Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » CATEHEZA » Despre Postul Ortodox şi Poruncile Divine – cu foloasele, cu roadele şi cu binecuvântările lor…

Despre Postul Ortodox şi Poruncile Divine – cu foloasele, cu roadele şi cu binecuvântările lor…

Introducere

În teologia ortodoxă contemporană, problema postului se află prin¬tre preocupările principale. Având în vedere stadiul actual al discuţiilor privitoare la aceasta temă, în cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte ale acestei pro¬bleme, insistând mai ales asupra fundamentelor scripturistice şi asupra unor tratări ale Sfinţilor Părinţi din Biserica primară.
De ase¬menea, postul este si un mijloc de desăvârşire morală, dar şi o cale de ajutorare a aproapelui din prisosul adunat prin renunţarea benevolă la consumarea îndreptăţită a bunurilor.
Fiindcă despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durată s-a scris detaliat şi limpede în multe rânduri şi in multe locuri, iar părerile teologilor români cu privire la readaptarea dispoziţiilor care reglementează postul au fost pre¬zentate pe larg, vom înfăţişa postul din punctul de vedere al Sfântului Casian Romanul şi al Sfântului Vasile cel Mare, primul înfăţişând postul într-o viziune cu totul nouă şi cu totul străină multor creştini în zilele noastre, iar cel de-al doilea fiind unul din cei mai mari Sfinţi Părinţi care a putut să-i dea Răsăritul.
Majoritatea creştinilor în zilele noastre ştiu tradiţionala definiţie a postului, înţelegând prin post o simplă abţinere de la anumite mâncăruri şi băuturi, neştiind controversele acestei teme ce s-au purtat între Răsărit şi Apus mai ales în epoca creştinismului primar, neştiind că Sfinţii Părinţi au dezvoltat pe această temă care la prima vedere pare simplă o adevărată Învăţătura de Credinţă pe care Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată până în zilele noastre.
Postul în viziunea ortodoxă este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a sufletu¬lui asupra patimilor trupeşti.
Postul îl debarasează şi-l uşurează pe creş¬tin de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc “întunecare gândurilor şi tulburare cugetelor”. El este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început virtuţilor de tot felul.
Pentru creştinul ortodox, postul este con¬diţie pentru dobândirea sfinţeniei. În concepţia ortodoxă între post şi sfinţenie există o corelaţie strânsă. Ea este exprimată şi în felul în care re-prezentăm pe sfinţi în iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subţiate şi transfigurate, datorită postului.
Postul este o caracte¬ristică prin excelenţă a Ortodoxiei şi o amprentă a creştinismului orto¬dox, în mentalitatea ortodoxă populară cel care nu posteşte este consi¬derat spurcat şi păgân.
După perioada apostolică, literatura teologică a părinţilor şi scriito¬rilor bisericeşti înfăţişează menţiuni numeroase cu privire la practicarea postului.
Astfel, Didahia celor 12 Apostoli arată că creştinii trebuie să postească miercurea şi vinerea, în amintirea evenimentelor triste din viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos: prinderea şi răstignirea Sa pe cruce. Sfântul Cle¬ment Romanul, în a doua Epistola către Corinteni, vorbind de legătura dintre rugăciune şi post, arată că “mai bun este postul decât rugăciu¬nea”.
Începând din epoca apostolică şi post apostolică, postul de miercuri şi de vineri, ca si cel al Paştelui, (Postul Mare) au devenit pen¬tru creştini o instituţie sfânta şi venerabilă.
În acest fel, canonul 69 apostolic accentuează porunca postului pentru membrii Bisericii: “Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, nu posteşte sfântul şi marele post al Paştilor sau Miercurea sau Vinerea, să se caterisească… iar daca va fi laic sa se afurisească”…

Interviu

Altfel spus, ne aflăm în această binecuvântată perioadă – în timpul Postului Mare al Paştilor, vremea potrivită pocăinţei. Biserica în ansamblul ei îmbracă o haină cernită ce trimite la aspectul penitenţial al vieţii liturgice. Suntem chemaţi la călătoria postului, prin rânduieli şi slujbe speciale, dar şi prin autentică trăire.
