„Judecata oamenilor este o părticică din soarta lor” (Shakhespeare)

Sunt o femeie la fel ca oricare alta, integrată pe cât posibil în lumea asta pe care o numim modernă şi încerc să ţin pasul cu ea dar cel maI greu mi-e să o şi înţeleg. Unii spun că e minunată, că ne dă nouă femeilor toate libertăţile îngrădite cândva de măreţia dominării bărbaţilor, domnii şi stăpânii noştri, extrem de rapidă spun altele, şi dacă nu facem totul a ne încadra în ea nu trăim ci supravieţuim. Nimic parcă nu mai seamănă cu educaţia pe care o primeam de acasă. Îşi spunea amprenta cei „şapte ani de acasă”, adevărat, ştiinţa a progresat enorm şi se spunre că fiecare schimbare a lumii trebuie trăită în ritmul noii vieţi şi ceea ce pare a mai semăna cu trecutul este vechea teorie valabilă şi azi, cine nu se adaptează moare.

Am fost o femeie ascultătoare, m-au tentat multe… doar de suprafaţă, eu rămânând adepta sincerităţii şi iubirii totale. Dacă devenită mare, nu am fost de acord ca să fiu sărutată decât în somn de tatăl meu spre a nu deveni o alintată, apoi sfaturile date de părinţi care nu prea erau respectate chiar de toţi copii, să mă feresc de băieţii care sunt mai obraznici decât fetele, relaţii ce sunt urmate uneori sau se transformă în tragedii. Nu înţelegeam cum până la căsătorie să mă feresc de ei ca apoi să-i iubesc ca pe mine însămi. Mama, care era de felul ei o supusă mă învăţa, ştiind şi ea de la mama ei, că bărbatul mai evadează uneori din căsnicie, dar o femeie nu are voie niciodată. Nu am înţeles dacă avea de toate la mine, pentru ce să mai evadeze, şi lui îi este permis şi mie nu.

Aveam o foarte bună prietenă cu care discutăm, chiar dacă pe ascuns să nu mă vadă nici mama, cu care împărtăşeam multe din ideile vremii. Deosebirea dintre noi era că pe ea o furase viaţa, păcătuise, era să se omoare când iubitul a părăsit-o aflând că va avea un copil. De atunci, prinzând neîncrederea în bărbaţi, constatându-le uşurinţa, ca să nu le spună laşitatea lor, nu a mai vrut să audă de un alt prieten. În zadar îi vorbeam eu de „Făt Frumosul” din poveste ca nu mai dorea să audă de iubire. Apoi, o altă prietenă, mi se plângea că nu ştie ce să facă. Iubitul ei a întrebat-o dacă îl iubeşte iar când i-a mărturisit că da: -Atunci cum se complace ea dacă el pentru a primi adevăratul semn că este iubit, trebuie să facă dragoste cu alta şi nu cu ea. Probleme grele. Dacă nu te culci cu el se duce la alta, dacă nu-l refuzi, totul e bine până se întâmplă ceva grav şi fuge. Nici nu mai ştii când e bine şi cum să procedezi.

Grea este lumea unei femei până ce învaţă, şi nimic nu se învaţă la fără frecvenţă. Bărbaţii din ziua de azi spun că doar clipă este totul şi nu ştii dacă o mai întâlneşti, că viaţa, de fapt şi planeta se grăbeşte. Femeia trebuie să fie oricând disponibilă chemării dar niciodată sigură de durată. Ori noi, femeile dorim iubirea şi dragostea pentru toată viaţa şi nu numai spre a-i antrena pe ei, bărbaţii. Atunci când l-am citit pe Francois de la Rochefoucault i-am dat dreptate. El spunea că În prietenie la fel ca în dragoste, adesea te fac mai fericit lucrurile ştiute decât cele pe care nu le cunoşti. Apoi, existenţa ispitei nu a fost niciodată exprimată numai pentru bărbaţi. Nu trebuie să îmbătrânesc spre a confirma cele spuse cândva de Winston Churchill – nu-ţi face griji despre evitarea ispitelor, pe măsură ce îmbătrâneşti, te evită ele. Sigur că dorea prin aceste cuvinte să-i avertizeze doar pe bărbaţi.

