Douăzeci şi cinci de ani de la aducerea/mutarea osemintelor sale in Catedrala „Biserica cu Lună” din Oradea…

Acest succint material îl dorim a fi un act de comemorare, de aducere în conştiinţa noastră, a celor de astăzi, a personalităţii marelui Episcop al Oradiei, Dr. Nicolae Popoviciu, acum la împlinirea a 80 de ani de la alegerea şi întronizarea sa ca Episcop Eparhiot al Oradiei. Ştiut fiind faptul că biografia sa este arhicunoscută, am ţinut să punem accent aici pe câteva momente din vasta şi bogata sa activitate pastoral-misionară din timpul celor patrusprezece ani de arhierie ai săi ca arhipăstor asupra acestor meleaguri ai perioadei dintre anii 1936-1950.
Noul Episcop al Oradiei încă din primele zile de după investirea sa în această treaptă a purces la drum alcătuindu-şi un program foarte riguros şi foarte sistematic în acelaşi timp în vederea rezolvării şi soluţionării diferitelor probleme de natură bisericească din cuprinsul eparhiei pe care a luat-o sub mantia arhierească a oblăduirii sale. Aşa a purces la drum începând cu un consiliu eparhial în cadrul căruia s-a consultat cu toţi membrii acestui înalt for bisericesc discutând diferitele probleme ale eparhiei şi soluţionarea lor şi implicându-i pe toţi colaboratorii săi în rezolvarea acestor probleme. Încă din primele zile a pornit în lungul şi latul eparhiei făcând foarte multe vizite canonice pe la diferite parohii pentru a constata la faţa locului şi pe viu problemele cu care se confruntă preoţii parohi şi păstoriţii lor. Peste tot tânărul ierarh a împărtăşit cuvânt de învăţătură şi de mângâiere a sfătuit şi încurajat şi a luat aminte la toate cele spuse de către cei cu care s-a întâlnit şi întreţinut. Episcopia în care a venit ca ierarh eparhiot Pressfinţitul Părinte Episcop Nicolae avea foarte multă nevoie de o persoană ca el, tânăr şi dinamic, pentru a simţi prezenţa ierarhului în diferitele probleme, structuri şi teritorii ale ei şi pentru ca această prezenţă să fie realmente eficientă, cu urmări pozitive.
Dacă ar fi să dăm exemple concrete din activitatea sa pastoral – misionară, ne oprim pentru început la sfinţirea temeliei şi aşezarea pietrei fundamentale la Biserica Ortodoxă Română din comuna Sântandrei care a avut loc duminică 5 iulie 1936.
O altă pagină din bogata agendă pastoral – misionară a Preasfinţitului Părinte Episcop Nicolae Popoviciu a fost sfinţirea temeliei şi aşezarea pietrei fundamentale la Biserica Ortodoxă Română şi la cazarma ,,Dacia” din localitatea Marghita care s-a desfăşurat în ziua de duminică 14 iulie 1936, la care, alături de Prea Sfinţitul au participat D-l Ioan Băncilă prefectul judeţului, P.C. Păr. Protopop Vasile Popoviciu, consilierul eparhial Ioan Evuţianu şi diaconul Cornel Moga. Au fost întâmpinaţi de către primarul oraşului Gheorghe Heghier, iar la cazarma ,,Dacia ” au fost întâmpinaţi de către Lt. Ing. Gheorghe Ceocea şi de către lt. Col. Ghiorghiu împreună cu alţi ofiţeri şi militari.2
La reşedinţa episcopală Episcopul Nicolae Popoviciu primea zilnic foarte multe audienţe, în cadrul cărora asculta doleanţele şi sugestiile multor clerici şi a multor mireni. Convoca consiliul eparhial şi permanenţa eparhială ori de câte ori era nevoie, consulta, elabora şi semna foarte multe acte şi documente eparhiale pentru diferite probleme din diferite ramuri şi domenii cum ar fi: domeniul învăţământului teologic, aproba diferite acţiuni şi manifestări culturale, implicându-se şi participând personal la ele, la buna organizare şi funcţionare a lor. De asemeni redacta, emitea şi aproba diferite acte şi documente chiriarhale de natură bisericească. Toate aceste activităţi şi acţiuni ale Preasfinţitului erau transparente şi erau ştiute de către oricine era interesat de problemele bisericii, deoarece ele erau consemnate în scris în revista eparhială ,,Legea Românească” şi în alte publicaţii ale vremii.
