Când vrei să faci un bine, făcându-ți ție rău,
Din neputința firii, te scoate Dumnezeu…
La glasul conștiinței, te-nhami în greaua luptă
Ca să-l salvezi pe altul, în două tu ești ruptă.
Mustrarea conștiinței, acolo unde este,
De nu îți ții cuvântul, te face de poveste…
Nici somnul nu-ți mai vine, în noapte, spre odihnă,
Un chin îți pare viața dintr-o așa pricină.
De aceea tu, femeie, cu inimă deschisă,
Gândește înainte la calea ta decisă
Să nu fii, mai pe urmă, forțată să renunți
La ce-ai promis că faci, să nu îți ieși din minți.
E drept că sunt atâția care promit de toate,
Dar somnul conștiinței nu le permite fapte
Rămân de neclintit în scaunul domniei,
Netulburați fiind de spectrul insomniei.


