Cristian Petru BĂLAN

ODĂ LUI EMINESCU

(Poem care a apărut însoțit și de tabloul în ulei „Junele Eminescu în pădurea de la Ipotești”,

pictat de autorul poemului)

„Ai apărut din senin ca un meteor orbitor printre licurici

Și printre câteva flăcări curate, fierbinți

ale geniului etniei noastre,

printre poeți ce-au scris „o limbă ca un fagure de miere” .

Ai rămas de atunci deasupra tuturor

un „fulger lung încremenit”,

luminând cerul furtunos al existenței valahe.

Ai devenit mai apoi Luceafăr

al suferintelor neamului nostru peren,

strălucind peste toate literele de aur

și peste toată istoria plaiurilor daco-romane,

„de la Nistru pân’ la Tisa…”

Și, iată, ai ajuns

Univers al Poeziei eterne și vii!

Orice-am cuvânta

Și orice-am scrie,

Orice-am cânta

Și orice-am plânge,

Prin Tine respirăm și visăm!

Prin Tine plutim și trăim noi aici,

toți Românii!

De la Tine-am învățat

„a turna în formă nouă

limba veche  și-nteleaptă”,

Noi, moștenitorii de drept

ai „cuvântului ce exprimă adevărul”,

ai filelor de aur și cristal ce le-ai lăsat în urmă.

Cu ele ne-ai îmbogățit și sufletul, și  țara,

căci suntem, prin Tine, mai bogați

decât toti miliardarii pământului;

mai mari, mai puternici și mai nemuritori ca oricând,

numindu-ne de-a pururi, cu mândrie,

nobilii Fii de Luceafăr

de pe Piciorul de Plai Mioritic,

Numindu-ne de-a pururi cu mândrie

Fiii tăi de lumină,

răspândiți pe Gura cea Mare de Rai,

întinsă din Carpați și pân’ la Marea cea Mare,

Părinte al nostru întru Nemurire,

M i h a i  E m i n e s c u !

***

DETRACTORILOR LUI EMINESCU

NOTA: Deoarece, în presa literară,

au apărut articole critice la adresa Luceafărului națiunii române,

criticii lui au aici, mai jos, un răspuns după cum merită:

Motto:

„Critici voi, cu flori deșerte

Care roade n-ați adus…“

La voi cobor acuma, jivine literare,

Pigmei, mutanţi genetici şi avortoni schismatici!

Cum de-ndrăzniţi voi, oare, prin scremete vulgare,

Prin zvâcnet de copite şi crize de zănatici,

Să ponegriţi Columna de aur sacrosantă

Care-a topit într-ânsa rostirea românească?

Cum de-aruncaţi noroiul de critică bufantă

Spre Geniul naţiunii, crezând c-o să-l mânjească,

Deşi ştiaţi că Geniul în veci de veci nu piere,

Deşi ştiaţi că ţara vă va privi cu ură?!

Detractori răi, bezmetici, cu limbi muiate-n fiere –

Nu pică Everestul d-orice râgâietură!

Au încercat şi alţii să-i cate pete-n soare,

Să stingă raza-laser a Sfântului Luceafăr,

Dar au sfârşit cu toţii în cloci mirositoare,

Precum şi voi sfârşi-veţi! Sunteţi vreunul teafăr?

Căci Eminescul nostru nu este fitecine,

Nu-i simplă chintesenţă, ci-un Univers de glorii!

Şi nu noi ni-l alesem, ci, simplu, El, pe Sine,

Ţâşni spre-Nalt, prin jertfe, prin aspre purgatorii…

Milenii de milenii se pregătise Terra

Şi Universu-n clocot spre a ni-l naşte nouă!

E-un dar al Providenţei, trimis exact în era

Când toţi aveam nevoie de vocea Lui cea nouă…

Cum Împăratul Soare resoarbe-un nor de aur

Din marea de amar a naţiunii noastre,

La fel fu Zeul-geniu care, ca Meşter faur,

Cu sete-l absorbise din lume şi din astre!