Postul Mare ne disciplinează simțurile și ne reorientează spre unica țintă autentică a ființei noastre: Iisus Hristos.
Această înfrânare nu este doar o schimbare de regim alimentar, ci cu precădere metanoia modului nostru de înțelegere a credinței, a viețuirii și a relației cu aproapele. Râvna păzirii poruncilor, smerenia vieții și a cugetării, precum și sfaturile duhovnicului și ale oamenilor îmbunătățiți ne pot fi sprijin pe drumul aspru, dar roditor al înfrânării pentru Dumnezeu.
Despre poruncile divine ca trepte spre filocalie, despre asceză și înviere, despre tăcere și gândul la moarte, despre rolul duhovnicului și res¬ponsabilitățile lui actuale ne vorbește, în cele ce urmează, Părintele Ieroschimonah Agapie Corbu – Starețul Schitului „Buna Vestire”- Almaș din județul Arad.

– Preacuvioase Părinte Agapie, care este rolul postului în viața unui creștin?
– Postul este un instrument în primul rând. Nu-i un scop în sine. Este un instrument sfânt, dar rămâne instrument. Un instrument poate fi mai primitiv, sau mai perfecționat, mai aproape de de¬săvârșire.
Și Biserica, prin toate rânduielile de post, a perfecționat instrumentul acesta al postului, generații și generații de nevoitori, sute și sute de ani, până am ajuns să-l avem astăzi cu atâtea rânduieli.
Slujbele, cântarea și citirea textelor liturgice care durează mai mult decât în restul anului, toate țin de post. Nu-i o simplă schimbare de ali¬men¬tație.
Așadar, postul privește bineînțeles o anumită disciplină alimentară, dar vizează și o schimbare lăuntrică a tuturor planurilor noastre, și trupesc, și intelectual, dacă stăm și medităm la conținutul cântărilor Triodului.
Toate ne schimbă universul lăuntric, toate cele legate de Postul Mare sunt niște instrumente prin care lucrăm asupra atmosferei noastre lăuntrice.
Așadar, o corectă raportare la Postul Mare are rezultat dobândirea duhului Postului Mare. Ea are un gust special, pe care orice credincios îl cunoaște, că-l con¬știen¬tizează, că nu-l conști¬en¬tizează… că știe să verbalizeze lucrul ăsta, sau nu știe…
Dar adevărații credincioși recunosc duhul Postului Mare de duhul Penticostarului, sau al altor sărbători.
– După ce în istoria Bisericii asceza s-a dezvoltat și a ajuns la un anumit nivel, credeți că Biserica ar trebui să se adapteze curentului din societatea actuală care nu prea mai postește? Ar trebui Biserica să coboare ștacheta?
– Biserica întotdeauna a simțit nevoia și să se adapteze, și s-a adaptat. Aceasta este o chestiune de duhovnicie, de iconomie, care este la latitudinea oricărui preot.
Pe de o parte, preotul în parohia lui simte pulsul, simte putințele și neputințele oamenilor, sau ale fiecărui om care i se spovedește. Știe cât poate să-i facă pogorământ, în funcție de stilul lui de viață, de starea lui de sănătate, de măsura credinței până la urmă.
Pe de altă parte, Biserica are niște repere ale postului, prin acele canoane care reglementează postul, care reprezintă, ca să zicem așa, idealul de postire, pe care l-au întrupat sfinții Bisericii, pe care nu putem cu toții să-l atingem.
Părerea mea este că Biserica are iconomia și trebuie să lase iconomia acolo unde este locul ei, adică în mâna duhovnicului, sau a starețului, sau a episcopului.
Ea, ca Biserică universală, sobornicească, „de pretutindeni”, să-și păstreze rânduielile canonice care ne arată ce poate firea omenească.
Lucrul acesta mă obligă să postesc după măsura mea, și văzând cât pot eu să întrupez din post, îmi dau seama de diferența care rămâne până la postul ideal, și aceasta naște și un simțământ al smereniei, al neajungerii mele ascetice, ca să zic așa.
Într-o lume în care vorbim foarte mult, avem mijloace de comunicare în masă, rețele de socializare, ce rol are tăcerea în viața noastră?
