4 octombrie 2022…! A fost ultima zi a unui prieten, a unui om mirabil de bun, a unui om minunat de blând, a unui om care nu supăra, a unui om care nu deranja, a unui om care nu enerva, a unui om care nu jignea…!
A fost ultima lui zi…, ultima zi a celui care a fost profesorul instructor Aurel Vasile, a celui care ani mulți și cu folos pentru comunitatea buhușeană și nu numai a slujit de la catedră pornirii în cursele vieții a școlarilor, cu deprinderea unei meserii și cizelarea unei conduite educate.
Între viață și veșnicie a traversat o lume din care nu a luat nimic. Blând, vesel, generos, modest, Aurel Vasile restituie azi lutului ce e al lutului și veșniciei ce aparține veșniciei.
Iar nouă, celor care l-am cunoscut, ne lasă pilda sa: nu trebuie să așteptăm moartea să ne convingă că noi nu ne aparținem nouă, că există pentru fiecare o zi când venirea și plecarea noastră își anulează una celeilalte sensul. De aceea, între cele două capete de viață condiția umană nu este justificată de încăierare, încăpățânare, egoism, neîndurare, răutate, posomorâre…! Cu ce ne-am mai hrăni sufletul dacă ni l-am lăsa să se usuce de setea de vanități și foametea de răutăți?!
4 octombrie 2022. De azi timpul îl va ocoli pe blândul, omul bun Aurel Vasile. Timpul este o taină…! Nu-l vezi, nu-l auzi, nu-l simți. Dar, pe când el își deșiră propria-i parcurgere prin viața noastră (ori viața noastră lunecă prin propriu-i timp), noi parcurgem cu fiecare secundă o altă etapă a călătoriei noastre finite prin lume! Iar aceste deplasări sapă urme în ființa și spiritul nostru, pe care nu timpul le receptează ci numai lumea!
Noi nu știm dacă să punem în seama timpului schimbările prin care peregrinăm în decursul vieții…! Noi nu știm dacă există ceva în exterioritatea timpului și dacă, de fapt, există o exterioritate totală a timpului.
Știm acum că între noi și Aurel Vasile s-a instalat despărțirea, că pentru el prezent nu mai există iar în urma sa ajunge cu fiecare secundă la noi târziul înstrăinării nu prezentul comuniunii. Și ne pare rău…! Dar nu este nimic de făcut.
Azi a fost ultima zi a lui Aurel Vasile! Rând pe rând pentru fiecare dintre noi va veni o ultimă zi…! Pentru nimeni viața nu e întreagă, noi trăim numai jumătăți de viață, oricât de lungă, oricât de scurtă ar fi, căci cealaltă jumătate este despărțirea de noi și de cei din sufletul nostru. În același timp în care trăim ne și despărțim, secunda ce vine este secunda ce pleacă. Odată cu ea o bucată din noi e dumicatul pe care îl rupe veșnicia și se înfruptează cu el…!
Așa este viața: jumătate de viață, nu o viață întreagă. Nici moartea nu e întreagă…! Ca și această lugubră zi de 4 octombrie 2022 ce-a fost jumătate golul lăsat pe lumea aceasta de Aurel Vasile, jumătate vidul lumii pe care nu o vedem, jumătate realitatea ultimului bun rămas, jumătate absurditatea despărțirii totale și definitive. Altceva nu a mai fost această zi.
De azi nici noi, cunoscuții, apropiații lui Aurel Vasile nu mai suntem la fel, ci mai singuri, mai învinși, mai triști…!
Timpul și moartea înving lumea. Singura resemnare a noastră este ultima noastră zi. Decât să nu mai simțim nimic, altă alinare pentru victimele propriei condiții umane nu există…!
Pare firească inseparabila și inevitabila descompunere a fiecăruia dintre noi în neființă. Și totuși moartea, în sincronie absolută cu actul vieții, parte cardinală a condiției umane, nu poate exclude durerea despărțirii, regretul dramatic, teama de necunoscut, de iminent, de chin, de judecată, de verdict, de remușcare, de singurătate, de veșnicie incompatibilă cu dimensiunea înțelegerii noastre.
Printre marile ei forțe de autoapărare, ființei omenești i s-au dăruit plânsul ca să-și descătușeze sufletul din propria-i suferință, resemnarea, ca să se împace cu gândul că nu este ființă veșnică și uitarea ca să se facă loc altor dureri ce-l ajung din urmă sau îi apar din față.
Niciodată nu suntem mai singuri, mai triști, mai învinși, mai părăsiți de nădejde ca atunci când am ceda secunde, zile și ani din viața noastră pentru a o reîncărca, dacă s-ar putea, cu o durată oricât de scurtă pe cea a căruia am vrea să mai fie cu noi, să nu plece unde nu suntem siguri pe nimic afară de pustiu. Dar nu se poate! În fața morții cu toții suntem singuri, nimeni nu ne poate da viața înpoi, odată ce moartea a smuls-o din noi ca pe o pradă!
Câtă pace ar zăcătui în noi dacă moartea ar fi o despărțire cu o strângere de mână până la următoarea revedere de peste o zi, de peste un an, de peste o sumă de ani, mulți sau puțini, dar ani, nu veșnicie…! Nu se poate! Odată cu plecarea din viață, toate drumurile omului nu mai duc nicăieri.
4 octombrie 2022…! De acum avem un scaun gol la masa noastră, a celor care undeva, în liniște, gustam din soarele din pahar ca din viață, pentru a dejuca planurile soliei singurătății ce ne-așteaptă, pentru a mai râde de vreo tară omenească, pentru a mai comenta vreo bravură contemporană politică, vreo ispravă de prin târg, vreun fapt divers, pentru a mai amăgi spiritele că n-am plecat niciodată din vremea noastră boemă de altădată înspre larma pestriță a vieții de azi românești și globale…!
De azi, dragul nostru Aurel nu mai este cu noi în făptura sa, în timbrul calm, mieros, al vorbii lui, în umbra surâsului lui omenos, blând, vesel…, de acum el va mai umbla cu noi doar cât timp memoria nu-i va da drumul jos ca unei poveri, ci-i va ține numele, făptura și sufletul mereu cu noi, oriunde-am fi și pentru cât timp de acum încolo…!
Este ziua ultimului rămas bun, este ziua când ne-am adus aminte că de o vreme ne regăsim în absență, ne numărăm în scădere…! Întruna la apelul de front cineva nu mai răspunde…!
(Foto: Cu un an și câteva luni în urmă eram împreună…! Azi ne-am despărțit pentru totdeauna. Regrete necuprinse și neîncetate, Vasile Aurel)
Aurel V. Zgheran
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..