Tânărul vlădică se ocupa foarte îndeaproape de problemele tinerilor, mai ales de cele ale tinerilor seminarişti, teologi şi preoţi. De asemenea se ocupa îndeaproape, cercetându-i şi sfătuindu-i, de membrii asociaţiei ,,Oastea Domnului”, de membrii Asociaţiei Studenţilor Ortodocşi, de Asociaţia Femeilor Ortodoxe, participând la diferitele lor acţiuni şi activităţi şi binecuvântând lucrarea acestora. Tânărul ierarh avea largi orizonturi, perspective şi preocupări culturale, fiind foarte deschis tuturor acţiunilor şi activităţilor de acest gen şi participând la toate acestea ori de câte ori avea ocazia şi timpul îi permitea. De fapt el însuşi a ajuns până la urmă un mare om de cultură, un distins teolog şi cărturar.
Arhiereul Nicolae a iniţiat o colaborare foarte fructuoasă cu toate instituţiile şi organismele locale şi centrale, câştigându-şi în foarte scurt timp toată aprecierea şi preţuirea tuturor factorilor de decizie. De aceea, putem spune cu toată convingerea şi certitudinea că Biserica Ortodoxă de pe aceste meleaguri a intrat într-un real progres spiritual, cultural, social şi material. Preasfinţitul a ştiut să-i implice pe toţi oamenii de bună credinţă şi doritori de bine, fie ei clerici sau mireni, în diferitele activităţi şi acţiuni ale Bisericii, făcându-i astfel utili spre slujirea Lui Dumnezeu şi a oamenilor din Biserica Sa, aducându-le astfel reale satisfacţii şi împliniri duhovniceşti. Ca bun păstor al turmei sale duhovniceşti episcopul Nicolae se afla adesea în mijlocul credincioşilor şi a păstorilor lor duhovniceşti, slujindu-le cu timp şi fără timp. În ziua de duminică 23 august 1936 a participat la sfinţirea temeliei sfintei biserici din comuna Marţihaz, unde a fost însoţit de către un sobor de preoţi din care a făcut parte: păr. Ioan Evuţianu consilier eparhial, părinţii: Popa Terentie din Mădăras, Miron Popovici din Ciumeghiu şi Emil Ilie din Ghiorac.3
Deodată cu venirea Preasfinţitului Părinte Episcop Nicolae Popoviciu în eparhie el a conştientizat că este o problemă de mare importanţă a face să se construiască biserici de zid, în locul celor de lemn, dar mai mare şi mai importantă este problema de a zidi şi cimenta sufletul credincioşilor în dreapta şi sfânta credinţă străbună. Dacă pentru zidirea de biserici punctul de greutate a rămas şi azi pe umărul credincioşilor, zidirea şi cimentarea sufletelor însă este în sarcina preoţilor şi mai ales a episcopului. Mare merit au credincioşii pentru zidirea materială dar neînchipuit mai mare este meritul aceluia care sfinţeşte zidirea materială, care întăreşte şi ţine vie Biserica lui Iisus Hristos. Aşa de pildă Preasfinţitul Nicolae însoţit de părintele consilier Ioan Evuţianu şi de diaconul Aurel Tripon s-a deplasat duminică 30 august la Calea Mare spre a sărbători împreună cu credincioşii şi de a binecuvânta bisericuţa de lemn de aici.4 Tot în aceiaşi zi a sfinţit temelia bisericii din localitatea Mierlău; apoi clopotele din Sânnicolaul Român, care a avut loc pe data de 6 septembrie; apoi a vizitat biserica şi credincioşii din localitatea
Roit.5
