Despre virtuțile și servituțile cuvântului plecând de la cartea „Cuvinte, culese, alese și răzlețe” a teologului și publicistului Stelian Gomboș



Salut, cu multă bucurie, apariția noului volum „Cuvinte alese, culese și răzlețe” publicată la Editura „Magic Print” din Onești, a teologului și publicistului nostru orădean Stelian Titus Gomboș, cel stabilit, vremelnic în capitala țării, dar rămas permanent în sufletele noastre, al meu personal, ca unul care-l cunosc încă din vremea tinereței și a studenției sale în Agora Universitară a Cetății Oradiei!
Cartea pe care o am acum în față îmi confirmă încă odată că sufletul autorului este unul în permanentă căutare, cercetare, dezbatere, meditație și, chiar, contemplație, analizând, și de această dată, subiecte sensibile și teme profunde despre cuvântul cel bun, propovăduire, mărturisire, înfăptuire, viață, moarte, credință, înviere, boală, neputință, vindecare, izbăvire, mântuire, alinare, rugăciune și multe alte idei extrem de nobile și de bogate, în substanță spirituală și conținut moral!
Revenind puțin, la prietenia noastră concitadină și academică, voi mărturisi faptul că, eu la începutul fiecărui an universitar, îmi plăcea să-i felicit, eventual să-i consolez pe studenții mei, că și-au ales ca domeniu de specialitate filologia (de la gr. philos- iubitior de, prieten și logos – cuvânt, vorbire).
Axiologi, evaluatori din toate timpurile considerau ca mamă sau regină a tuturor științelor, când matematica (de la gr. mathemata- exercițiu), când filozofia (gr. philein- a iubi și sophia- înțelepciune). Părerea noastră este că mama exigentă, regina iubitoare a tuturor științelor este matematica, nu filozofia, fie și numai pentru faptul că primul care s-a numit pe sine filozof, Pitagora (secolul VI î.e.n.), a fost un vestit matematician. În tragedia Orestia de Eschil, din același secol cu Pitagora, întâlnim pentru prima dată sintagma pathemata mathemata (învață suferind): „El (Zeus n.n.) oamenilor le-a deschis/Cărările-nțelepte și le-a orânduit o lege: a suferi spre a înțelege”. Într-adevăr, matematica este un exercițiu greu (pathemata), o suferință, fără de care nu poți înțelege însă celelalte științe. Postulatele, adevărurile matematicii nu mai trebuiesc demonstrate, fiindcă ele au la bază un îndelung exercițiu și o bogată experiență de viață!
Un alt tragedian grec, Sofocle, în Antigona se minuna nespus de minunile creației: „În lume-s multe mari minuni,/Minuni mai mari ca omul nu-s”. Minunea imediat următoare celei declamate de corul din Antigona lui Sofocle, proprie omului şi care-i sporeşte misterul, este Cuvântul. „Miracole nesfârşite zac în noi şi în împrejurul nostru, pe care viaţa în societate ne-a dezvăţat să le preţuim”, îşi începe Tudor Arghezi Scrisoarea cu tibişir (din tc. tebeşir – cretă de scris pe tablă), „Miracolul suprem: Cuvântul, cu diviziunea lui: limba”.
Scripturile spun că mai întâi a fost Cuvântul: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Sfânta Evanghelie după Ioan, 1:1). Logosul primordial era în acelaşi timp ergon – lucrare, operă, activitate, muncă, şi energeia – energie, forţă, acţiune, activitate; puterea divină în acţiune). Cuvântul omului este numai ergon (lucru sau numele unui lucru). Numai Logosul primordial poate crea lumea din nimic gândind-o, fiindcă intelectul dumnezeiesc este arhetipic, intuitiv şi creator de lumi, pe când intelectul omului este ectipic (copie individuală a celui arhetipic), finit şi discursiv, nu creator. Metafora demiurgului pentru poeţi se explică prin faptul că întocmai ca Dumnezeu, comparaţia nu este nouă, scriitori de geniu ca Shakespeare, Eminescu, Hölderlin s-au străduit să creeze o lume din cuvinte care să se apropie sau să imite lumea creată de Dumnezeu. Hölderlin considera că menirea poetului este de a verbaliza lumea, de a o preface în verb. Scriitorul este chemat, ca un fel de nou Adam, menit să reboteze lucrurile, să creeze o lume din cuvinte, cea mai bună dintre lumile posibile. Calitatea de demiurg şi capacitatea demiurgică atribuită scriitorilor nu este, desigur, decât o figură de stil, un mod de a vorbi figurativ.
Când poeţii invocă ajutorul muzelor, ei aşteaptă puterea zeiască, divină a sufletului, a inspiraţiei. Muza inspiratoare are întotdeauna un sens religios, creştin. În Nostalgia paradisului, Nichifor Crainic preia o idee de la Michelangelo conform căreia arta este prin natura ei religioasă şi explică acest lucru prin natura inspiraţiei ca prezenţă divină şi impuls creator. Extazul creator este un extaz religios, iar artistul apare ca un geniu inspirat de divinitate. Întreaga creaţie şi trudă omenească s-ar naşte, în concepţia teologilor şi poeţilor, din nostalgia paradisului. Convingeri asemănătoare se găsesc la mulţi scriitori.