Nu am fost niciodată adepta minciunii. Prietena mea spunea dimpotrivă că minciunile repetate dein în timp adevăruri crezute. Numai mama îmi vorbea cu sinceritate-ca să cunoşti adevărata viaţă, trebuie să te confrunţi şi cu greul. Altfel, cu ce o compari? Eu nu spun că noi femeile suntem întotdeauna îngerii păzitori ai bărbaţilor dar ei vor să fie iubiţi. Iertaţi de fiecare dată, şi când recunosc că au greşit. Cred în continuare în dragoste, indiferent de vârstă dar în cea adevăraţi care nu poate fi decât sinceră, dăruindu-te total dar şi dorind reciprocitate. Deasemeni nu pot fi de acord cu aşa zisa dragoste de… dimineaţa se cunosc, la prânz se căsătoresc iar seara divorţează constatând lipsa sentimentelor Adevărat, trăim în secolul viteze dar nici aşa. Cel puţin timpul de a ne cunoaşte spre a constata ce ne-ar putea uni pentru o viaţă şi nu mereu aventura. Una este o relaţie care începe de la cunoaştere şi se ajunge la iubire şi alta este o aventură când pentru acea clipă te simţi bine, ambii de comun acord, accepta intimitatea dar lipsită de sentimente de viitor. Nici eu nu ştiu cum ar fi mai bine.

Unele din prietene spun că ar fi bine să ai întotdeauna un bărbat în plus. Dar asta înseamnă bigamie! Cine spune că trebuie al doilea să fie neapărat oficial. Stau şi gândesc, fiecare bărbat sau femeie vin în căsătorie cu un bagaj emoţional aproape format. Veşnicul imbold al părinţilor, de a nu rămâne fată bătrână, să faci copii, să admiţi sacrificii pentru bună desfăşurare a căsniciei şi multe altele. Cât eşti înaintea căsătoriei există o bună comunicare dar ce te faci dacă după, dispare? Cum să depăşeşti plictiseala care treptat se instalează, intervine saturaţia, tentaţiile, lipsurile încep să se resimtă,. Rămâi în cuplu doar de gura lumii?

Datorită educaţiei primite, nu poţi nici trece la a avea o aventură sau mai multe cum te sfătuiesc uneori prietenii şi apoi să mergi înainte ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Poţi avea clipe de rătăcire, de extaz, femeia din mine se eliberează, dar amantul nu promite sau dacă o face nu se ţine de cuvânt, şi ajungem să regretăm chiar dacă s-a întâmplat., să credem că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Fără obligaţii pare firesc, cel puţin la început. Totul este într-un acord deplin iar când o faci pentru prima dată ai cel puţin scuza inconştienţei. Iubirea diferă atât de mult de la unul la celălalt… Sunt de acord cu gluma în care soţul se uită atent la soţia sa şi îi spune: -Rochia ta cea nouă după părerea mea este prea îndrăzneaţă.Se vede totul prin ea. – Ei şi? O femeie cinstită nu are nimic de ascuns dragul meu. Cel despre care pomenesc de când a intrat în viaţă, i-au plăcut femeile, dar nu cele libere spre a nu se lega la cap cum îi plăcea să spună. Semăna cu bunicul lui. Copil fiind, de multe ori vorbea cu bunicul şi îl ruga să-i povestească despre tinereţea lui furtunoasă. – Dragul meu, adesea mi s-a întâmplat că femeia iubită să fie a altuia., am iubit femeia şi frumuseţea ei. – Bunicule, e bine să te însori dacă sunt atâtea femei? – Ajungi la o vreme când viaţa îţi arată convingător că de te-ai săturat de prea multă linişte şi libertate, trebuie să te căsătoreşti de gura lumii să fii şi tu în rând cu lumea. – Dar despre fericirea care se vorbeşte şi scrie atât de mult ce ai să-mi spui? – Oamenii vorbesc dar fericirea din punctul meu de vedere este formată din bucăţele şi nu ca un întreg. – Şi dacă aleasa nu este cea mult visată? – Există leac pentru orice. Divorţezi, dar te supui judecăţii celor din jur ori speri şi aştepţi să se schimbe ceva în bine. – Dar dumneata bunicule, am auzit că ai fot căsătorit oficial şi ai avut 5 neveste. Şi nu se cunoaşte numărul femeilor de pe margine. Există vre-un secret? – În ceea ce priveşte cele oficiale, secretul a constat în faptul că eu le-am condus pe ultimul drum şi nu ele pe mine. În general mi-au plăcut femeile frumoase, dotate de la natură, le complimentam şi astfel ne împrieteneam că nu există femeie să reziste la complimrnte.

