Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Aurel V. Zgheran: Lăsământul sau răbojul rândașului fără simbrie

Aurel V. Zgheran: Lăsământul sau răbojul rândașului fără simbrie

Este și nu este poveste, iar ca să pară și nu prea, parafrazez zicerea cu „a fost odată”, transferând-o în actual cu „este azi”…!

Este, așadar, undeva, cineva, un etern nevoiaș al norocului… E de ani buni truditor împletitor al vorbei, de fapt nu de ani buni în adevăratul sens al cuvântului, ci de ani buni cu înțelesul de mulți – „împletitor de vorbe” l-a numit cândva Ilie Micolov, artistul cel dintre puținii cei mai puțini care l-au înțeles, i-au prețuit și i-au răsplătit munca și probabila brumă de vibrație emoțională, chiar și cu o vorbă bună…!

Rândaș în solda robului, sărac de bunăvoie, nevoiaș al propriului destin este împletitorul acesta al cuvântului de sfat cu sinele peregrin prin lumea altora, în compania părții feminine celei mai credincioase: umbra sa.

El s-a gândit într-o zi să explice că mușchiul fraged, biciuit de rafalele vântului prin jnepenișurile coclaurilor, înveșmântează și încălzește cu suflul vieții sale pietrele. Însă piatra piatră rămâne în vecie și nu doar că nu este recunoscătoare mușchiului, dar când soarele-i sus pe cer îi mai și absoarbe prin venele încremenite licoarea de rouă pe care singur și-o adună dimineața, ca un burete.

Ce mult îi seamănă mușchiului de piatră împletitorul de vorbe din povestea rândașului fără simbrie…!

El n-a fost de o viață astfel…! Dar, parcă urându-i-se cu binele, într-o zi a început să zugrăvească în vorbe oameni pe care i-a adus din lumea lor în lumea unor cărți pe care le-a călătorit pe ruta sufletului său. S-a așteptat ca ei să priceapă că vorba împletită pe foaie de carte stoarce bani ca ițele pietrei roua, ca marea pânzele-albastre, curgătoare, ca fântâna lacrimile pământului, ca plodul laptele dulce și cald susurând la pieptul mamei… Editura este estuarul prin care trece mai întâi cartea, lăsându-și vama ca să meargă mai departe…! Vama acesta-i povara ca răsplată după truda de a împături în carte portrete, unele dintre ele împietrite…

Zeci și zeci, sute și sute, poate o mie, poate mai mult de o mie de portrete…! Toate frumos zugrăvite și cu drag. Deși protagoniștii nu seamănă la suflet unul cu altul. Cineva cumpără cartea, cineva nu o cumpără, cineva așteaptă să o primească numai și numai în dar, cineva nu o dorește, cineva îi acordă atenție și o apreciază, cineva o critică…, cineva-i arogant ca un păun și crede că este icoana din carte, cineva-i zgârcit ca un arici și crede că-i cheia de boltă a cărții, iar de aceea nici nu-i trece prin gând să și-o cumpere, cel puțin din omenie, cineva este sărman cu duhul și neînțelegând cuvântul dincolo de cuvânt, umorul și metafora, se supără și contestă ce e scris despre persoana sa, cineva se crede prea deștept și nu primește pe frunte cunună de flori în locul crengii de laur…! Este infinit registrul de tipologii umane, dar în cărțile împletitorului de vorbe toate sunt frumoase și afective.

Orice are însă un început, un curs și un sfârșit…! Împletitorul de vorbe, rândaș fără simbrie, se găsește azi la pragul dintre două lumi: într-o parte cei care sunt așa cum scrie el că sunt, iar în partea cealaltă cei care nu sunt așa cum îi imaginează el în cărțile sale. Pe cei dintâi îi va zugrăvi până va sosi ceasul în care nu va mai avea de spus decât ultimul rămas bun, cu mâinile cruciș pe piept, iar pe ceilalți îi va părăsi înainte de aceasta, ca să mai apuce să trăiască oricât de puțin fără piatra de moară a dezamăgirilor pe suflet. Unora și celorlalți le pregătește un lăsământ ori un răboj, dacă acest cuvânt apare mai familiar unora. Este tot ce mai poate oferi, gratis ultima oară, pentru toți. Bani nu are, c-ar dărui…!

