Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Dezastrele naturale, imprudență și vacarm

Dezastrele naturale, imprudență și vacarm

Pe 4 martie 1977 un cutremur a zguduit România cu o putere izbucnită din fundul iadului. A fost atunci o rupere a timpului de divinitate, când infernul a răsturnat peste ţară distrugeri şi moarte!

Cutremurele mocnesc în iad! Aduc groază, până când balansul pământului stă, dar şi pe urmă, mult timp în care oamenii îşi căută printre dărâmături copiii, părinţii, fraţii, semenii…!

Cutremurul acesta mocnise în iad. S-a putut vedea, în urma dezastrelor lui că prăbuşirea clădirilor nu începuse atunci, ci mai demult, că iadul nu venea nici de sus, nici din adânc, ci chiar din „osatura” măcinată a zidurilor îmbătrânite, ori a celor noi, dar nerezistente la astfel de solicitări. Acelea dintre ele rămase pe fundaţie la cutremur, ca şi celelalte ridicate după, nu au un buletin de garanţie că nu vor zdrobi sub moloz alţi oameni, într-o zi! Multe scrâşnesc morbid, fără să-şi alipească cineva urechea de ele, ca să fie auzite; oamenii care au avut de suferit atunci, astăzi au rănile cicatrizate, iar balsamul uitării le-a adus vindecarea sufletească. Dar, de pe schelăria clopotniţelor, cucuvelele cântă a prevestire rea către oraşele României, fără să le audă cineva!

Azi, răspunderea ,,sănătăţii’’ clădirilor este o exersare a cinismului, viaţa oamenilor fiind în spatele oricăror deziderate şi preocupări concrete şi efective ale politicienilor vremii! Pentru despovărarea de sarcini ei aşteaptă mereu uitarea. Deşi nenorocirile cauzate de forţele distructive ale naturii au o periodicitate, ele revin ca şi cum nu s-ar fi aşteptat nimeni la aceasta.

O clipă de viaţă există şi după final pentru asistenta eroină Maria Teslaru, de la Buhuși

Bătrânul Buhuşi duce pe spatele lui rupt de apăsările celor ce îl storc, o astfel  de  poveste! La cutremurul din 4 martie 1977, la „Spitalul Fabricii”, acum spital de pshiatrie unde se deapănă zbuciumul minţii oamenilor cu raţiunea alunecată în confuzie şi ceaţă, bolnavii care nu erau încleştaţi de spătarele paturilor s-au năpustit spre uşi, spulberaţi pe coridoarele spitalului şi îngroziţi. Încercând să salveze viaţa unei bolnave nedeplasabile, în acea zi când s-a lăsat din valurile cerului şi a izbucnit din undele pământului furia naturii, asistenta Maria Teslaru şi-a sacrificat-o pe a ei.

,,În timpul groazei, a panicii”, îşi aminteşte asistenta Teodora Busuioc, de faţă la evenimentele tragice, şi trăitoare a lor, „am fugit cu toţii din incinta spitalului. O bolnavă însă nu putea să coboare treptele de la ieşire şi se târa. Asistenta Maria Teslaru, observând-o, s-a desprins în fugă dintre noi şi a sărit să o ajute. În acelaşi moment, coşul din cărămidă de pe acoperiş s-a prăbuşit, iar ea, pentru a o proteja pe pacientă, a acoperit-o cu propriu-i trup. Cărămizile s-au rostogolit, una lovind-o fatal în cap!”

Fulgerul morţii a culcat la pământ, pe loc, o eroină. Ea şi-a sfârşit zilele în clipele în care salva o altă viaţă! A părăsit lumea din iubirea de semeni, neînfiorată de propria moarte!

Dar s-a uitat de ea, de mult! Localităţile ţării nu îşi mai au personalităţile lor. Vin nelocalnici, unii nerespectaţi de nimeni acasă la ei, şi aceştia îi înlocuiesc pe cei din istoria aşezărilor. Ca nişte cohorte de batoze ei propulsează o campanie de treieriş, aruncând boabele pâinii şi oprind puzderia cu neghina. Nu îi doare câtuşi de puţin sufletul de locurile care nu-s ale lor. Le prădează şi le devastează!