Are rolul pe care dintotdeauna l-a avut. Este un cadru în care omul pe de o parte se întâlnește cu sine, se poate cunoaște pe sine, în adâncurile sale.
Pe de altă parte, în această tăcere, poate cunoaște mai bine pe Dumnezeu. Poți cunoaște bineînțeles și citind cărți, într-o anumită măsură.
Poți cunoaște ceva despre Dumnezeu într-o discuție duhovnicească, într-o slujbă, într-o rugăciune citită, dar tăcerea are o mireasmă aparte, și este numită „limba veacului ce va să fie” de Sfântul Isaac Sirul.
– Diavolul ne cunoaște gândurile?
– Doar dacă suntem atât de naivi, ca să mă exprim elegant, ca să le dăm pe față. Atunci le cunoaște. Are experiența lui milenară și cunoaște ce foiește în inima noastră după diferite mișcări de-ale noastre, vorbe, după aluzii, după starea feței, dar spun Părinții că în adâncul inimii el nu știe ce se petrece, mai ales când omul are o așezare duhovnicească, sau când se roagă, sau când vorbește cu duhovnicul lui, diavolul aude, dar nu înțe¬lege, nu pricepe ce discută duhovnicul, nu știe… Diavolul nu pătrunde în Taina Spovedaniei.
De aceea, Taina Spovedaniei nu-l privește doar pe duhovnic, ci și pe ucenic, mirean sau călugăr. El nu trebuie să trâmbițeze după aceea și să spună ce a vorbit el cu duhovnicul.
– Preacuvioase Părinte Stareţ, ce importanță are gândul la moarte?
– Este important pentru viața duhovnicească, și Părinții îl recomandau. Adevărul este că el a degenerat, pentru că la Părinții capadocieni și Evagrie Ponticul, și la scriitorii din secolul al IV – lea încă, meleti thanatou era de fapt o „exersare a morții”. Așa trebuie tradusă expresia. Are un studiu pe tema aceasta Anton Dumitriu, genial studiu, în care demonstrează că așa ar trebui tradus, el neștiind de un alt autor francez, Pierre Hadot, un filosof care a ajuns la aceleași concluzii. Și francezul s-a ocupat cu problema meditării asupra mor¬ții, la filosofi însă. Meditarea la moarte pentru vechii filosofi este un exercițiu, „o exersare a mor¬ții”, cum spune și Pierre Hadot.
Primele generații de părinţi filocalici au păstrat această înțelegere, nu definiție, a expresiei meleti thanatou ca „exersare a morții“, ca lucrare duhovnicească, și ca moarte față de păcat, față de lumea păcatului, moarte față de poftele proprii, față de voința proprie.
Încet-încet, pe măsură ce oamenii nu au mai putut purta intensitatea acestei asceze lăuntrice, ea s-a psihologizat.
Vedem deja că la Sfântul Ioan Scărarul, în secolul al VII – lea, apare sub formă de gând, de „gândire la moarte”, iar puțin mai târziu, la Sfântul Teodor Studitul, ca să nu mai vorbim de Sfântul Simeon Metafrastul și apoi de autorii târzii, până astăzi, apare sub forma unei meditații de tip apusean, discursiv: „Cum o să mor? Cum o să vină diavolii să-mi ia sufletul? Cum o să se lupte să-mi spună toate păcatele pe care nu le-am spovedit, pe care nu le cunosc?” Deci devine o chestiune psihologică, inclusiv dormitul în coșciuge, pentru că oamenii au pierdut intensitatea vechii practici ascetice, din cauza slăbirii omului lăuntric. Generație după generație, omenirea slăbește.
Asta este o constatare a Părinților duhovnicești. Apar oameni harismatici, care trăiesc și astăzi această exersare a morții, efectiv această stare de moarte față de toate cele ale lumii, cum a fost părintele Sofronie, care, în cartea lui „Vom vedea pe Dumnezeu precum este“, are un astfel de capitol: „Harul pomenirii morții“. Acolo descrie experiența personală. El nu cunoaște lucrurile acestea pe care le spun eu acum, pe care eu le-am aflat din contactul cu textele patristice, nu din experiență, nu din practică.
– Cum ar trebui creștinul să se pregătească duhov¬ni¬cește în acest post?