După Liviu Rebreanu: „creaţia artistică este un proces sufletesc de esenţă divină” (Mărturisiri) ori „arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină” (Cred). Flaubert, într-o scrisoare către Louise Colet, este de părere că: „artistul trebuie să fie în opera sa precum Dumnezeu în creaţie, nevăzut şi atotputernic, încât să-l simţi pretutindeni, dar să nu-l vezi”. Înainte deci de a fi fost lumina, înainte de a fi fost cerul, pământul, înainte de a fi fost soarele şi stelele, înainte de a fi fost vieţuitoarele mării şi ale pământului au fost numele lor.
În lume sunt doar două realităţi, realitatea lucrurilor şi realitatea cuvintelor, după cum simplifica structuralistul francez Michel Foucault în Les mots et les choses (Cuvintele şi lucrurile). Cuvântul primordial, Logosul cum i se mai spune, aparține Domnului, dar el i-a fost dăruit şi omului. Cuvântul este de un neam şi deodată cu apele, cu vegetalele, cu minereul. Cuvântul se moşteneşte ca bătaia inimii şi ca sângele. Prin cuvânt noi putem trăi, putem imita creaţia lui Dumnezeu şi ne putem înveşnici.
Reîntorcându-ne la acelaşi meşteşugar al cuvântului, care a fost Tudor Arghezi, în Scrisoarea cu tibişir mai citim: „E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din natură şi din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul este harta prescurtată şi esenţială a naturii, şi omul poate crea din cuvinte, din simboluri, toată natura, din nou, creată din materiale în spaţiu, şi o poate schimba”. Poetul atribuie cuvintelor însuşiri materiale, le investeşte cu viaţă, făcându-le „când să-mbie, când să-njure”. „Cu aceleaşi cuvinte cu care ciobanul îşi întoarce caprele în sat, s-a scris Sfânta Scriptură şi s-a făcut introducerea la Bacteriologie […]. Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapitesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii de cuvinte […]. Niciun meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor”.
În Upanişade, veche scriere sanscrită, găsim o frumoasă reflecţie asupra darului vorbirii: „Dacă n-ar exista limba, n-ar fi cunoscute nici binele, nici răul, nici adevărul şi nici minciuna, nici satisfacţia şi nici decepţia. Limba face posibilă înţelegerea tuturor acestora. Meditaţi asupra limbii!”.
Cu timpul, darul dumnezeiesc al cuvântului s-a stricat atât de mult încât un scriitor ca Stendhal, intrigat de vopseaua cameleonică a oamenilor, folosește ca moto la un capitol din Roșu și Negru, Un fel de a se comporta în 1830, spusa unui iezuit, Malagrida: „Cuvântul i-a fost dat omului ca să-şi tăinuiască gândurile”. Cuvântul ca orice lucru din lume, ca şi omul, s-a născut deodată cu umbra lui, ca adevărul cu minciuna, ca şi gloria cu invidia, ca binele cu răul. Investitura dumnezeiască, luminoasă a cuvintelor este urmărită în permanenţă de umbra lor. Cuvintele sunt puse când să laude, când să înjure, când să ridice, când să coboare, când să-ţi dea viaţă, când să te omoare, de aceea, de la apariţia ei, oratoria, arta de a vorbi bine, frumos și convingător, a fost condiţionată de moralitate. Un verset biblic spune că „Viaţa şi moartea stau în puterea cuvântului”, iar Sf. Apostol Pavel în Epistola către evrei (4:12) afirmă un lucru asemănător: „Cuvântul este o sabie cu două tăişuri”. Quintilian, în acelaşi secol creştin, dar fără nicio legătură cu evanghelistul, foloseşte aceeaşi imagine pentru armele elocinţei: „Armele elocinţei sunt săbii cu două tăişuri”. Şi pentru Solon, legiuitorul Atenei, „Pe cât e de puternică sabia în luptă, pe atât cuvântul e bun în treburile cetăţii” (Solon, apud Stobaios, Florilegium). Închei acest articol sferoid de la începutul anului școlar sau universitar, cu prevenția făcută de la început, ca binevoitorii noștri cititori, studenți, profesori sau părinți, să fie foarte atenți la virtuțile și servituțile cuvintelor, la vorbitorii care se complac în umbra cuvintelor, la consecințele dezastruoase ale servituților cuvintelor, toate acestea pentru o viziune și trăire personală virtuoasă, corectă, luminoasă, autentică a vieții iar, în acest sens, un bun ghid sau îndreptar este lucrarea cea nouă a al lui Stelian Gomboș, cel ajuns, acum, în al treizecilea an de activitate publicistică, pe care, deci, v-o recomand cu toată încrederea și bunăvoința!
Altiminteri, în încheiere, voi sublinia faptul că, volumul ori cartea lui Stelian Gomboș reprezintă, ca şi celelelalte lucrări ale sale, pentru cultura teologică românească, atât un catalizator de stare meditativ sau reflexiv, cât şi un suport veritabil pentru consolidarea, întărirea în credinţă şi sporirea, progresul ori creşterea în virtute!…
Încă odată, adresez sincere felicitări, alese aprecieri şi urări de multe împliniri şi deosebite succese, în continuare, harnicului şi vrednicului nostru prieten, teolog, publicist și scriitor – Stelian Gomboș și, la cât mai multe asemenea producții liteare, morale și spirituale!…




Prof. Univ. Dr. Paul Magheru

by

Referinţă Bibliografică

Despre virtuțile și servituțile cuvântului plecând de la cartea „Cuvinte, culese, alese și răzlețe” a teologului și publicistului Stelian Titus Gomboș/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 octombrie 2024