Totdeauna bărbaţii erau vinovaţi, le consolam, eram foarte atent cu ele dar imediat ce se punea problema ataşamentului profund dispăream un timp, suficient a se consola fiecare la casa lui. – Dar despre suflet, ce ai să-mi spui bunicule? – Ei, cu sufletul este o altă poveste dragă nepoate. Dacă într-adevăr există, putem vorbi despre salvarea lui, desprinzându-l de trup. Încă din antichitate au vorbit despre el Platon, Aristotel, Spinoza, am citat doar dintre cei despre care am auzit şi eu. Sufletul este scânteia divină prin care Dumnezeua a pus-o în om. În acest domeniu, multe teorii filozofice, şi mai multe dogme religioase. Nefiind palpabil prin cele 5 simţuri depistate anatomic. Bolile trupului au fost treptat descoperite, tratate dar ale sufletului?

Omul este o parte trup şi alta suflet. În cazul bolii sufletului, nimic nu e de ignorat Nu Întotdeauna Îi cunoaştem cauza. Întâlnim în uzuanţa zilnică expresii ca: Mă grăbesc, alerg într-un suflet, am ceva pe suflet, i-am scos sufletul, şi-a v\ndut sufletul, sunt alături cu tot sufletul, mi-a intrat în suflet, deci toate legate de suflet şi despre care nici nu ştim prea multe. Stau de atâtea ori de vorbă cu mine şi constat că mă înţeleg, în anumite ocazii admit chiar contradicţiile. Faptul că m-am căsătorit de bună voie nu-mi spune mare lucru. Sunt o femeie cu nimic diferită de atâtea altele, cu vise, decepţii dar şi împliniri, realizări, idealuri. Am dorit o viaţă fericită, cine nu, alături dar în acelaş timp şi împreună, un bărbat numai al meu şi în special pentru o viaţă şi nu doar pasager prin viaţa mea. Adevărat, nu m-am căsătorit dintr-o dragoste nebună în care să pot spune cu mâna pe inimă că mi-am găsit sufletul pereche. Am trecut, trec şi nu găsesc necesar acum să-mi schimb viaţa. Oricare altă femeie mi-ar spune; Ce mai vrei? E un bărbat bun, reprezentativ, cult, de casă dar eu ştiam în sufletul meu că bârfa şi-ar fi făcut prezenţa imediat ce l-ar fi cunoscut că ar fi călcat strâmb.De aceea nu-mi înţeleg nemulţumirea.

Recunosc. Îmi caut explicaţii şi nu reuşesc să o găsesc.De iubit, în felul meu simţ că îl apreciez. Totul, sau aproape totul îmi arată acest lucru.Şi totuşi? Ne-am început viaţa intimă după ce ne-am căsătorit. Nu ne-a grăbit nimeni şi nimic. Nu pot spune că m-am simţit prea grozav dar mi-am spus că, în timp totul va fi suficient de bine. Au urmat câteva nereuşite, munca lui era extenuantă şi au existat câteva răbufniri chiar dacă eu mascam pe cât posibil dar, fiecare femeie are limitele ei. Mă numeam căsătorită şi nu aveam aceea satisfacţie totală a trupului care la rândul lui îţi oferă liniştea deplină precum auzisem. Era un om foarte delicat, mă iubea, o şi spunea dar îl şi simţeam şi totuşi patul îl ocolea.. Eu îl doream dar, cu cât timpul trecea, nimic nu-mi prevedea vre-o îmbunatăţire a relaţiilor şi din acest punct de vedere. Îmi reamintesc în aceea noapte când am încercat simţind acut nevoia de el şi în urma încercărilor de a-l atrage ca aşa nu se mai poate continua, că va trebui să mergem la un doctor. – Viaţa pe care tu mi-o oferi nu e normală din acest punct de vedere, că dragostea vorbită nu e acelaş lucru cu cea reală între doi soţi, că eu sunt pusă în situaţia de a nu ştii cum să continuăm traiul în comun. Cât timp crede el că îmi voi putea stăpâni simţurile şi să-mi ascund nemulţumirea.Se numeşte că ducem o viaţă de împlinire, dar lipsindu-mă de fericirea de a mă numi femeie.