Şi s-a-ntrupat în codrii de-aramă-ai României,

Să-i distileze doine, să-mbrace ţara-n rime,

Să-nveţe dulce-amarul iubirii, pe vecie,

Să-i buciume durerea şi doru-n întregime…

El şi-a iubit poporul; i-a proslăvit istoria,

I-a dat o limbă nouă, i-a lăudat voivozii;

Ne-a pus la rang de cinste; ne-a dus în lume gloria…

Iar jertfa lui măreaţă i-o neagă-acum nerozii,

Casapii poeziei, călăii frumuseţii

Ce spurcă limba dulce cu zoi mirositoare!

O, blestemate javre şi inamici ai vieţii,

Care ieşind din cloace aţi prins a viermui,

Nu vi-i ruşine vouă, cocote bârfitoare,

Să ponegriţi pe Zeul rostirii noastre vii?

Căci El trăi-va veşnic, cât sunt români sub soare,

Pe când voi sunteţi… Ni-meni!

N-aţi fost –

Şi nu veţi fi !

alte slăviri în plus ce vor să fie și ele      o verigă nouă

pentru nesfârșitele poeme

ori peste transpoeziile

ce vor urma cu siguranță în secolele care știm azi că vor veni…

Maria Ta,

răvășitoare, vocea ta unică și perenă,

de Poet universal, de mare prozator,  de filosof și jurnalist,

voce plină de glorii ori de un legitim pesimism,

dar și de patriotic optimism,

va rămâne-n veșnicii

motorul principal al limbii noastre daco-romane

pe care tu ai armonizat-o în simfonii patetice,

modulând-o în toate gamele de rime orbitoare…

Tot ce altor condeieri li se părea că-s sunete non-sonore

tu le-ai dat aripi de foc, transformându-le în melodii eterne

care-au despicat cerurile inimilor noastre!

Cu parfumul și voalurile lor,

tu ai îmbrăcat

în melodioase și înălțătoare cantate

toate femeile frumoase,

dar și sufletele suferinde

ale celor nenorocoși, ocoliți de iubirea de care erau flămânzi și însetați.

Ai scris rânduri neîntrecute de nimeni!

De aceea, peste sufletele de gheață feminine ai presărat cu tristețe

pulberi amare și diafane de umbre fumurii pieritare, fără să le jignești.

pe care apoi am văzut că le-ai ridicat cu gesturi iertătoare,

ca să faci loc pe paginile tale

odelor luminoase cu care apoi ai luminat istoria

proslăvind gloriile radiante ale trecutului nostru impunător,

înviindu-i de sub straturile primitoare ale plaiurilor mioritice

pe întâii stătători uriași ai națiunii noastre nobile,

până ni i-ai făcut pe fiecare contemporan cu noi

și aducându-i pe toți aici să ne îmbărbăteze și chiar să ne arate ce-i de făcut.

Așa ne-am trezit între noi cu Decebal și Traian, cu Iancu și Horia,

cu Țepeș și Tudor, cu Ștefan și Mihai ori cu Domnul Cuza pe care l-ai și vizitat…

Iar ei toți, prin tine, ne-au vorbit părintește, spre a ne aminti cu mândrie

cine am fost, cine putem fi și ce-i de făcut, pentru ca Țara

să devină pe veci de veci liberă și mare, de la Nistru până la Tisa,

lovind în dușmani, în trădători, în fanfaroni și hoți…

Tu ne-ai sfătuit prin vers ca atunci când ne va fi greu,

să privim spre cer chemând în ajutor pe Dumnezeu !

Ce fel de furtuni și uragane

au trecut prin tine, Măria Ta Mihai Preastrălucite,

de ai ajuns să pătimești cumplit atunci când demonii străini de neam și de Țară,

au pornit turbați să-ți devasteze în totalitate sufletul tău de arhanghel?

Ce mari suferințe ai îndurat pe nedrept,

că în afară de luminați admiratori,

s-au năpustit spre tine și o ciurdă de corbi răpitori,

cărora nu le plăceau chemările tale spre libertate

ori să-ți audă criticile tale patriotice de la „Timpul”, nici săgețile tale de foc,

mai ales că, văzându-te luminat de filosofie și de studiile tale svante în occident,

plin de speranțe, ai îndemnat poporul să lupte

ca România să devină puternică și mare, o forță între țări,

alipind de grabă Ardealul și aruncând afară liftele locale și străine care ne sufocau.