La Buhuşi, nici până acum nu s-a făcut un singur gest pentru memoria eroinei Maria Teslaru, care a pierit la datorie, în spital. Nu au fost suficiente aproape cinci decenii, ca să i se acorde titlul de cetăţean de onoare post-mortem, sau ca să i se aşeze o placă de comemorare pe zidul spitalului, pentru a reaminti locuitorilor aşezării despre preţul pe care îl pun eroii vieţilor lor atunci când semenii sunt căzuţi la pământ, înfrânţi de neputinţe. Spitalul putea să îi poarte chiar numele, ceea ce ar fi atribuit prestigiul supremului sacrificiu! S-ar fi biruit uitarea, s-ar fi arcuit peste timp o dreptate!

Cei care uită personalităţile sunt decupaţi de valenţele spiritului de dreptate. Acesta-i pasul spre dezumanizare. În timp ce oamenii importanţi ai ţării îşi pierd urmele în trecut vin în faţă alţii care îşi dau singuri diplome de onoare şi excelenţă, sfidând orice lege şi morală. Lista de onoare şi  excelenţă, în  bună  parte nu are nicio legătură cu onoarea!… Are legătură şi se identifică în legea lustraţiei, de multe ori! Eroilor le iau locul întocmai acei care le ascund numele! Câtă vreme nimeni nu înţelege că acei ce mor jertfindu-se reclădesc viaţa, se clatină puterea de a înţelege şi mesajul lăsat de martiri.

Cu câtă îngrijorare trebuie să se gândească oamenii la viaţă, dat fiind faptul că un cutremur violent poate să elibereze o  energie chiar de zece mii de ori mai mare decât cea a bombei de la Hiroshima?! Şi ce intruziune brutală în liniştea lor este libertatea lipsită de orice control dată meşterilor de astăzi ce-au găurit toate blocurile?!

Rare sunt apartamentele din ţară în care cineva să nu fi făcut modificări interioare ce slăbesc structura de rezistenţă a construcţiei. Eroina Maria Teslaru vorbeşte din mormânt cât poate fi de grav ca toate blocurile să aibă găuri şi chiar pereţi întregi, lipsă!… Cu toate acestea, se străpung zilnic pereţii, chiar până în exteriorul blocurilor!…

Cei care îşi mai amintesc azi de Maria Teslaru ar trebui să dea deoparte cerceii de aur ai actualilor bărbați de stat, de bravadă manipulativă, căci, deși nu se văd, ei au cercei de aur la urechi, spre a-și împodobi ceea ce aud, cu ovații aurite. Așa, urechile cochetate ar asculta fără zornăieli ecoul mesajului de dincolo de moarte al asistentei! De ce? Pentru că noi nu avem nevoie de demnitari înfrumusețați sub cercei, ci de demnitari cu auzul curat, natural și uman, spre țară!

În zilele imediat următoare sinistrului s-au efectuat reparaţii de mântuială, în ritm grăbit şi în mod defectuos, consolidările fiind făcute cu superficialitate, ca să ia ochii oamenilor resemnaţi curând, după îndepărtarea dărâmăturilor şi prin aportul ideologic al partidului comunist. Monografia despre cutremurul din 4 martie 1977, editată de către Academia Republicii Socialiste România a ascuns opiniei publice dimensiunile reale ale dezastrului, spre a se politiza până şi cutremurul, dar nu e o mirare… astăzi, fără îndoială că s-ar face aceasta încă şi mai abitir.

Zile şi nopţi s-au căutat şi salvat răniţi, s-au recuperat cadavre din ruine, până când căutările s-au oprit, s-au degajat locurile catastrofei, iar ţara şi-a recăpătat ritmul vieţii. După acest cutremur s-a constatat de către specialişti că cele mai multe dintre cauzele dărâmării blocurilor au fost greşelile constructorilor, nerespectarea reţetelor la betoane, abaterile de la proiect, lucrările de calitate proastă…

Acum, pericolul poate fi şi mai mare! Toate construcţiile vechi au trecut prin  mai  multe  cutremure, iar reparaţiile nu s-au făcut în măsură să redea trăinicia. Mai mult decât atât, aproape în toate apartamentele s-au găurit pereţii şi s-au făcut modificări ale arhitecturii, unele dintre ele foarte periculoase. Blocurile recente vor trece şi ele într-o zi prin proba forţelor naturii, iar ignorarea pericolului nu este curaj, ci mare şi condamnabilă naivitate. Oricând construcţiile cu „osatura” vătămată pot cădea în genunchi şi poate fi oricând prea  târziu!  Se  face  atât  de  puţin,  şi uneori nimic pentru viaţă. Chiar şi numai câteva rânduri ca acestea primesc adesea comentarii ridicole.