Eram tânără, doream să ard împreună cu el şi nu cu un amant, să-i simt dorinţa, soţul meu. Ce să fac? Să-mi caut un bărbat care să-l înlocuiască? Crezi că soluţia unei despărţiri ar fi cea mai bună? Relaţia noastră a ajuns acolo în care nu mai puteam continua astfel. Abia o mai ţineam în frâu spre a nu exploda. Am discutat mult în acea noapte dureroasă, unde am ajuns. Nu ne mai înţelegem, Tu care reprezinţi puterea, bărbăţia, iar eu femeia mereu singură. Cât copilul a fost mic ne mai treceau poftele având suficiente atribuţii în creşterea lui şi nu am resimţit atât de mult lipsă ta dar acum când trupurile noastre se alătură şi nici măcar nu simţi plăcerea de a pune mâna pe mine, a mă chema la plăcere, eu mă simt că inexistentă. Când prin manifestare îmi ceream ce mi se părea normal el găsea de cuvinţă să mă întrebe dacă doream din nou să ne certăm.

Toate aceste nemulţumiri m-au adus la sitiaţia de a-i propune despărţirea ca unica soluţie rămasă şi nu a altor femei de a-şi găsi un amant. A mai urmat un timp în care nu am mai discutat problema noastră şi în care un vechi prieten pe care l-am întâlnit ocazional, mi-a făcut multe complimente aducându-mi aminte cât a fost el de îndrăgostit de mine în aşa zisa tinereţe. Am înţeles că eşti fericită cu cel care l-ai luat de bărbat şi totuşi, citesc în ochii tăi nemulţumirea care cu greu reuşeşti să o maschezi.. De ce nu vrei să fim ca în tinereţe, cel puţin prieteni buni care să se ajute la nevoie. Eu nu sunt decât un suflet singuratec pierzându-mi fericirea fiind foarte gelos şi neavând încredere în fostă iubită căreia îi plăcea existenţa vieţii dar cu mai mulţi bărbaţi ori, cine îşi doreşte aşa ceva? Văzându-mă că nu răspund m-a invitat la un restaurant unde să putem continua discuţia. Am răspuns invitaţiei. Soţul era plecat pe un şantier în provincie, fata era în grija mamei care mă înţelegea că orice mamă aşa că nimeni şi nimic nu-mi stătea în cale a–mi deschide sufletul unui prieten. Ajutaţi şi de coniacul cu care am început masă am ajuns repede la a-mi deschide sufletul spunându-i că nimic dar mult, îmi lipseşte a fi fericită la casa mea, Ajunşi la acest stadiu al discuţiilor, nimic nu a oprit prietenul a-mi propune soluţia cea mai eficientă ambilor. Eu te voi face fericită şi cred şi tu pe mine dacă din acest punct de vedere vom fi împreuna. Nemulţumirile şi vinul au lucrat în favoarea prietenului. Totuşi, eu nu pot trece cu uşurinţa pe care tu o crezi, fără existenţa dragostei şi iubirii în care cred. – Ai dreptate, Uiţi că eu te-am iubit întotdeauna, încă din anii liceului şi am trăit un timp cu gândul că nici eu nu ţi-am fost chiar indiferent? Dacă vom încerca cu încredere dar şi totală discreţie, la început îţi va pare mai greu de depăşit dar apoi, ce ne va sta în calea fericirii depline? Totul a fost sublim. -.Ai văzut cum am reuşit amândoi să trecem peste reţineri? Acum că ai tot ce îţi lipsea, vezi ce simplu ne-am completat viaţa? Am început o nouă viaţă pot spune fără a o dreanja pe cealaltă Trupul meu i l-am dăruit în totalitate iar sufletul l-am împărţit în două că soţul era din toate celelalte puncte de vedere un soţ ideal. Prietenul avea darul de a nu transforma legătura noastră în ceva de rutină venind de fiecare dată la întâlnire cu ceva nou la care eu eram mereu surprinsă şi îl urmam întrutotul. Era ceva, necesar şi avantajos dorinţelor atât de mult timp ţinute în frâu. Nu de puţine ori îmi căutam scuze, argumente, pentru pasul ales dar până când să fi dus o viaţă doar cu numele?

Acasă la părinţi am primit o educaţie strictă, familia era familie sfântă în faţa lui Dumnezeu. Ce am dorit eu era să am un cămin, copii, să iubesc şi să fiu iubită nimic mai mult.La insistenţele părinţilor m-am căsătorit cu cel propus. Era bine situat dar, era mult mai în vârstă ca mine.. – Acum nu se simte iar mai târziu nu va mai fi cazul, au avut grijă ai mei să mă încurajeze cu atât mai mult te va iubi fiind că o trufanda alături de el. Cu timpul îl vei iubi şi viaţa ta va fi cea dorită. Cine gândea atunci că voi ajunge să-mi caut iubirea în patul altui bărbat? Venise vremea când orice încercare nu a mai avut sorţi de izbândă. Încercase să mă convingă că acum, aveam un copil, îmi îndeplinisem îndatoririle de femeie, în rest era ceva doar formal şi pot trăii foarte bine şi fără viaţa intimă de până atunci. A trebuit după multe ezitări să ajung spre a mă convinge cu un alt bărbat cât de mult m-am privat de cea ce corpul meu o cerea. Dar de ce a trebuit să dureze atâta timp până a-mi găsi un sprijin? Educaţia, copilul, faptul că în rest era un bărbat bun, şi nu găsisem bărbatul pe care să-l aleg după speranţele mele.

