DIN ALTE VIEȚI de  BUCUR L. IULIA-MARIA

O legendă spune că, înainte ca două suflete să formeze o conexiune de durată, trebuie să fi trecut unul pe lângă celălalt de opt mii de ori. Iar dacă le este cu adevărat menit să fie împreună, vor reuși să se regăsească, indiferent de numărul de vieți prin care trebuie să treacă. Întotdeauna mi-am dorit să descopăr dacă această poveste este adevărată, și așa m-am decis să fac o mică călătorie în lumea materială, cu speranța că voi ajunge să-mi îndeplinesc obiectivul.

M-am trezit într-un univers atipic, înconjurată de străzi pietruite, clădiri impunătoare și mulțimi de oameni care doar își urmau rutina. Deși auzeam un zgomot continuu, parcă în adâncul meu resimțeam acea liniște a singurătății. Nu reușeam să dau peste acea energie pentru care venisem, ci doar bântuiam precum o fantomă într-un ținut necunoscut. Continuam să merg, adâncită în gânduri, până când pașii m-au condus într-un nou cadru. Toată acea atmosferă cenușie fusese înlocuită cu un fundal verzui, alcătuit din frunzele copacilor giganți și miliardele de fire de iarbă catifelate. Iar toată agitația orașului se transformase în divinul cântec al naturii. Admiram acel decor splendid în timp ce-mi simțeam inima cum își încetinește ritmul și se lasă purtată de val. Totuși, misiunea mea era alta, iar eu încă nu găsisem ceea ce căutam.

Eram pregătită să plec, când în depărtare am observat o siluetă ce mi-a atras atenția. Era așezată pe o bancă și părea să o preocupe ceva. M-am apropiat cu sfială și am reușit să zăresc că ținea pe genunchi un caiet ale cărui pagini erau pline de tăieturi. Nu îmi puteam da seama despre ce anume scria, așa că am decis să mai fac încă un pas, când aud un glas morocănos care mi se adresase. Am simțit de îndată că prezența mea îl deranjase și voiam să-mi cer scuze, însă un sentiment ciudat m-a străfulgerat imediat ce privirile ni s-au întâlnit. În jurul lui plutea o energie diferită față de cele pe lângă care trecusem în oraș, ca și cum eram mângâiată de valurile calde ale unei mări liniștite. Iar albastrul strălucitor al irișilor săi mă hipnotizase complet, obligându-mă să nu mă despart și să mă adâncesc și mai mult. Nu-i mai distingeam furia, ci parcă încerca să se conecteze cu mine telepatic. Și atunci mi-am dat seama că dădusem peste sufletul pe care îl căutam, piesa lipsă din alte vieți.

Deși eram blocați în acea buclă a confuziei, vocea lui m-a readus cu picioarele pe pământ, întrebându-mă dacă am nevoie de ajutor. Puțin dezorientată, încerc să-mi revin și îi împărtășesc faptul că eram doar curioasă să aflu de ce existau atât de multe tăieturi în caietul său. Acesta oftează și îl ia de pe bancă, răsfoindu-i paginile. Îmi dezvăluie cu dezamăgire că este pasionat de scris, însă nu reușește să-și găsească inspirația pentru a termina poemul intitulat „Inima ta, universul meu”. Deși era o noutate pentru mine, voiam să-l ajut să treacă peste acel blocaj și i-am propus să ne întâlnim mai des, cu speranța că îi pot servi drept sprijin în acel proces. Cu toate că, la început, a fost destul de reticent, în cele din urmă mi-a acceptat inițiativa.

În următoarele zile am petrecut multe clipe împreună, vorbind despre diferite subiecte și încercând să ne cunoaștem mai bine. Nu realizam exact când treceau orele, ca și cum timpul nu ar mai fi contat atunci când discutam, ci doar mă bucuram de acea liniște care mă cuprindea ori de câte ori îl auzeam. Moment de moment, o nouă cărămidă a încrederii consolida fundația prieteniei noastre, făcându-ne să ne gândim că nimic nu o va putea doborî. Dar uitasem că șederea mea în această lume era limitată și că în curând aveam să plec. Deși îmi era greu să-i împărtășesc acest secret, văzându-l cât de fericit era alături de mine, nu puteam să amân mai mult.