– După măsurile lui. Cei începători încep cu o spovedanie generală. Mai întâi, nu cunosc ce-i păcatul!
Prima spovedanie este o chestiune mai generală, apoi mai urmează și alte spovedanii, în care intră în amănunte, în funcție de râvna fiecăruia, de dăruirea fiecăruia, și de cultura bisericească pe care vrea să și-o facă. Citește anumite cărți și își dă seama de păcatele pe care nu le conștientizează.
Un prim punct de plecare, foarte general, sunt poruncile lui Dumnezeu, cele zece porunci din Scriptură, Fericirile, poruncile pe care le găsesc în cărțile de rugăciuni, așa-zisele porunci bisericești. Nu recomand foarte mult îndrumarele de spovedanie, pentru că au și multe lucruri ridicole, ca să nu zic scandaloase, unele dintre ele.
Dacă ar fi să recomand un astfel de îndrumar pentru cineva care acum face primul pas spre spovedanie, este acela al „sfântului închisorilor“, Valeriu Gafencu. Are un îndrumător foarte decent și esen¬țializat, nu sute de pagini de întrebări… Zilnic să citească din Sfânta Scriptură, din Noul Testament în principal, din Evanghelii mai cu seamă, la început. Să citească zilnic, dimi¬neața, seara, când găsește timp.
Dacă nu cunoaștem Cuvântul lui Iisus Hristos, de unde știm ce vrea El de la noi? De unde știm cum gândește Iisus Hristos? Cine-i Iisus Hristos? Sfânta Scriptură are în ea putere harică și acționează, lucrează asupra sufletului celui care o citește cu credință, cu dreaptă credință, în Biserică.
– Cum să ne raportăm la post? Dacă mergem în vizită și ni se oferă de frupt în post, să acceptăm sau să refuzăm?
– Cred că, fiind într-o țară ortodoxă și având conștiința că suntem ortodocși, este bine, dacă știm că se vor da lucruri de frupt, ori să nu mergem, ori să găsim o modalitate elegantă de a înștiința dinainte. Nu trebuie neapărat să facem paradă de postul nostru, dar nici nu trebuie să-l călcăm în picioare. Până la urmă este o mărturisire.
Întotdeauna m-a mirat „înțele¬gerea” pe care o au nepostitorii față de vegetarieni, față de yoghini, față de radiesteziști, care mănâncă numai nu știu ce ierburi și semințe, dar dacă un ortodox în zi de post cere mâncare de post, este luat în râs, este ironizat, este privit cu condes-cen¬dență. Acea condes¬cendență este un fel de prigoană, o anumită batjocură.
Iisus Hristos, în Postul Mare, îna¬inte de a ajunge la Înviere, trece prin aceste batjocuri, prin această deșertare de sine, până la moarte.
– Este desăvârșirea o actualizare a unei stări pe care am avut-o înainte de căderea lui Adam, sau este un țel către care tindem tot timpul?
– Părinții, din câte mi-am putut eu formula un răspuns, vorbesc în mai multe feluri: unii spun că desăvârșirea este dobândirea stării adamice, de dinainte de cădere.
Alții, privind lucrurile mai mult prin prisma Învierii lui Iisus Hristos, a lui Iisus Hristos Înviat, spun că starea desăvâr¬șirii, pe care o primim prin Iisus Hristos Înviat, este mai presus decât starea lui Adam de dinainte de cădere.
Oricum ar fi, lucrul sigur este că noi primim această desăvârșire în sfânta cristel¬niță, în baia Botezului și, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, toate poruncile ne sunt date pentru a păzi această desăvâr¬șire. Faptul că nu o păzim se datorează neîmplinirii poruncilor sau împlinirii deficitare a poruncilor.
– Cum ar putea creștinul de astăzi, care are o viață din ce în ce mai ocupată, mai ales în oraș, să-și păstreze o viață de rugăciune?
– Este o mare problemă această păstrare a vieții. Biserica ne-o dă, tot timpul ne-o dă. Biserica niciodată nu-ți ia, numai îți dă! Iisus Hristos Dumnezeu numai împărtășește! Problema este a noastră, cum să păstrăm ce primim…
Trezvia este lucrarea prin care păstrăm ceea ce primim de la Dumnezeu și cultivăm ca să ajungem la măsuri mai înalte.