Repetabilele catastrofe din ţară şi de pe planetă nu prevestesc nimic bun în viitor! De aceea, frica de cutremure ar trebui să îngheţe sângele constructorilor, arhitecţilor, edililor, etc. Ceea ce nu se întâmplă, majoritatea lor locuind în vile zdravene, „sărmanii” de ei (nota autorului, recentă: aud că la vilele teribil de costisitoare ce se restaurează acum, pregătindu-se cică nu știm deocamdată pentru cine, sunt intervenții tehnice în structura de construcție pentru protecție la cutremur – mă întreb și eu: la spitalul Colțea, de exemplu, se gândește cineva să intervină?!)

În afara faptului că pereţii compartimentează şi delimitează o locuinţă, izolând-o de mediul exterior, ei alcătuiesc şi o structură de rezistenţă ce se calculează la proiectare în funcţie de destinaţia construcţiei şi de gradul de izolare termică şi fonică al materialului din care se execută. Dacă se modifică acestea, pericolul căderii lor este iminent, deoarece armăturile leagă zidăria şi fac corp comun cu ea, iar de aceea, pereţii în ansamblu contribuie la rigiditatea clădirii. Orice nerespectare a proiectului de execuţie conduce la slăbirea calităţilor de rezistenţă a zidurilor, precum şi a proprietăţilor termice şi fonoizolante.

Aşa stând lucrurile, ţiuitul maşinilor de găurit şi bufniturile baroaselor în blocuri avertizează, din păcate ineficient, atât asupra siguranţei vieţii periclitate de modificările executate la pereţi, cât şi asupra formei estetice, ambianţei de confort şi armonie, deteriorate de zugrăveala exterioară pestriţă, în ocru şi roşu de fier, degradant, de burlanele centralelor termice ţâşnite afară ca ţevile de tun, de balcoanele închise ca la puşcărie şi cu geamuri de autobuze de la „rabla”, de acoperişuri în două ape, cu anexe de coşmelii, dughene, culmi cu rufe la uscat, garaje, grădini cu pomi fructiferi, viţă de vie şi straturi de zarzavaturi înţărcuite…

Unii primari sunt chiar specialiști în construcții, sau au ori ar trebui să aibă consilieri cu o astfel de calificare. Cu atât mai mult ar trebui să se aplece asupra acestor probleme, până nu este prea târziu. Este necesar, imperativ, să dispună a se controla apartament cu apartament în toate blocurile, dacă sunt oameni pentru oameni, nu doar funcţionari publici pentru un scaun vremelnic. Nu este bloc în țară la care să nu fi intervenit voiajorii prin cele ţări vestice, de unde vin cu maşini ce doboară pereţi şi zidesc moartea în locuinţele oamenilor.

Cum este  posibil  să  nu  intervină de atâta timp nimeni în această problemă? Cât se mai aşteaptă, de ce, de teama pierderii unor voturi, primarii lasă să se piardă dreptul şi siguranţa la viaţă în localități?! Cum dorm liniştiți în fruntea unor comunități pentru care toate blocurile au câte o grenadă la fiecare apartament?! Dar, mare-i Dumnezeu!…

Anii trec…! Lasă crevase în unele conștiințe ori traversează un cu totul alt circuit în relaţia cu altele! S-a aşternut uitarea peste acel tragic 4 martie 1977, când s-au zdruncinat munţii Vrancei şi un cutremur devastator a prefăcut în ruine sure multe construcţii, strivind oamenii sub zidurile năruite. Crăpăturile de atunci din pereţii unor construcţii s-au adâncit cu timpul şi mai mult. Ele se intersectează pe pereţii blocurilor, ca o urzeală, şi desfac la îmbinări perete de perete, în deschizături de profil, prin care cuibăresc vrăbiile şi susură ploile.