Ne-am întâlnit din nou într-o seară, în locul unde ne-am cunoscut pentru prima dată, și am observat pe chipul său un zâmbet larg. Abia așteptase să ne vedem pentru a-mi arăta că reușise să-și termine poemul și că ar vrea ca eu să fiu prima cititoare. Apuc caietul pe care mi-l înmânase cu mult entuziasm și intenționez să-l deschid, când vocea lăuntrică mă oprește. El îmi distinge schimbarea de dispoziție și mă întreabă ce s-a întâmplat. Emoțiile ce se adunaseră în inima mea erau prea apăsătoare, dând naștere unei bătălii crunte între rațiune și sentiment. Nu voiam să-i nărui încântarea, însă știam că durerea ar fi mult prea mare dacă am merge mai departe. Așa că decid să-i povestesc cu ce scop am venit în lumea materială și că nu mai pot rămâne. Zâmbetul său se risipi instant, la fel ca un desen în nisip șters de valurile mării. Îmi imaginam tristețea și cum vestea primită a venit ca un fulger nemilos, însă a vrut totuși să mă întrebe, privindu-mă la fel de intens ca prima dată când ne-am văzut:

— Dacă ne vom pierde, cum ne vom regăsi?

Am surâs ușor, încercând să-i transmit răspunsul pe care l-am auzit de sute de ori de la strămoși:

— Sufletele nu se pierd niciodată, numai învelișul lor se schimbă. Azi pot avea acest trup, mâine mă pot transforma într-o adiere de vânt. Dar ceea ce ne leagă e dincolo de formă.

El deveni și mai confuz.

— Și dacă în următoarea viață nu te voi recunoaște?

— Nu ai cum. Energia aceasta dintre noi ne-a adus împreună acum și o va face din nou, până când vom împlini cele opt mii de interacțiuni. Ea este, de fapt, un fir invizibil, roșu ca sângele, care ne leagă dincolo de timp. Dacă inimile noastre au dansat odată în același ritm, atunci o vor face pentru totdeauna.

Ochii săi se transformaseră în două lacuri tremurânde, din pricina lacrimilor pe care nu le putea stăpâni. Oftă adânc, încercând să-și caute cuvintele potrivite.

— Și care este până la urmă scopul? Ce rost are tot haosul? Toată amărăciunea?

Deși aveam aceeași mâhnire, nu puteam evita adevărul.

— Viața, îi spun cu blândețe, este doar un labirint de lecții. Un drum croit pentru ca sufletele să învețe ce înseamnă iubirea adevărată, pierderea, iertarea și curajul. Fără aceste încercări, nu am ști să căutăm dincolo de înveliș.

Continua să mă privească, copleșit de aceeași furtună de sentimente care se stârnise și în adâncul meu. Însă nu voiam ca această despărțire să devină un coșmar, așa că m-am apropiat încet de el și i-am atins mâna, încurajându-l să-și urmeze intuiția, harta invizibilă care ne va aduce înapoi împreună. Apoi, totul a devenit negru.

Mă trezesc brusc și observ că mă aflam pe o plajă. Soarele se pregătea să se ascundă în mare, inundând cerul în nuanțe pastelate de portocaliu și galben, iar țipătul pescărușilor, împreună cu sunetul valurilor, alcătuia simfonia perfectă. Mă ridic și încep să explorez noul tărâm, lăsând nisipul să-mi mângâie tălpile. Eram din nou singură, rătăcind după un vis pe care nu reușisem să-l împlinesc și cărând în suflet veșnica îndoială dacă voi reuși vreodată. Scoicile peste care călcam îmi trezeau o durere familiară, pentru că împărtășeam aceeași poveste – a trebuit să ne sacrificăm pentru a lăsa în urma noastră lecții valoroase, precum perlele.

Mă opresc la un moment dat și decid să admir albastrul infinit al mării. Valurile sale continuau să se lipească ritmat de trupul meu, lăsându-și spuma pe pielea mea precum un tatuaj. Apoi închid ochii, îmbrățișând noul loc care mi-a oferit sentimentul de liniște. Nu știam exact de ce, dar era o atingere pe care am mai trăit-o într-o altă viață, iar din larg puteam auzi o șoaptă ce se repeta la infinit: „Inima ta, universul meu.”

BUCUR L. IULIA-MARIA

by

Referinţă Bibliografică

DIN ALTE VIEȚI de  BUCUR L. IULIA-MARIA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 mai 2025