Până la urmă, problema nu-i nouă, nu-i a omului contemporan. O avea Adam îna¬inte de cădere. Dumnezeu l-a pus pe Adam, zice Sfânta Scriptură, să lucreze și să păzească. De cine să păzească? Erau hoți atunci? Să păzească ce a lucrat! Lucrarea aceasta este încă înainte de cădere. S-au schimbat condițiile, este adevărat, dar o avem ca sarcină, ca să zic așa, ca poruncă dată de Dumnezeu încă înainte de cădere.
– Cum ar trebui creștinul să privească astăzi Învierea?
– Trebuie s-o privească așa cum a privit-o Biserica dintotdeauna. Întotdeauna oamenii au avut dificultăți în a înțelege Învierea, chiar pe timpul Apostolilor; vedem din Epistola către Corinteni.
Pentru a o înțelege mai profund trebuie să postească, să se spovedească, să se împărtășească, să meargă la Biserică, să savureze slujbele Triodului, să își cultive mintea teologic, să se catehizeze, dacă n-au avut parte de catehism, citind cărți duhov¬nicești, să înțeleagă, să dorească, să se roage lui Iisus Hristos Cel Înviat.
Înțelegerea Învie¬rii este până la urmă întâlnirea cu Iisus Hristos Cel Înviat, Iisus Hristos ți Se face cunoscut, aceasta este înțelegerea Învierii. În scopul acesta ne ajută scrieri duhov-nicești, scrieri teologice mai vechi, mai noi…
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel are o serie de cuvântări minunate la Săptămâna Luminată, dar oamenii cred că numai în Săptămâna Luminată trebuie să le citească… Ca să poți trăi Săptămâna Luminată, trebuie să citești, din Postul Mare te pregătești pentru Săptămâna Luminată!
– Care ar fi mesajul dumneavoastră către credin¬cioși în acest post?
– Le-aș spune să înceapă postul cu „Hristos a înviat!” și în lumina, în energia, în nădejdea și în puterea care vine din acest „Hristos a înviat!” o să biruiască orice, așa-zisa ispită de post, de care toți ne temem și despre care mulți vorbim. Aceasta este taina postului.
– Iar pe păstorii duhov¬nicești de astăzi ce i-ați sfătui?
– Să nu se cruțe în a spovedi oamenii, cu răbdare, în a le da povețe după măsurile lor, a se ruga pentru oameni, pentru ca să biruiască inerția vieții de zi cu zi și să întrevadă dincolo de orizontul material și existența lumii dumnezeiești, care este aici, cu noi.
Acesta este rolul Bisericii, de a face prezentă lumea dumnezeiască, de a ne-o împărtăși. Să nu se împuțineze la suflet din cauza neîmplinirilor, fiindcă rezultatele se văd cel mai greu în viața duhovnicească. Să nu-și piardă răbdarea și să fie convinși, să aibă încredințarea asta că Dumnezeu lucrează prin ei și că Dumnezeu curăță poporul prin ei, că Iisus Hristos Se împărtășește prin ei. Așa cum este fiecare duhovnic, cu problemele, cu păcatele lui, cu neputințele lui, Iisus Hristos lucrează…
Așa se răspândește și Împărăția lui Dumnezeu, așa se menține și Biserica, și așa putem ajunge să vedem și o renaștere. Filocalie fără spovedanie, fără duhovnicie, fără Liturghie nu există. Este o abstracție academică, în cel mai bun caz, un moft… Și să se ferească de excese, fiindcă sunt unii care au râvnă duhovnicească și din cauza asta tind spre extreme. Mai ușor îl povățuiești și îl ridici pe un om dintr-un păcat decât dintr-un exces ascetic.
Un om care a postit foarte mult, că așa l-a îndemnat duhovnicul, și s-a îmbolnăvit, foarte greu își revine din acest exces. Uneori luni de zile, sau ani de zile, dacă-și mai revine… Există o anumită tendință în sensul ăsta. Sau aceea de a-i încărca pe oameni cu canoane de rugăciuni citite și să se piardă esența, care este până la urmă întâlnirea inimii cu Dumnezeu.
