Femeia de pe copertă stă cu spatele. Ține valiza cu amândouă mâinile. Mă uit la pălăria ei și mă gândesc că așa ne purtăm destinul. Sub borurile lui, ne îngăduim să visăm la viața care ne așteaptă. Apoi vine o rafală dintr-o parte în care nici nu ne uitam.

Romanul Ninei Trifan m-a răscolit. Din când în când, în povestea Anei, recunoșteam câte ceva din viața mea de aici.

Am început lectura notând pagini la care voiam să mă întorc. Apoi am renunțat. Citeam cu acea nerăbdare care te face să privești orice întrerupere ca pe o nedreptate. Devenisem țâfnoasă când trebuia să las cartea din mână. Eram încă într-o conversație, într-o încăpere, într-o stare din care mi-era greu să ies.

Ana ajunge în Canada la scurt timp după căderea comunismului. În urma ei rămâne o familie care îi judecă plecarea. Înainte, o viață pentru care are curaj, pregătire și puține certitudini. În jurul ei, oameni veniți din alte țări încearcă să-și găsească locul, fiecare cu povestea lui, cu pierderile lui și cu speranța că va putea începe din nou. M-am recunoscut în această lume a celor care trebuie să explice de unde vin înainte de a putea spune cine sunt.

La început, apartenența se învață prin lucruri mărunte. Cum răspunzi, ce cumperi, când zâmbești, ce glumă ai înțeles prea târziu. Îi privești pe ceilalți și încerci să deprinzi firescul cu care se mișcă printr-o lume în care tu încă îți cauți locul. Nina Trifan surprinde și graba de a semăna cu ei, și întoarcerea, mai târziu, spre ceea ce ai ascuns. Abia după ani, un obicei de care te jenai poate deveni ceva ce vrei să-i lași copilului tău.

Ana vorbește despre „sindromul meu de supraviețuitoare a comunismului: neîncredere, teamă de persecuție și dispreț pentru falsa egalitate”. Am recitit cuvintele acestea gândindu-mă la mulți dintre noi. Cât din educația fricii ne-a rămas în felul de a privi oamenii, de a primi o promisiune, de a ne întreba ce se ascunde în spatele unei amabilități? Am plecat la vârste diferite și ne-am făcut alte vieți, dar uneori o întâmplare măruntă scoate la iveală o reacție pe care o credeam demult uitată. Ana își cunoaște această moștenire și vorbește despre ea cu luciditate. Îi simțim greutatea, dar îi vedem și curajul de a judeca singură, de a se împotrivi, de a spune ce gândește.

Nina Trifan are finețea de a surprinde prejudecata chiar în omul care suferă din pricina ei. Privirea Anei se întoarce uneori asupra propriei persoane cu o luciditate incomodă. România și Canada se întâlnesc astfel în gesturi, în judecăți, în felul în care oamenii își măsoară unii altora valoarea. Citind, ajungi să te întrebi cât din lumea de care ai vrut să te desprinzi continuă să vorbească prin tine.

M-a cucerit limbajul cultivat, bogat în nuanțe. Franceza lui Justin, șeful Anei, are când familiaritatea unei conversații, când apăsarea unei mustrări. Germana Katarinei păstrează ceva din educația și rădăcinile ei. Italiana aduce muzicalitate, ospitalitate, plăcerea întâlnirii. Limbile se amestecă așa cum se întâlnesc oamenii în oraș, cu apropieri și neînțelegeri, fiecare încercând să se facă auzit. În mijlocul lor, româna Anei rămâne legată de o intimitate pe care ceilalți o pot judeca după accent, fără să-i cunoască adâncimea.

Literatura, pictura și muzica participă la viața acestor oameni. Cultura îi deschide Anei lumea încă din anii în care granițele îi erau închise. Mai târziu, o carte le poate oferi mamei și fiului un loc în care să se întâlnească atunci când discuțiile despre propria viață au devenit dificile. Lecturile lor spun uneori ceea ce ei încă nu reușesc să-și mărturisească.

Există în roman și o bucurie a simțurilor care m-a făcut să zăbovesc asupra unor pagini. Vinurile, mesele, parfumurile, lumina, pădurea au consistență. Un gust poate readuce o casă întreagă. Un parfum păstrează apropierea cuiva. Frumosul îi rămâne accesibil Anei și în perioadele în care viața o rănește. Îl observă, îl caută, știe să-l primească. Femeia care plânge își păstrează gusturile, umorul, curiozitatea și puterea de a se bucura.

