei mari și primitoare, dorind ca soarele să le coacă mai repede. Erau fructele preferate, iar părinții mei știau ce-mi place. Acum vișinul a fost tăiat, probabil era prea bătrân, iar cireșul este cules de cine se nimerește.

Slabă din fire și nepregătită pentru astfel de moșteniri, am cedat. M-am umilit în fața gândurilor și pornirilor mele, m-am răsucit și perpelit, am încercat să schimb ceva din firea mea proastă, să înlocuiesc, să primenesc, să revigorez ceea ce mai putea fi schimbat, dar n-am reușit. Îngenuncheată în fața propriei conștiințe, rușinată de gândurile mele neputincioase, subjugată de frica singurătății și-a imaginilor mortuare, am vândut, pe doi lei, truda, bucuria și izbânda celor plecați.

Știa tata că n-o să rezist, știa că la scurt timp după plecarea lui cheia porții va fi schimbată, că drumul meu se va închide, iar eu o să rămân ”fără țară”, vorba unui copil de școală primară. Eu n-am țară, doamnă! așa îmi spunea, atunci când îl întrebam dacă a fost în satul bunicilor, în vacanță. El n-avea unde să se ducă, el n-avea străbunii la țară, erau toți la oraș.

Așa rămăsesem și eu, de bună voie și nesilită de nimeni,  fără țară, iar țara mea era bogată și frumoasă, cu grădină plină de flori, de toate neamurile, cu care mă mândream și mă hrăneam sufletește anotimp de anotimp!

Ghioceii și toporașii erau primele minuni, iar până la înflorirea liliacului, câte nu erau! Îmi râde în amintire floarea de liliac bătut, alb și liliachiu, care străjuia cărarea spre galeria cu florărie, lucrată de meșterii satului de odinioară. Mirosul inconfundabil al florilor de primăvară răscolește adânc, sapă, răscolește și macină. Priveam cu nesaț minunile copilăriei, răsădite chiar de mâinile noastre, iar la plecare rupeam brațe întregi de flori pentru casa mea de la oraș, căci, de, schimbasem traiul vechi pe altul nou, mai simplu, după vorba mamei, dar mai sec, după al meu. Luam cu mine o parte din iubirea mea de-acasă, fără ca cineva să se supere, și-mi mângâiam sufletul și simțurile olfactive cu daruri neprețuite.

Și totuși, imaginile de coșmar ale trupurilor neînsuflețite  au învins. Au lăsat pe mâna mea agoniseala lor, știind că agoniseala lor cea mai de preț eram chiar eu. Au lăsat totul și au plecat așa cum au venit: cu mâinile goale, dar cu sufletul plin de sunetul pașilor lor și-a mâinilor care nu aveau astâmpăr niciodată. Au lăsat în urmă creația lor pământeană, iar eu, creația lor cea mai de preț, am tăiat în carne vie și am vândut speranța.

Și-ntr-o zi, rând pe rând, și-au lăsat trupurile de pământ așezate în casa din pământ, fără a crâcni, casă construită cu migală tot de ei, în timpul viețuirii, și și-au  ridicat sufletul puțin câte puțin spre celălalt hotar, în casa veșniciei. Știu că privesc de sus, fără plâns și fără dor, fără suspine și fără regrete… Mă așteaptă, când va fi să fie, iar eu voi ajunge la fel de singură, fără flori de liliac, fără ghiocei și toporași, fără casa de-acasă, care moare în fiecare zi câte puțin, și nici cu cea de la oraș. Voi pleca probabil cu multe doruri și neîmpliniri, dar cu siguranța că am fost copilul dorit și răsfățat, crescut în brațele iubirii, iar căldura îmbrățișărilor lor a rămas unică și nemuritoare.

Angela Burtea

by

Referinţă Bibliografică

ANGELA BURTEA: AMINTIRI NEPIERITOARE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 aprilie 2017