Într-un colț de lume uitat de vreme, un Cerb cu haina lucioasă trăia într-o sâmbătă continuă a spiritului. Pentru
el, ziua de 1 Mai nu era o dată în calendar, ci doar un pretext pentru o nouă formă de plictis rafinat. Privea
lumea ca pe un spectacol de proastă calitate, convins fiind că dreptul său la tihnă era un merit genetic — o
răsplată divină pentru simplul fapt de a respira cu eleganță.
— „Dragul meu,” îi spuse el unui Măgar care trecea gârbovit prin fața terasei sale, „te uiți la mine cu reproș, dar
nu înțelegi că echilibrul lumii stă tocmai pe această inegalitate. Dacă toți am sta la soare, cine ar mai măsura
umbra? Munca ta e un destin, la fel cum plictisul meu e o asceză. Tu îți obosești trupul, eu îmi uzez sufletul
căutând un sens în acest belșug care nu mă mai hrănește de mult.”
Măgarul se opri o clipă. Nu avea cuvinte mari la îndemână și nici metafore sub braț. Avea doar o durere surdă în
șale și ecoul unei duminici vechi, în care mama lui îi șoptise că „munca e singura onoare a săracului”. Dar privind
acum la masa încărcată a Cerbului, acea onoare îi părea o haină mult prea subțire pentru vântul rece care începea să bată.
— „Domnule,” răspunse el cu o simplitate ce tăia ca un bisturiu, „onoarea de care vorbiți e un lux care nu ține loc
de merinde în traistă. Dumneata guști viața cu lingurița de argint, eu o înghit cu pumnul de țărână. Diferența
dintre noi nu e că eu muncesc de sărbătoare, ci că eu nu-mi permit luxul de a simți că sunt obosit. Dumneata te
odihnești din plictiseală; eu mă odihnesc doar atunci când puterea mă părăsește.”
Cerbul ridică din umeri, iritat de această sinceritate brutală care îi tulbura siesta. Sori din cupă, dar simți
dintr-odată că vinul are un gust străin, de cenușă.
***
În marea rânduială a vieții, unii sunt făcuți să strălucească, iar alții să fie sfeșnicul care susține lumina.
Tragedia nu e că unul petrece și altul trudeste, ci că niciunul nu poate înțelege singurătatea celuilalt. Bogatul
moare de un gol interior pe care nicio serbare nu-l umple, iar săracul de un plin de trudă care nu-i lasă timp nici
măcar să-și plângă propria viață.
Sărbătoarea nu este pentru cei care au nevoie de ea, ci pentru cei care și-o permit.
Povești din Călimară de Camelia Opriţa
by
Despre OPRITA Camelia
Camelia Oprița, C.V. LITERAR
Portret de Autor: Arhitectul Jocurilor de Cuvinte între Basm și Realitate
unde cuvintele nu doar descriu lumi, ci le zidesc la granița fragilă dintre vis și realitate.
Ceea ce numim operă personală este, în realitate, o emanație a colectivității. Tot ceea ce scriu aparține oamenilor, eu sunt doar curatorul unei stări născânde care ne unește pe toți.
Fiecare pagină pe care o aștern nu este un monument dedicat propriei mele minți, ci o oglindă pe care o țin în fața umanității. Trăirile, temerile, momentele de extaz și căutările Infinitului nu au fost create de mine; ele s-au născut din întâlnirile voastre, din iubirile voastre, din durerile voastre mute.
În această curgere eternă a vieții, eu nu sunt un stăpân al adevărului, ci doar un martor atent. Rolul meu este să culeg aceste fragmente împrăștiate, să curăț praful de pe ele și să le așez sub o lumină nouă, astfel încât să vă puteți recunoaște. Tot ceea ce scriu aparține oamenilor. Eu sunt doar curatorul acestei mari istorii comune, un simplu paznic al cuvintelor care ne readuc în starea noastră născândă.
Cuvântul care hrănește:
„Îl privesc pe Ion Creangă ca pe un basm românesc în care copilăria refuză să se termine. Adesea sunt întrebată: de ce scriu literatură pentru copii? Răspunsul e simplu și, totodată, dureros: priviți în jur. Astăzi, bucuria pare să fi devenit o raritate. Oamenii umblă cu frunțile întunecate de griji, cu capul plecat, de parcă ar fi pierdut o monedă de aur și o caută cu disperare în țărână, uitând să mai privească cerul.
Destinul meu s-a împletit, încă de mică, cu rafturile bibliotecii din casa părintească. Acolo am învățat că o casă fără cărți este o casă fără ferestre. Chiar și acum, ori de câte ori trec pragul cuiva, ochii mei caută instinctiv biblioteci, etajere sau măcar acele măsuțe de cafea unde volumele stau așezate în tihnă, parcă așteptându-mă să le deschid taina.
Trăim într-o epocă în care mulți copii sunt învățați să creadă că povestea este o „minciună gogonată”, o iluzie fără folos. Eu cred contrariul. În viziunea mea, literatura nu este o evadare, ci o hrană esențială: dacă ți-e foame de sens, o carte te hrănește; dacă ți-e sete de frumos, ea te adapă. Scriu pentru a le reda copiilor — și oamenilor mari care au uitat să fie copii — dreptul de a găsi moneda de aur nu în țărână, ci între paginile care ne învață să mergem drept.”
Camelia Oprita - scriitoare, autoare română de limbă română și italiană.
Colaborează cu majoritatea revistelor literare din țară și străinătate,
semnând și antologii literare pentru copii.
-Flacăra lui Adrian Păunescu, Acolada, Alternanțe, Boema ( lumea copiilor)
Constelaţii Diamantine, Spații Culturale, Litera Nordului, Neuma, Romania
literara, Revista de Cultură și Atitudine Plumb (USR Bacău) Revista „Viața
noastră” Bârlad, Revista Țara de Sus ș.a.m.d.
Cărți publicate: Cuvântul deschide gândul omului,
Bună dimineața, Camelia,
Povestea stelelor
Vezi toate articolele scrise de OPRITA Camelia →