Și este tot ce mai dorește, afară de un dram de sănătate, o fărâmă de pâine, un potop de vin, trei muze – una foarte săracă, goală trupește dar cu pulbere de pietre rare înveșmântată spiritual. S-ar duce cu ele undeva unde ar trăi până la adânci bătrâneți, acum aflându-se la bătrânețea de suprafață. S-ar întâlni într-o gară străină în care ele și el sosesc pe jos, pe traversele unei linii ferate, trenurile toate, ale lor și ale lui, pierzându-le pe rând, fiind acum,  ele și el, trenurile propriilor vieți, propriilor gânduri, propriilor iubiri, propriilor dureri, propriilor extaze.

Să se întâlnească, doar aceasta ar conta; muza săracă să nu aducă nimic la întâlnire, să vină  doar cu ce a adus în lumina lumii când s-a născut, căci viața omului se amărăște nu de la a nu avea, ci de la a avea și a dori progresiv să ai și să tot ai…! Dumnezeu aduce omul pe lume descoperit, iar el a tot început să se acopere, începând de la frunză până la haine inimaginabil de scumpe, iar aceasta nu se împacă niciodată cu pacea sufletului…! În cele din urmă, ultimul acoperământ e tot pământul…! Iar frumusețea omului nu începe dincolo de corp ci dincoace de haine!

Numai oameni ca împletitorul de vorbe și muzele lui mai pot fi credincioși ca umbrele lor cu ei, numai astfel de oameni se vor iubi, numai astfel de oameni se vor urma pe linia ferată cu un capăt în urmă teribil de șerpuitor și alt capăt în față descurajator de aproape…!

Câte traverse vor păși, atâtea pahare cu vin va umple împletitorul de vorbe, jumătate ar bea, jumătate ar da muzelor, una dintre ele, mai înstărită și familiarizată cu miturile  să verse vin pe linia ferată ca pe mormânt, căci în urma lor nu vor mai rămâne decât mormintele zădarnicelor speranțe că destinul le-ar lăsa iubirile fără suferință, că lumea le-ar da motive să creadă că mai există și oameni buni, că în lăcomia, vacarmul și egoismul lumii ar mai rămâne și pentru el și ele patru cupe de fericire…! Cele trei muze să fie una mai evlavioasă ca să toarne apaos pe cale, una deprinsă cu științele dreptului ca să mențină mersul între liniile paralele de fier, iar cea săracă să fie bogată sufletește și să îi transpară inima în umbra surâsului…!

Rândașul fără simbrie, împletitor de vorbe, ar da ca monedă de schimb o sută de ani lumină de iubiri trecătoare pe trei credințe de cât a mai rămas dintr-o viață finită, iar imbecilitatea de a fi trăit până în prezent dependent de lume, agățat de telefon, priponit de computer, chibzuit ca să-și poată plăti propriile-i cărți de împărțit ca la parada galantonilor, strâmtorat să bea vin cu dramul că râd bufonii cu gura până la urechi, torturat să iubească în coaliție cu opoziția de la starea civilă, hărțuit că a iubit pe datorie, alungat că n-a agreat iubirea împachetată cu trădarea, liniștea împachetată  cu larma, sărutul împachetat cu dezinfectantul le-ar da pe monezi de schimb pentru o secundă de viață mai mult când i-o veni vremea…!

Să nu care-cumva să creadă cei absorbiți afectiv în inima rândașului fără simbrie, împletitor de vorbe, că li se scot acum ochii pentru vreo carte în dar din partea sa – aceasta-i altă poveste, e povestea, gestului frumos de a oferi unui om drag un dar, o floare a sufletului, o îmbrățișare a gândului…!

Lăsământul acesta este pentru cine îl înțelege…! Până azi a fost timp imens să se înțeleagă mult despre împletitorul de vorbe, iar azi a sosit ceasul despărțirii cuvintelor între da și nu, a lumii în care el este deocamdată cel mai sigur de credință doar pe umbra sa, a lumii în care a crezut prea îndelungat timp că încape…!

 

(Aurel V. Zgheran)                     

 

(Foto: ro.pinterest.com:

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.