Bătrânele blocuri crâşcă a prevestire în larma vântului, clătinate într-una, din temelii, de pe urma altor seisme, dar şi din cauza intervenţiilor directe ale mâinilor „dibace” ce sparg pereţii propriului aşezământ, spre a croi prin casă arcade în stilul arhitectural medieval asiatic, ori scot de tot câte un perete, spre a deschide spaţiul interior mai mult decât a fost compartimentat prin proiect. Ceea ce întreprind aceşti „arhitecţi” de hrube, cu adevărate arsenale de maşini pentru demolare, folosite de ani buni, zgâlţâind blocurile, retezându-le în felii, nu are nicio legătură esenţială cu estetica sau armonia, şi cu atât mai puţin cu arhitectura sau cu structura de rezistenţă a unei construcţii.

Blocurile, privite din două planuri consensuale, sunt monumente edilitare cu însuşiri funcţionale de confort locativ şi estetic. Dar ele-s lăsate la bunăînvoirea cu unii edili corupţi. Contra unei mite, aceştia admit distrugerile, aşa cum admit construirea în spaţiul public de coşmelii oribilizate de către babele sau lăcătuşii ce le ocupă. Fiecare coşmelie are o legendă ce ilustrează corupţia şi manipularea, rezistând numai Dumnezeu ştie până când…! Trauma e veche, în aşteptarea alteia noi, altoite pe acelaşi trunchi, sporind lent şi lejer în rădăcini şi crengi ce-nlănţuie în cea mai covârşitoare majoritate aşezările ţării…!

Au trecut anii, dar nu se uită! La 4 martie 1977, în numai câteva secunde, când timpul părea să nu mai treacă, şocul  seismic a îngropat în moloz mii de oameni. Supravieţuitorii sinistrului au rămas cu nesiguranţa în inimi şi nu pot uita: a fost cea mai distrugătoare forţă a naturii dezlănţuită împotriva oamenilor, în epoca modernă a României. Atunci, cultura românească a pierdut sub dărâmături pe actorul Toma Caragiu, poeta Veronica Porumbacu şi soţul ei, criticul Mihai Petroveanu cu soţia, poetul A. E. Baconski şi soţia, istoricul Mihai Gafiţa cu  soţia, regizorul Alexandru Bocăneţ, scenograful Liviu Popa, pianistul Tudor Dumitrescu, Doina Badea cu soţul şi cei doi fii, interpreta de muzică populară Filofteia Lăcătuşu, scriitorul Alexandru Ivasiuc, Savin Bratu şi mulţi alţii…

Drame inimaginabile!… Întreaga ţară a fost zguduită, distrugerile au fost incalculabile! Era o primăvară, cu un cer înstelat şi o linişte prevestitoare parcă, adâncă, misterioasă, din care a izbucnit într-o clipă bezna, confuzia, panica…! S-a mai întâmplat aceasta la 10 noiembrie 1940, când au murit 300 de oameni, sau pe 30 august 1986 când au fost zdrobiţi sub dărâmături 50 de muncitori ce lucrau la subsolul unui bloc din Bucureşti, însă în 1977 a fost cel mai îngrozitor cutremur descătuşat vreodată la noi. Dacă valoarea pagubelor a putut fi aproximată, pierderile de vieţi omeneşti, nici atunci şi niciodată n-au putut și nu pot fi echivalate cu nimic.

În acele momente disperate, în care oamenii erau atât de aproape de clipa morţii, creştea între ei un sentiment de milă şi solidaritate, încât toate chinurile au devenit o cauză unită a celor ce strigau după ajutor şi a celor care îl dădeau! Răniţi sau nu, încremeniţi de groază, cu toţii comunicau prin semnale, dar sunetul, nu o dată se propaga deviat afară, printr-o grindă, ţeavă etc. Se săpa, din această cauză, prin planşee de beton, pe o direcţie greşită, cauzându-se uneori răniri involuntare, poate fatale, tocmai din încercarea operaţiunilor de salvare. A fost confuzie, panică, groază… curentul electric s-a oprit, televiziunea şi radioul şi-au întrerupt programele, informaţiile putând fi preluate numai de la posturile străine de radio.