*

A trecut deja un an când trăiam în casă cu soţul meu şi în taină cu iubitul şi astfel eram pe deplin fericită, chiar dacă altfel gândisem fericirea. În acea după amiază întorcându-mă de la „şedinţa de dragoste”, cum o numisem glumind cu iubitul că nu acceptam să-i spun amantul, căruia treptat începusem a-i rezerva un loc aparte, fără să vreau mi-am pus întrebarea: Oare cum de am reuşit atât de repede să mă adaptez noii situaţii când aveam concepţii considrate în urmă cu un timp, ca fiind retrograde pentru astfel de legături. Cum m-am adaptat minciunii, prefăcătoriei când nimeni nu m-a învăţat. Poate fiindcă trăiam intens dar neglijasem până atunci aspectul desfăşurării iubirii fizice prin case închiriate, mai mult sau mai puţin onorabile, schimbând păturile, într-un timp limitat fără a mă jena. Unde ajunsesem, eu femeia căsătorită şi respectată în societate cu un statut oficial. Iubitul a rezolvat-o mult mai uşor liniştindu-mă: Ai o umbrelă deasupra capului, eşti căsătorită, deci nu te plouă şi nici razele soarelui nu te ard. Eram atentă dar mulţumită, împlinită şi rezolvasem o situaţie fără a interveni vre-o schimbare în căsnicia mea, în relaţiile cu copilul său soţul meu de parcă nimic nu s-a schimbat în lumea mea. Numai că a venit aşa deodată întrebarea, până când va fi posibilă aceasta duplicitate avieţii? Am depăşit o criză dar, eram soţia oficială, legalizată a altui bărbat. A devenit oare prea greu de păstrat sau ar fi la fel de greu de renunţat la viaţa dublă care o duceam.

Aşteptam şi nu aşteptam să vină timpul când va trebui să iau o decizie şi nu ştiam dacă şi care ar fi cea mai bună. Sincer, eram derutată. Iubitul pe adevăratul nume amantul nu mi-a propus niciodată a schimba cât de puţin nici măcar printr-o aluzie statutul existent complăcându-se în cel actual perfect.De ce am încerca să modificăm ceea ce ni se potriveşte ca o mănuşă? Astea erau doar unicele şanse de viitor a continua să fiu mereu cu fundul în două paturi?. Noi până atunci ne dădeam şi primeam ce aveam nevoie fiecare dar, era suficient? Ne simţim bine, ne completam spunea iubitul. Ce ne lipseşte? Cât de puţin cunoştea el sufletul unei femei. Ne simţeam bine, ne completam dar… pentru cât timp? Nu eram permanent unul lângă celălalt decât numai pe furiş, ascunşi de priviri indiscrete, ca doi infractori după săvârşirea furtului. Adevărul e că începusem să ne cunoaştem suficient a ne înţelege din priviri. Când a venit vorba, ce asigurare am eu că nu se va plictisi vreodată de mine iubitul zâmbind mi-a spus că el nu este o societate de asigurări şi ca acelaş lucru îl poate gândi şi el despre mine. Acasă soţul nu bănuia nimic sau poate se prefăcea atât de bine spre a nu se dezlănţui vre-un scandal care nu ar fi rezolvat nimic în favoarea lui dar prin comportamentul lui nu găseam nimic a-i reproşa. Singurul lucru pentru care sufeream era că nu eram femeie ci soţia şi mama copilului lui. Asta în timp ce pentru iubit nu ni s-a întâmplat vreodată să nu ne dorim în acelaş timp şi să ne dăruim unul celuilalt cu frenezie ca de prima dată.