O mare misiune pe care o avea de împlinit episcopul Nicolae era aceea a realizării şi înfăptuirii dorinţei credincioşilor din Oradea în frunte cu înaintaşul lui – Episcopul Roman Ciorogariu – de a ridica la Oradea o catedrală episcopală care să se numească Biserica cu Soare – fiind o replică la Biserica cu Lună existentă deja. Vom reda mai jos, în acest sens, crâmpeie din cuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Episcop Nicolae Popoviciu la deschiderea adunării eparhiale în ziua de 30 mai 1937: ,,Zidirea catedralei episcopale a format în anul acesta, şi va forma şi în cei viitori, grija noastră de căpetenie. S-au scurs 153 ani de când credincioşii bisericii noastre din loc şi-au mulţumit trebuinţele lor sufleteşti la altarul celor două biserici venerabile: din Velenţa şi Oradea, biserici devenite istorice pentru duhul de mare jertfă şi de neclintită credinţă, ce stau la temelia lor şi pentru mângâierile nepreţuite, pe care l-au revărsat multe decenii de-a rândul în sufletele necăjite ale Românilor asupriţi. Zilele fericite ale libertăţii noastre naţionale au adus cu ele atât de profunde transformări, de natură demografică şi naţională, în structura populaţiei din oraşul Oradea, încât ridicarea unui nou Sion ortodox este o poruncă mare şi neprecupeţitoare a clipelor de faţă. Nu numai sub raportul trebuinţelor strict bisericeşti şi de cult, ci şi sub acela al demnităţii şi al prestigiului nostru române, aici la graniţa de vest a ţării, privită chestiunea catedralei – necesitatea zidirii ei se impune cu puterea irezistibilă a unui imperativ de cel mai superior ordin. De aceea nu am lăsat să mai treacă pe lângă noi nici un ceas nefolosit pentru lucrările începutului. În anul acesta am fixat definitiv şi am asigurat-o după cum era de astfel şi firesc – locul, pe care se va zidi viitoarea catedrală, lăsând să fie înscris dreptul de proprietate al Episcopiei noastre asupra lui la Cartea Funciară. Consiliul Eparhial având în vedere o serie întreagă de motive, de natură duhovnicească şi românească, s-a decis pentru terenul, din apropiata vecinătate a reşedinţei episcopale pe care este clădită astăzi Casa Naţională, dimpreună cu întreg Parcul Traian din faţa Palatului Prefecturii, al Tribunalului, al Băncii Naţionale şi al celorlalte instituţii publice din apropiere. Urmează să depunem de acum înainte cu toţii, în mod chibzuit, toate sforţările pentru adunarea şi sporirea fondurilor de construcţie, ca lucrările de zidire ale catedralei să poată începe cu un ceas mai devreme. 6
În circulara adresată tuturor oficiilor parohiale şi protopopeşti, cateheţilor şi profesorilor de religie din eparhie din luna septembrie 1936, Episcopul Nicolae subliniază importanţa Bisericii şi a şcolii şi rolul celor doi apostoli ai neamului – preotul şi învăţătorul care au misiunea de a catehiza şi învăţa tinerii ţării noastre contribuind la ,,opera de educaţie religioasă-morală-creştină şi naţională a generaţiei tinere care este pivotul tuturor năzuinţelor noastre româneşti” 7, de aceea sunt foarte importanţi atât preotul cât şi învăţătorul şi catehetul, atât la ţară cât şi la oraş pentru realizarea acestui nobil deziderat.
Ca o dovadă şi ca un exemplu viu în acest sens redăm în cele ce urmează un articol din revista Legea Românească numit foarte simplu şi foarte sugestiv: Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae în mijlocul şcolarilor care spune următoarele: ,,Între preocupările principale ale Preasfinţitului Episcop Nicolae, chiar de la luarea conducerii acestei eparhii a fost grija de creştere şi educaţia tineretului şcolar. Încă de la începutul anului şcolar 1936/1937 Preasfinţia Sa a adunat în biserica catedrală la o Sfântă Liturghie pe toţi elevii şcolilor secundare din localitate împreună cu profesorii lor ortodocşi să le pună la suflet dorinţele morale creştineşti şi naţionale, dorinţe care riguros împlinite pregătesc generaţia de azi la îndatoririle de mâine. De atunci şi până azi în şcoală şi în biserică preoţii-profesori de religie au împrăştiat necontenit sămânţa învăţăturilor creştine între elevii şcolilor religioase de toate categoriile.