În România, mass-media nu a început să difuzeze ştiri substanţiale decât după ce Nicolae Ceauşescu s-a întors din Nigeria, unde se afla, în cadrul uneia dintre obişnuitele sale vizite în Africa. Venind, a dat libertate informaţiilor, însă cu ordinul minimalizării tragediei umane, în timp ce „mobilizarea întregului popor în jurul conducătorului iubit” atingea paroxismul  în evocarea acelor  momente  cumplite.  Scenariile erau tipizate, făceau parte din ideologia epocii. Întregul popor trebuia să se regrupeze „solemn în jurul celui mai iubit fiu al său”!

Din simplitatea unui colţ de lume, retrasă în linişte, asistenta Teodora Busuioc transmite din ce în ce mai încet un mesaj: uitând-o pe Maria Teslaru i se culcă la pământ crucea sufletului pe care şi l-a înveşnicit jertfindu-se şi i se sfârşeşte ceara ultimei lumânări! Ce puţin şi tăcut cer, dar veşnic şi de aur are un erou, pe lângă cavourile colosale de marmură făloasă, ale unora!

Prin curțile spitalelor, a tuturor spitalelor de pretutindeni în țară, fac cărări electorale de complezență picioare de politicieni și mahări, lăsând în monografii doar urme de tocuri cui ori târâșurile tăpăligilor de încrezuți și hăpăi…! Restaurarea, consolidarea, rezidirea spitalelor nu interesează! Cade pulberea uitării pe urmele asistentei Maria Teslaru! Câți dintre ștabii de mai sus au auzit de ea?! Niciunul! Îl doare pe vreunul capul de jertfa acestei eroine?! În niciun caz…! Dacă nu au auzit și nu îi interesează pe cei din Buhuși, cum și de ce i-ar interesa pe ceilalți? Câte voturi aduce Maria Teslaru? Zero… ! Și-atunci, nu e clar?!

Dacă o uităm pe această eroină, atât de senin, e greu de crezut că vreo administraţie locală a oraşului Buhuşi se va gândi vreodată la pericolele ce-i pasc pe oameni între pereţii găuriţi ai unor blocuri niciodată controlate ori reconsolidate. Cui, ce îi pasă, câtă vreme e bine?! Numai grija blocurilor muribunde nu o au politicienii!… De va izbucni din tenebrele pământului un nou cataclism, într-o tragică zi, e de presupus că toţi vor sări şi-şi vor arăta compasiune pentru populaţia nenorocită ce, vâzându-i aşa fraterni, îi va alege din nou, fără să realizeze faptul că alege pe cei care puteau opri de pe acum iadul ce mocneşte, aşteptând ziua. Mai cu seamă politicienii şi mai cu seamă cei români fructifică de partea lor tot, chiar şi nenorocirile altora…!

Istoria cinstită, bazată pe izvoare și adevăr, nu se scrie după anvergura unuia sau a altuia de a stimula și captura voturi. Dar noi nu avem asta în România prezentă, în care campaniile electorale prezidențiale sau de oricare, decurg într-un șuvoi de corupție. Ia consultați, de exemplu, lista celor distinși cu titlul de cetățeni de onoare ai localităților. Veți constata că dacă unul cântă la trombon intră musai în componența acestora, în care veți găsi foarte puține persoane remarcabile intercalate într-o puzderie de trompete și muzicuțe umane…! Iată, și din cauza aceasta ne cad casele în cap.