Exista o atracţie fizică între noi imposibil de controlat cât de cât când eram în pat dar şi până ajungeam în el. Problema, pentru că reprezenta o problemă, patul era rezolvată numai că eu începusem să mă ataşez de iubit şi chiar să visez la mai mult imaginaţia luând adesea aspecte posibile.De regulă eu eram cea care luăm iniţiativa şi nu aveam probleme cu răspunsul fiind imediat pregătită de acţiune Eram cum spunea iubitul întotdeauna pe aceeaşi lungime de undă acordaţi.Şi totuşi, instinctiv, cu cât mă simţeam mai bine cu el îmi impuneam a nu deveni total dependentă de el. Ştiam că seducţia este o artă, aveam o din ce în ce mai mare poftă de viaţă, el ştia cum să mă mângâie, sărute şi îmbrăţişeze şi apoi totul decurgea normal, de la sine, ca şi când ne iubeam şi trăiam împreună de când lumea.De altfel ştiind că timpul ne este limitat ardeam total spre a ne încadra în el. Eu ştiam că mă dăruiesc dar şi iau totuil de la el. Nu sesizasem că pe zi ce trecea mă îndrăgostisem de el dar curios, simţeam lipsa celui de acasă, oficial, pe care în cele mai fierbinţi clipe îi suprapuneam fără să-mi dau seama în imaginaţia mea. El, iubitul mă simţea adesea şi mă liniştea.Ai, dar cam târziu anumite procese de conştinţă care ţi le imaginezi dar, de fiecare dată vor trece. Nu doream, se pare că nici nu aveam de ce dar atmosfera mi se părea din ce în ce mai tensionată.

Cu soţul nu îmi imaginam că ar putea interveni vre-o scghimbare şi nu aş fi dorit-o. Tăcerea îşi făcuse cuib între noi şi nici nu ar fi contribuit vorbitul deschis la vre-o îmbunătăţire a situaţiei. Nu pot spune că egal dar, soţul meu cât şi eu sufeream în felul nostru printr-o complicitate a tăcerii. Chiar dacă eu aş fi propus să o luăm de la început nu era posibil. Totul ar fi fost doar vorbe.Ar fi trebuit de fapt schimbat prea mult, aproape totul. Acum îmi puneam problema de a-mi regăsi echilibrul interior. O parte de suflet era acasă iar cealaltă în afara căsniciei.Aş fi dat sau făcut orice ca soţul să fi avut şi acel atu al iubitului dar aşa, sunt obligată pentru deplina linişte în realitate şi nelinişte de a lua de la fiecare partea convenabilă care îmi favorizează viaţa. Procedez ca şi cum aş urma un tratament prin medicină alternativă.

*

A trecut un timp pe care nici nu-l mai măsurasem de când eram amantă şi amantul care împart din viaţă doar patul şi minunea care avea loc în el transformând visul în realitate. Momente de nedescris împreună, într-un fel ieşite din comun prin felul lui de a mă ademeni la dragoste care mă chema şi îl urmam necondiţionat dorinţelor lui care erau şi ale mele. – Ne potrivim -Cu cine să fac comparaţia spre a putea să-i răspund? Reuşise să mă convingă a trece peste orice moment de reţinere sau jenă oferindu-mi şi eu, urmându-l în toate fanteziile lui. Astfel nu îşi făcea prezenţa teama de a-l pierde plictisindu-se de mine.. Pentru el eram cea mai atrăgătoare femeie întrucâ nici măcar odată nu i-a trecut prin minte să încerce şi cu o altă femeie din momentul când m-a cunoscut pe mine. El, bărbatul frumos şi atrăgător şi nu numai cum îl vedeam eu, bine făcut ca aspect, cu o mulţime de femei dornice în jurul lui, dar nu proaspete ca mine de fiecare dată a întâlnirilor. Eu îl întrebam de multe ori ce şi-ar mai dori şi eu nu-i împlinesc?