Preasfinţia Sa dorind să se convingă, întrucât sămânţa aruncată de profesorii şcolilor a ajuns să prindă rădăcini, să crească şi să aducă roade, a vizitat la finele anului, la examenele de religie cele mai principale şcoli din Oradea cu mai mulţi elevi ortodocşi: liceul Emanuil Gojdu, Şcoala Normală de fete şi Şcoala Normală de băieţi. Mare a fost bucuria Preasfinţiei Sale, când a văzut cu ochii, că elevii ortodocşi de la şcolile amintite, ca spicele pline stau gata pentru seceriş. Examenul de religie a fost un seceriş bogat. Întreg materialul de învăţământ religios: Istoria Biblică, Viaţa Lui Iisus, Istoria Bisericească Universală şi Naţională, Dogmatica, Morala, Apologetica cu noţiuni de filozofie a religiei, totul a fost un întreg, o materie bine asimilată şi bine armonizată cu tradiţiile neamului, tradiţii care au fost în stare, prin toate vitregiile, să ne păstreze limba românească, legea şi credinţa strămoşească.
Aceste constatări au determinat pe Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae să se bucure sufleteşte în mijlocul şcolarilor, să adreseze tuturor cuvinte de laudă: pe cei distinşi să-i premieze, pe profesorii de religie Păr. Dr. Mauriciu Cătana, protopopul Ioan Bonaţiu şi Dr. Dimitrie Bodea să-i felicite pentru ostenelile depuse la înfrumuseţarea sufletului şi vieţii sufleteşti a tineretului şcolăresc, iar conducătorilor şcolilor, D-lor directori: Teodor Neş, de la liceul Emanuil Gojdu, D-nei Directoare Adriana Ciorogariu de la Şcoala Normală de fete şi D-lui A. Mavrodin de la Şcoala Normală de băieţi care sunt motorul tuturor înfăptuirilor bune de la aceste focare de cultură românească, să le exprime admiraţia şi să le binecuvânteze munca pusă în slujba adevăratei culturi a neamului românesc. La examenele de religie, pe lângă Preasfinţia Sa şi însoţitorilor Preasfinţiei Sale, Părintele consilier Ioan Evuţianu şi Părintele diacon Ioan Dinu, au luat parte toţi profesorii ortodocşi de la sus numitele şcoli. În sufletul şcolarilor examenul de religie prezidat de Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae a rămas înscris ca o pagină de frumoasă aducere aminte, iar în ceea ce priveşte educaţia tineretului şcolar această vizită a Preasfinţiei Sale a însemnat un pas înainte !”.8
În activitatea sa Preasfinţitul Episcop Nicolae a avut o deschidere reală, ecumenică şi faţă de alte biserici, şi faţă de alte persoane de altă confesiune şi de altă naţie. Aşa se face că Preasfinţitul a făcut parte din diferite delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române, şi a condus diverse delegaţii ale episcopiei Oradiei în vizitarea a diferitelor biserici surori unde a prezentat şi reprezentat Biserica Ortodoxă Română şi învăţătura ortodoxă cu tot ce are ea specific. De asemenea a şi primit foarte multe delegaţii a diferitelor biserici din diferite părţi ale lumii care au venit cu scopul de a ne cunoaşte la faţa locului în diferite aspecte şi moduri ale învăţăturii şi comportamentului acestui popor. Dacă ar fi să dăm un exemplu, ar fi potrivit să îl dăm pe acela în care un grup de oaspeţi englezi în călătorii de studii prin România vizitează Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei şi pe Preasfinţitul nostru Episcop Nicolae. La 24 iunie au sosit în ţară doi oaspeţi din Anglia: Profesorii Victor Sheorburn şi Robert Nelson care au întreprins o călătorie de studii mai ales asupra monahismului ortodox şi a vieţii bisericeşti de azi. În Moldova, în Bucovina, la Nistru şi pe la mănăstirile din Oltenia au cules bogate informaţii din trecutul monahismului şi a vieţii religioase a neamului nostru. În Transilvania, călătorii englezi n-au avut de cercetat mănăstiri ortodoxe, dar i-au interesat mult viaţa religioasă a poporului, activitatea clerului şi raportul Bisericii cu întreaga viaţă a neamului.