Proza Ninei Trifan este tranșantă, cu o sensibilitate atent dozată. Fraza poate zăbovi asupra unei amintiri, apoi o replică scurtă schimbă temperatura scenei. Dialogurile au nerv. Cu Justin, Ana își apără judecata și demnitatea profesională. În discuțiile cu soțul, cuvintele poartă și istoria apropierii lor, ceea ce face uneori mai dureros un răspuns aparent banal. Cititorul aude replicile și urmărește gândurile pe care Ana le păstrează pentru ea. Tensiunea crește tocmai din distanța dintre ele.

Prietenia cu Katarina m-a fascinat, mai ales prin franchețea discuțiilor lor. În lumea în care am crescut, am văzut prietenii sfârșindu-se pentru mai puțin decât își spun ele într-o seară. Între Ana și Katarina există tandrețe, iritare, replici greu de primit și o apropiere pe care cititorul încearcă s-o înțeleagă până târziu. Se contrazic, se rănesc uneori, trec prin îndoieli și distanțe, dar continuă să-și facă loc una în viața celeilalte. M-a emoționat această legătură care rezistă chiar și atunci când le este greu să se înțeleagă.

Pe măsură ce citeam, mă gândeam la oamenii pe care îi iubim și pe care credem că îi cunoaștem. Le știm obiceiurile, le recunoaștem vocea la telefon, ne îngăduim chiar să spunem ce ar face într-o anumită împrejurare. Apoi aflăm ceva care ne tulbură această siguranță. La Nina Trifan, apropierea are și această neliniște. Omul care ne-a ascultat atâta vreme poate să fi rămas singur cu lucruri despre care nu ne-am gândit să-l întrebăm.

M-a durut viața Anei. Sunt ani în care o grijă abia începe să se așeze și alta îi cere să fie din nou întreagă. Să muncească, să crească un copil, să răspundă unei vești venite de departe. Cum îți împarți prezența când cei dragi au nevoie de tine în două țări? În jurul tău, oamenii sărbătoresc, își fac planuri, se îmbrățișează. Tu treci oceanul cu gândul la ce vei găsi la capătul drumului. Nina Trifan surprinde singurătatea aceasta a omului de la care viața cere mereu ceva, chiar și atunci când puterile îi sunt aproape epuizate.

Ana se clatină. Plânge, obosește, își pierde răbdarea, spune uneori lucruri pe care le va regreta. Își apără demnitatea cât îi stă în putere, cu resursele pe care le mai are în ziua aceea. Tocmai această măsură omenească a rezistenței ei m-a apropiat atât de mult de ea.

În mijlocul tuturor acestor încercări începe să scrie. Timid, fără să creadă încă în valoarea propriilor pagini. Caută cuvinte pentru ceea ce trăiește și revine asupra lor, ca și cum ar încerca să atingă un loc care doare fără să se rănească din nou. Aici, romanul a atins și femeia care scrie din mine. Știu câtă viață poate încăpea într-o frază asupra căreia stai ore întregi. Și cât de tulburător este drumul acelor cuvinte care, scrise la început numai ca să poți duce ziua până la capăt, ajung să aibă un rost și în viața altcuiva.

Pentru cei plecați, anii se numără și în întoarceri. Între două vizite, părinții îmbătrânesc, locurile se schimbă, iar copiii cresc cu alte repere decât ale noastre. Noi le povestim o țară din amintiri. Ei o ascultă dintr-o copilărie trăită în altă parte. Nina Trifan surprinde această diferență, dar și dificultatea de a-i lăsa pe cei dragi să-și înțeleagă singuri lumea. Cine a ales cândva să plece va trebui, poate, să învețe și ce înseamnă să rămână în urma cuiva.

Femeia de pe copertă continuă să țină valiza cu amândouă mâinile. Acum îmi vine greu să spun dacă pleacă sau se întoarce.

Carmen Cristina Oltean

Toronto, 11 noiembrie 2026

Cartea și autoarea

by

Referinţă Bibliografică

Cu valiza în mâini Despre romanul „Țara care trăiește în mine”, de Nina Trifan, traducere de Alina Hlinski, Editura Univers, 2024/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 noiembrie 2026