Personal, în oraşul meu, ani de zile am atras atenția că locatarii blocurilor găuresc pereţii și modifică arhitectura de rezistenţă a lor, că își construiesc tot felul de cașcarabete, garaje, cotețe, garduri, mansarde…, peste tot unde te uiți…, că își închid sau deschid balcoane umblând neautorizat la arhitectura proiectată științific de constructor… și multe altele…! Cum nu m-ați auzit dumneavoastră, cititorii textului manifest de față, așa nu și-au dat interesul să mă audă măcar o singură dată, nimeni dintre cei luați în colimatoriu de către mine consecvent, dar zădarnic – prezentul articol a fost publicat ani de-a rândul în toată presa locală și în multe ziare naționale și internaționale, dar, cu toate acestea, edilii numai așa ceva nu citesc, mai ales că dacă ar fi să se bazeze pe laudele mele și-ar dimensiona cinstit adevărata lor față umană în raport cu populația care crede că sunt cezari acești tiriplici politici și, într-o absurditate iremedială îi aleg în temeiul perceptului biblic „crede și nu cerceta”, drept deviz de orbire pe față…!

 

Specificație: 4 martie 1977…! Zi de lugubră aducere aminte. Inimaginabile distrugeri ale cutremurului, blocuri întregi au căzut la pământ şi mii de oameni şi-au curmat viaţa sub dărâmături; unele persoane au fost scoase în viaţă din ruine, altele, din păcate, nu, şi nimeni nu poate evalua astăzi dacă nu au existat oameni care au supravieţuit dezastrului până în momentul în care s-a ordonat degajarea spaţiilor, apoi au fost zdrobiţi de utilaje ori din cauza prăbuşirilor survenite de pe urma acestor operaţiuni…! Fotografiile ce ilustrează textul reprezintă pe asistenta Maria Teslaru şi colegele sale (Maria Teslaru poate fi recunoscută mai clar în centrul imaginilor din ambele fotografii, iar prima, stânga, din prima fotografie și a treia de la dreapta la stânga, în picioare, cea de-a doua fotografie, este asistenta Teodora Busuioc).

          Să nu uităm niciodată prin ce nenorociri am trecut în 1977. Ceauşescu a murit…, am scăpat de el…! Dar, oare, am avut, avem sau când vom avea vreodată noi oameni mai rezonabili decât el? Putem spune că azi are cineva grijă de națiune și de țară?!

          Prin insurecția din decembrie 1989 am făptuit forțarea sângeroasă a căderii unui regim sau l-am păstrat pe același, cosmetizându-l și dând la întors aceleași haine pentru succesori cu aceleași viziuni mult primenite duplicitar și machiant. Cel puțin, dacă s-ar fi făcut schimbarea fără metodele brutale, ilegitime, ale loviturii de stat urzite prin acte de crimă.

          Da, dacă restauram monarhia constituțională și repuneam pe Regele Mihai în drepturile legitime uzurpate cu recurgere la forță și șantaj de către hoarda bolșevico-moscovito-comunisto-securistă, dacă decădeam republica ilegitimă și păgubitoare, puteam situa în argumentul adevărului sintagma „revoluția română”…! Însă așa, cum se justifică actul revoluției în coordonatele unei perpetuări a aceleiași forme de guvernământ deservite de oameni în bună parte aceiași, care tocmai și-au scos de la întors hainele vechi și de fapt joacă în continuare sub aceeași tipologie de regie și scenariu?!

          Ne cad casele în cap, oameni buni, dansăm pe capacele propriilor sicrie și cântăm în senină ignoranță la ceremonialul de priveghi ovațional al propriei viitoare înmormântări în moloz de blocuri dărâmate la cutremur. Va fi, într-o zi va fi un cutremur devastator. Mahării, hăpăii, obedienții și opulenții politici au case colosale, rezistente, își restaurează vilele oribile, megalomanice, de nababi mediocri în orice gândesc și orice făptuiesc…, aud că-și întăresc și amenajează structurile de rezistență ca să le reziste hardughiile locative la cutremure. Dar la noi cine se gândește?!

          În ce mă privește, dacă voi trăi când sinistrul ne va lovi, aș vrea să mă nimeresc a fi într-una din construcțiile făurite în timpul domniei regilor Carol I și al II-lea. Ele nici nu s-au clintit la nici unul din cutremure, nici ca o frunză pe care se așază o gâză. Iată forma de guvernământ a lucrului bine făcut și a României educate: Monarhia Constituțională; iată oamenii pentru oameni: Regalitatea românească…!

(Aurel V. ZGHERAN)  

 

 

 

 

.

 

Facebooktwitterby feather