La Oradea, la o episcopie tânără au aflat realizări mari. I-a impresionat mult spiritul de jertfă românesc din Bihor. În puţinele parohii unde au ajuns, au văzut cu ochii bisericuţa veche de lemn, trecutul nostru bisericesc, şi îndată lângă ea, biserica nouă de zid, modern lucrată, care reprezintă starea noastră de libertate şi de progres de azi. Oaspeţii englezi au vizitat şi casele ţăranilor români şi traiul lor, convingându-se că ţăranul român e încă sărac, dar e bun, harnic, inteligent, calităţi care în curând îl vor ridica pe o treaptă mai înaltă şi socială şi economică. Au rămas convinşi că Biserica Ortodoxă Naţională e chemată şi în prezent şi în viitor a avea un rol hotărâtor asupra destinelor ţării şi ale neamului. Se aşteaptă să se înceapă un curent de cunoaştere şi de înţelegere a stărilor şi situaţilor reciproce din cele două biserici .9
Un mare eveniment al cărui organizator, susţinător şi participant direct a fost Preasfinţitul Părinte Episcop Nicolae este Adunarea Asociaţiei Clerului ,,Andrei Şaguna” , care a avut loc la 27 Octombrie în sala de şedinţe a episcopiei ortodoxe, sub preşedinţia P.S. Sale. Au participat peste 80 preoţi din eparhie. Scopul acestei asociaţii este apărarea prestigiului şi intereselor bisericii; promovarea culturii teologice şi a vieţii morale între membrii clerului; îndrumarea vieţii religioase în popor, cultivarea simţului de colegialitate între preoţi şi ocrotirea intereselor lor. Adunării i-a premers oficierea Sfintei Liturghii şi chemarea Sfântului Duh. Adunarea a fost deschisă de preşedintele ei activ P.C. Sa Cornel Mager, care parantează moartea episcopul Roman şi reliefează personalitatea noului episcop Dr. N. Popovici. Vorbeşte apoi de cea mai mare plagă a lumii, de comunism. Biserica însă e singura instituţie care poate pune stavilă acesteia pentru că toate problemele vieţii găsesc soluţionare în Evanghelia Lui Iisus Hristos.
P.S. Sa Episcop Nicolae, luând cuvântul, spune între altele:
Cu mult dor am aşteptat, de la venirea mea ca episcop în Oradea, clipa de faţă. Am aşteptat să văd pe iubita mea preoţime din Oradea, slujitoarea altarelor, prin care se lucrează mântuirea vremelnică şi veşnică a neamului. Episcopia noastră se găseşte azi, sub toate raporturile în fază embrionară, căci nu de mult a fost chemată la viaţă. Pentru a întări o eparhie se cer veacuri şi decenii. Episcopia noastră trăieşte vremuri apocaliptice. Toţi şi toate au semnalat primejdia comunismului. Mijloace practice pentru combaterea comunismului la sate şi oraşe biserica are multe, dintre care cel mai principal este pastoraţia individuală şi viaţa sfântă a preotului. În continuare, P.S. Sa explică mai multe probleme din viaţa pastorală a preoţilor. Stăruie mai ales asupra atitudinii preotului la sfântul altar. Apoi insistă asupra sfintelor taine, cuminecătura şi spovedania, asupra predicii şi asociaţiilor religioase. La toate aceste servicii cere preoţilor căldură, suflet aprins şi elan, căci în felul acesta poate să fie preotul făcătorul de minuni al veacului de azi. Dă apoi îndrumări administrative cu privire la epitropiile parohiale, la îngrădirea mormintelor, la bibliotecile parohiale, la stârpirea concubinajului şi la alte chestiuni de interes profesional.