Asta nu le-a plăcut nemernicilor din jurul tău, i-a speriat și nu te-au iertat,

învinuindu-te că ești nebun și pedepsindu-te cumplit,

după care s-au grăbit să te martirizeze fără milă.

Dar nici mort nu te-au iertat, însă Cerul a făcut ca mormântul tău

să devenă deodată un vulcan luminos care a zguduit tot pământul !

Dacă Măria Ta a făcut totul pentru noi,

iată că noi nu am făcut chiar totul pentru tine.

Noi, umilii tăi urmași, nu am reușit nici acum să captăm în totalitate

iubirea ta oferită în poezii geniale, scrise cu fulgere de foc,

într-o fierbere energetică deasupra haosului,

așa cum tu ni le-ai dăruit din adâncul oceanului din sufletul tău.

În schimb, noi, nu o dată, am devenit deplorabili.

Noi, cei mândri că stăpânim impecabil spațiile din univers,

calculatoarele și telefoanele năzdrăvane

care, nemiloase și, evident, indispensabile,

vedem că ne predomină existența,

în loc ca tu să ai prioritate,

ca  tu să predomini.

Noi, cei din era nucleară a inteligenței artificiale,

a programatoarelor și rachetelor aproape simultane,

care am scurtat spațiile terestre și extraterestre,

iată că noi încă nu am fost în stare

nici prin mutații genetice,

nici prin AI-uri copleșitoare de creiere

să-ți descifrăm în totalitate

exultanța romantică ascunsă în murmurul de izvor

al muzicii polifonice înălțătoare

din versurile tale beethoveniene complexe și nu o dată pline de lacrimi!

Bieții de noi, n-am putut ajunge nici astăzi să-ți punem în ecuații inteligibile

miezul geniului tău, pasiunea dragostei tale revărsată peste culmile Carpaților,

peste câmpiile cu flori infinite

ori peste codrii de argint din împărăția cărora, de lângă căprioare,

se înalță spre ceruri trilurile de aur ale înaripatelor binecuvântate.

Iar acum noi nu mai găsim deloc timp

pentru asemenea scufundări în lumină,

deoarece azi  nouă ne pasă de întunecoasele drame contemporane,

iar pe tine tot mai sus te plasăm în abstracte înălțimi – și asta nu e bine!

De aceea ni se pare că tu,

cu cât mai eliberat ești, cu atât te izolezi mai mult

în anvelopa ta de Luceafăr-legendă.

Și cu atât mai mult trebuie să facem eforturi

să te readucem integral între noi, căci avem de tine nevoie mai mult ca oricând

în vremea noastră de compromisuri și dureri.

Deci coboară lin din focul care te-a ars și te-a călit

și vino Preaînțeleptule între noi

cu surplusul tău de energii nedescărcate pe care n-ai avut timp să ni le lași,

și revarsă-le ca o explozie nucleară deasupra noastră,

să zguduie tot spațiul mioritic

și tot ce-i împrejurul lui,

să ne incendiezi și inimile și mințile somnolente

strivite de alienări multiple.

Te dorim și te așteptăm, Măria Ta,

să reinventezi iubirea romantică și pură,

să înțelegem iarăși frumusețea și filozofia razelor de lună,

să răscolești cenușa nesimțirilor noastre

spre a regăsi cărbunii reci ai conștiinței ca să-i reaprinzi

și apoi să ne anunți că L-ai văzut pe Iisus din poemele tale

cum se pregătește să vină să-i reînvie pe toți cei adormiți sub glie

din care primul credem că vei fi chiar tu care, drept mulțumire,

Îi vei dedica un nou „Luceafăr” la fel de strălucit.

Iar noi muritorii de rând, până atunci,

vom scruta cu drag

și cu dor de tine tot cerul,

privind încrezători mai sus de stele…

CPB

by

Referinţă Bibliografică

Cristian Petru BĂLAN: ODĂ LUI EMINESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 iunie 2026