Dar ce gânduri mai are în legătura cu mine­? Atâta timp cât mă minţea poate, dar mă minţea frumos, eu îl credeam dar îl şi făceam şi pe el să creadă în ceea ce îmi declara. El îmi repeta până la saturaţie, că mă iubeşte şi cred că e singurul lucru care conta. Eram întrutotul de acord cu el. Dar dacă? Cum să se afle de legătura mea care era foarte puternică, accentuată pe parcurs dar periculoasă? Nu puteam ignora opinia publică chiar dacă iubitul mi-a spus că doar nu trăiesc cu ea. Lui ca bărbat nu-i prea păsa că doar îi creşteau acţiunile, dar mie ca femeie, cu un statut oficial ce ar fi urmat? În fond, oaza mea adevărată de linişte era casa mea, soţul şi copilul.Şi deodată s-a impus întrebarea ce reprezintă iubitul în afară de o maşinărie de făcut plăceri momentane? Apoi a început odată cu trecerea timpului o slăbire a aşa zisei vigilenţe de a nu fi descoperită duplicitatea mea. Întotdeauna întâmplările simple au scos la iveală adevărate dezastre ulterioare-Atunci când mergeam împreună pe stradă atrăgeam atenţia prin potrivirea noastră dar şi felul cum ne priveam unul pe celălalt. Deodată, noi ţinându-ne de mână ne-am trezit faţă în faţă cu o vecină cu care nu prea eram în relaţii prea bune considerând-o prea bârfitoare. Am fost obligaţi să ne salutăm, şi dacă s-a oprit spre a remarca ce frumoşi arătam nu am avut încotro. Iubitul m-a consolat după ce ne-am despărţit. Este un adevăr şi nici nu-l putem ascunde că se şi vede pe faţa noastră. Viaţa intrase pe un făgaş normal să-i spun cu mici schimbări de la zi la zi şi în timp am înţeles că asta mi-e viaţa, că ea curge pe un făgaş bine delimitat „casa şi amantul.”Desigur, viaţa mea sufletească suferise multe transformări dar mă complăceam în ea nedorind schimbări. Îl simţeam şi pe el că se ataşase de mine pe zi ce trecea dar nici unuia dintre noi nu-i trecea prin minte să schimbe în vre-un fel echilibrul, La fiecare despărţire cu toate că nu suferea acest cuvânt mă întreba dacă nu mi-e dor de el. Nici nu plecasem şi îl şi doream din nou.

*

Lucrurile erau clare. Nu ne legau doar cerinţele fizice ci un sentiment prin care nenumindu-l ne era necesară prezenţa celuilalt. Căpătasem şi acel sentiment fie el înşelător al siguranţei.. – Tu nu observi că soţul tău este de fapt un egoist, te vrea numai a lui dar nimic nu-l mai îndreptăţeşte acum?. Am avut o tresărire. Reîntoarsă acasă, viaţa părea acum şi mai plictisitoare şi obositoare. Exista o nervozitate dată şi de oboseala teatrului la care eram obligată să-l joc. Dacă rareori mai intervenea vre-o discuţie mai intimă despre acele crezute de soţ, dispărute ca aparţinând unor perioade trecute de neînţelegere, spre a nu-i jigni orgoliul lui de bărbat îi răspundea cu multă blândeţe şi menajamente: -Tu ai dreptate. Am făcut exagerări acolo unde nu merita. Hai să nu ne mai aducem aminte. Ce a fost a fost, acum totul e linişte şi pace! Numai că şi el cuprins de nervozitate a continuat acuzându-mă pe mine de neînţelegerile generate care l-au consumat mult. Eu eram vinovată în ochii lui. Eram sau devenisem o fire rece. Totul pleda în defavoarea acuzei lui dar nu-i puteam spune adevărul, eram distantă, de parcă m-a ajutat cu ceva apropierea.

Nu am făcut totul spre a-l atrage ca femeie. Aici avea dreptate în felul lui dar nici nu a venit cu ceva să mă apropie Doream să-i răspund, să-l întreb ce ar fi dorit? Să dansez din buric, goală în faţa lui cu speranţa că poate, poate îl voi atrage la pat? Sau adevărul, sau să-l jignesc spunându-i că nici o altă femeie nu ar mai fi stat cu el fără o viaţă intimă având în vedere vârsta mea. Nu puţine au fost nopţile de chin şi de întrebări dacă nu era mai bună soluţia despărţirii spre a nu mai spera în promisiunile lui.. Nu puţine au fost nopţile de frământări care mă duceau la ziuă la convingerea că cel mai bun lucru era pentru mine despărţirea, apoi renunţam închizându-mă în mine sau discutând cu iubitul meu care la rândul lui nu găsea altceva de îmbărbătare decât că, va fi bine. Slabă mângâiere şi liniştire. Aveam două vieţi diferite fundamental şi trăiam când în una când î’n cealaltă dacă le puteam numi, trăiam. Adevărat, cine-i fericit în toate? Când trupul, când sufletul e mulţumit? Nopţile îl ştiam pe soţ alături dar gândeam la iubit că nu ar fi fost atât de liniştit dacă ar fi fost alături de mine. Nu trăieşti numai cu dar nici fără…