În altă ordine de idei, și citirea Scripturii trebuie socotită tot rugăciune, trebuie inclusă în așa-zisele canoane pe care duhovnicii le recomandă oamenilor, mai ales pentru omul contemporan, care are atâta alergătură de făcut. Am văzut că esenția¬lizarea programului de rugăciune îl ajută foarte mult, și anume: citirea Scripturii, rugăciunea lui Iisus și poate una, două rugăciuni citite din cele de dimineață sau de seară…
Asta simte duhovnicul la spovedanie… Spovedania este spovedanie, însă duhovnicul să nu neglijeze discuția, discuțiile private duhovnicești! La spovedanie nu poți să intri în toate detaliile, dar la o discuție din aceasta privată, el cu ucenicul, intră în anumite detalii și îl povățuiește, îl sfătuiește.
Și să nu credem noi, duhovnicii, că suntem Serafim de Sarov sau că suntem mai știu și eu ce mare sfânt! Să ne cunoaștem limitele, neputințele, și că dacă ceva se întâmplă, toate sunt ale lui Dumnezeu, Dumnezeu lucrează, nu eu sunt marele harismatic care am realizat un mare sfânt, am făcut pe cineva să ajungă la măsuri duhov¬nicești.
– Iisus Hristos a spus „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Cum ar trebui să vedem iubirea de sine? Cum să ne raportăm la noi înșine?
– Este o problemă care-l frământa și pe Nae Ionescu. La cursuri o dezbătea cu studenții lui. Cred că trebuie văzut prin prisma persoanei lucrul acesta, și anume: să te identifici cu celălalt, să te vezi pe tine în celălalt, să vezi suferința lui ca pe a ta, sau să o faci a ta, dar, iarăși, aceasta ține de o anumită măsură a îna¬intării duhovnicești, a lepădării.
Ca să te iubești pe tine, și să te vezi pe tine în celălalt și să te iubești pe tine iubindu-l pe celălalt, trebuie să te lepezi de tine.
Este o formulare paradoxală. Oricum ai întoarce-o, este paradoxală. Așa cum am iubit odinioară păcatul și am fost slujitori ai păcatului, așa să iubim acum virtutea, cum spune Sfântul Apostol Pavel, parafrazez, și să ne facem robi ai faptelor celor bune și ai virtuții. Așa cum ne-am iubit în mod egoist, egoismul fiind rădăcina tuturor patimilor, așa să iubim pe celălalt, să-i facem toate hatârurile.
Până la urmă este o chestiune experimentală. Trebuie s-o experimentăm fiecare, și vedem până la ce măsură pot să-l iubesc pe celălalt. Iubirea este dureroasă, fiindcă nu ți se răsplătește cu iubire.
Prima ispită pe care o ai după o astfel de încercare de punere în practică a poruncii iubirii este să n-o mai săvârșești, pentru că ți-e teamă de răspunsul la iubire. Este o lege duhovnicească formulată de Sfântul Marcu Ascetul: „cine împlinește o poruncă, să aștepte ispita pentru ea”, adică să aștepte ispita care verifică, trece prin ciur făina, să vedem de ce calitate este fapta pe care ai săvârșit-o.
– Cum putem ajunge să trăim Învierea ca pe o realitate incontestabilă în credința noastră?
– În primul rând pregătin¬du-ne prin Postul cel Mare, cu toate cele ale postului, la măsurile noastre, adaptați la măsurile noastre.
Într-un fel se pregătește un om din oraș, în alt fel un călugăr din chinovie, într-alt fel altul din pus¬tie; într-un fel unul din România, în alt fel unul din Occident.
Dar Iisus Hristos până la urmă caută la scopul omului, la sinceritatea căutării inimii lui. Acolo răspunde Hristos.
Până la urmă toți trebuie să ajungem la momentul acela, la „Veniți de luați lumină!”. Nu numai lumina materială a lumânării o luăm! Ci este Lumina Învierii lui Iisus Hristos, care ne inundă sufletul. Cu cât ești mai pregătit, cu atât Dumnezeu răspunde pregătirii!…
(Cf. Ionuţ Aurelian Marinescu – http://ziarullumina.ro/poruncile-divine-trepte-spre-filocalie-111010.html – 10.04.2016/12.04.2016).