Aveam sentimente de acum faţă de iubit şi nu mai era doar o rezolvare temporară a problemelor. Gândul la o revenire la normal între mine şi soţul meu nu se punea problema.. Continuăm să ne iubim pe ascuns.Au trecut deja câţiva ani şi suntem tot î’mpreună şi asta însemna ceva, sau chiar mult pentru mine. A fost sincer, bun cu mine, nu am avut nici cea mai mică neî’nţelegere nerezolvată printr-un sărut sau o contopire î’n mrejele dragostei, Totul a decurs cel puţin până acum într-un acord deplin. Acolo unde există putină dragoste, există şi înţelegere deplină. Eu nu judec cum sunt alţii, nu comentez şi fac totul spre a fi linişte cel puţin între noi. Suntem aşa cum trebuie să fie un cuplu şi chiar dacă ne lipseşte acea hârtie, eram ca şi căsătoriţi. Eram mereu împreună, chiar dacă nu cât ne-am fi dorit şi povara o purtam eu făcând totul spre a mă împărţi astfel că fiecare în feluil lui să se simtă bine. Nu de puţine ori simţeam nevoia de a ieşi cu iubitul şi să-mi strig în gura mare dragostea şi împlinirea dar repede îmi reaminteam că eram într-o crudă ilegalitate. Mulţumeam lui Dumnezeu, că mi l-a scos în cale. Eram fericită ilegal dar sigur doream legalizarea. Ştiam că viaţa nu se desfăşoară numai în pat. Chiar pe toate nu le ai întotdeauna. Avea şi soţul calităţi deosebite dar când mi-a spus că fericirea nu există numai în pat i-am răspuns neputându-mă stăpâni că are dreptate dar nici în afara lui complet şi la vârsta când trupul o cere.

După atâta timp şi tot pe furate, cu mereu prevederi, veşnic încordata până mă vedeam în casa închiriată. Acolo deveneam o cu totul alta Eram eu. Acolo trăiam, mă dăruiam lui fără limite. Aveam încredere. Trecuse cu bine toate verificările mele. Nu pot spune că acum devenise o obişnuinţă dar o necesitate da. Soţului o singură dată i-am spus cât de greu îmi este, cât de obositor e să te prefaci că totul e bine dar să te simţi că eşti alături de un om care ţi-a devenit străin. Am şi eu o vârsta dacă mi-ar propune iubitul să divorţez nu ştiu de aş mai avea putere a o lua de la început. Se pare că nici eu nu mai ştiu ce vreau sau aş vrea. Era prea târziu?. Ceeea ce am trăit cu iubitul meu seamănă cu un vis.Ar fi putut fi un eşec şi nu mi-aş fi iertat niciodată. Am trăit o viaţă de om în paralel.

*

Acea zi, iubitul a suferit un accident care i-a fost fatal. Trecea grăbit pe locul marcat, dar a fost izbit din plin de o maşină al cărui proprietar s-a dovedit a fi fost în stare de ebrietate pronunţata. Era în divorţ cu soţia şi plecase de la ea după o dispută fără rezultate. Nu-l mai suporta şi prefera singurătatea decât convieţuirea cu un bărbat care nu mai corespundea speranţelor. Toate s-au aflat după accident la verificare şi reconstituire. Am fost anunţată de o cunoştinţă comună şi am alergat la spitalul unde a fost internat.Cu ultimele puteri mi-a sărutat mâna, şi-a cerut iertare că pleacă din viaţa mea ca un laş lăsându-mă la fel de singura pe cât mă întâlnise prima dată. Am plâns mult. Sigur în inima mea l-am considerat un laş că m-a părăsit dar i-am mulţumit pentru timpul cât m-a făcut cea mai fericită femeie din lume. Nu mi-a rămaas decât durerea pierderii suportului vieţii pe care niciodată nu-l voi mai regăsi. Voi plânge tot restul vieţii dar nimeni nu mi-l va aduce înapoi. A trebuit să plătesc fericirea petrecută împreună cu el un timp din zbuciumata mea viaţă. Eram acasă, la casa mea nelocuită în suflet de nimeni. Îi simţeam lipsa şi o voi simţi până la sfârşitul vieţii, cum se numea cea prin care treceam eu…

„Totul este efemer, şi ceea ce-şi aminteşte şi ceea ce-i amintit” (Marcus Aurelius)

–––––––––––––

Berthold-Tellu ABERMAN

Nazareth Illit, Israel

20 februarie 2015

by

Referinţă Bibliografică

Berthold-Tellu ABERMAN: DE VORBĂ CU MINE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 februarie 2015