Concluzii şi încheierea

După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuşi să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială şi tulburare.
Altfel spus, va fi o adevărată luptă, şi probabil că vom cădea de multe ori.
Dar adevărata descoperire a vieţii creştine ca luptă şi nevoinţă reprezintă trăsătura esenţială a postiri. O credinţă care nu a biruit îndoielile şi ispita este rar o credinţă adevărată.
Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil niciun progres fără amara experienţă a căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere.
Dacă după ce am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm indiferent de câte ori cădem mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovniceşti.
Între sfinţenie şi cinismul care ne trezeşte din orice iluzie se află marea şi dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai întâi de toate, cu noi înşine. Nu există un drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total.
Aşadar, este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum – doar cu puţin peste posibilităţile noastre fireşti – şi să creştem efortul nostru puţin câte puţin, decât să încercăm să sărim foarte sus la început şi să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ.
Pe scurt: de la un post simbolic şi nominal – postul ca obligaţie şi obicei – trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios.
Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare – amintindu-ne, totuşi, că nu există post, fără stârnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască, cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu!…

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Facebooktwitterby feather

Despre Stelian GOMBOS

Stelian Gombos – Scurta prezentare – Nascut la 08.07.1977, in municipiul Oradea, judetul Bihor – Teolog, jurist si publicist – Absolvent a doua facultati: Teologie si Drept – Absolvent a multiple si diferite cursuri, stagii si sesiuni de pregatire precum si a numeroase studii, postuniversitare, masterale, de specialitate, atat in tara cat si in strainatate – Doctor in Teologie – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) din cadrul Guvernului Romaniei – Autor si coautor a 30 de carti sau volume de profil – Autor a numeroase studii de specialitate, lucrari, articole, eseuri, interviuri si recenzii – Initiator, organizator si coordonator a numeroase conferinte, seri duhovnicesti si evenimente spiritual – culturale – Participant la foarte multe simpozioane, conferinte, seri duhovnicesti si manifestari cultural – spirituale – Initiator, organizator, realizator si coordonator a numaroase proiecte, activitati sau campanii social – umanitare precum si actiuni sau proiecte caritativ – filantropice – Colaborator si participant la realizarea si desfasurarea a diferite evenimente cultural – spirituale, proiecte si evenimente social – umanitare sau comunitare – Membru a diferite organizatii, asociatii sau fundatii cultural – spirituale sau comunitar – sociale – Bun comunicator, colaborator, initiator, organizator, coordonator, orator, scriitor si vorbitor!… Eseurile: „Punct si de la capat ori ba?!”, „Romania in si din noi”, „A fi ortodox astazi!”, „Cand m-am intors acasa”, „Cine arunca primul cu piatra?!”, „Ipocrizia”, „Recunostinta”, „Dreapta socoteala”, „Incercarile vietii”, „Judecata”, „Constiinta”, „Preotul”, „Credinta”, „Pocainta”, „Rabdarea”, „Sinceritatea”, „Curajul”, „Unitatea”, „Demnitatea” si „Identitatea”, „Treizeci de ani de la Revolutie”, „Normalitatea” si „Schimbarea”, „Simplitatea” si „Intalnirea” precum si multe altele sunt tot atatea fericite prilejuri sau binecuvantate ocazii de a constitui obiectul sau subiectul unei intalniri, prelegeri, meditatii, discurs, carte ori conferinta, la care va fac aleasa poftire pentru a organiza si, deci, a fi laolalta/impreuna, spre a impartasi, in mod concret, asemenea valori sanatoase si principii comune, in acest an, cu care ne-a (mai) inzestrat, miluit si binecuvantat Dumnezeu!… Asadar, va stau la dispozitie, cu aleasa pretuire si deosebita consideratie!… Pastram legatura!… Dumnezeu sa ne ajute, tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!… @Stelian Gombos Telefon: 0745/265661 e-mail: stelian_gombos@yahoo.com steliangombos@hotmail.com steliangombos@gmail.com https://steliangombos.wordpress.com/ https://www.facebook.com/stelian.gombos