După ce Părintele Aurel Muşet din comuna Giriş îşi rosteşte interesanta conferinţă despre ,,Biserică şi comunism”, secretarul asociaţiei, P.C. Sa Părintele consilier Ioan Evuţian, dă citire raportului asupra activităţii asociaţiei în anul 1935-1936, ajungând la concluzia că această asociaţie, care cuprinde 13 despărţăminte, şi-a atins scopul de a îndruma viaţa religioasă a poporului de la sate spre adevărata viaţă creştină şi a pune stavilă tuturor influenţelor stricăcioase care atentează la viaţa, religioasă, morală şi naţională a poporului nostru. Se fac mai multe propuneri pentru viitor. O arzătoare dorinţă a preoţilor de la sate s-a împlinit azi, graţie concursului dat de P.S. Sa Episcopul Nicolae. Este vorba de înfiinţarea unui cămin preoţesc în palatul reşedinţei episcopale, unde preoţii veniţi de la ţară vor găsi adăpost. Adunarea a votat o moţiune pentru o salarizare cât mai echitabilă a clerului. Preoţimea, în frunte cu P.S. Sa, cu membrii consistoriului şi cu profesorii teologi, au luat masa la Academia Teologică.10
Episcopul Nicolae a fost foarte implicat în desfăşurarea diferitelor momente şi evenimente istorice fiind foarte ataşat slujirii neamului, participând la derularea multor evenimente care au devenit istorice cât şi la comemorarea altora. Un astfel de eveniment s-a desfăşurat în cadrul marilor serbări româneşti de la Satul Mare.
În ziua de 13 Decembrie cor. au avut loc la graniţa de nord-vest a ţării mari sărbători naţionale în cadrul cărora a fost inaugurat noul palat administrativ al judeţului Satu Mare, a fost dezvelită statuia marelui luptător Vasile Lucaciu şi s-a ţinut o mare adunare antirevizionistă. Această întreită sărbătoare a fost un minunat prilej de afirmare a solidarităţii româneşti pe care Românii de pe întreg cuprinsul ţării au ţinut să o manifeste participând într-un număr impresionant de mare. La acest mare praznic naţional a participat şi P.S. Episcop Nicolae al Oradiei. P.S. Sa a plecat de la Oradea în ziua de 12 Decembrie însoţit de PP.CC. Lor Cornel Magiru, vicarul episcopiei, Ştefan Munteanu, rectorul Academiei Teologice, Zaharia Moga, Ioan Guiaşiu, consilier eparhial şi diaconul Cornel Moga. Această primă vizită a P.S. Sale în Satu Mare a adus mare bucurie şi mângâiere în sufletul credincioşilor noştri. În gara Satu Mare P.S. Sa a fost primit de autorităţile bisericeşti şi civile şi de un numeros public în care am remarcat grupul doamnelor din societatea ,,Altarul”. Tuturor le-a răspuns P.S. Sa, mulţumindu-le pentru primirea caldă pe care i-au făcut-o. De la gară P.S. Sa a mers de-a dreptul la Capelă unde după o scurtă slujbă P.S. Sa a vorbit credincioşilor despre însemnătatea serbărilor ce aveau să se desfăşoare a doua zi şi totodată i-a îndemnat şi îmbărbătat la munca grea a ridicării Catedralei Ortodoxe Române din localitate.
În dimineaţa zilei următoare s-a făcut inaugurarea şi sfinţirea noului Palat Administrativ. Serviciul religios a fost oficiat de P.S. Sa Episcopul Nicolae, înconjurat de un sobor de peste 30 de preoţi, în prezenţa membrilor guvernului, a domnilor Ion Inculeţ, vicepreşedintele Consiliului de Miniştrii, Valeriu Pop, ministrul Industriei şi Comerţului, Tiberiu Moşoiu, subsecretar de Stat la Ministerul Domeniilor, Stelian Popescu, directorul ziarului ,,Universul” şi preşedintele ,,Ligii Antirevizioniste”, a senatorilor, deputaţilor, prefecţilor, şefilor de autorităţi şi a unei mari mulţimi de intelectuali şi ţărani. În cuvântul său Preasfinţitul Nicolae a spus: ,,Cu sufletul stăpânit de cutremurare sfântă am înălţat rugăciuni fierbinţi înaintea tronului Lui Dumnezeu, ca să-şi coboare cu îmbelşugare binecuvântarea Lui întăritoare şi sporitoare asupra acestui Palat, care are menirea să slujească de acum înainte, din neam în neam, la întărirea noastră nebiruită pe aceste plaiuri. Biserica se bucură ori de câte ori vede, că puterea spirituală a neamului se întrupează în opere măreţe, care arată şi vestesc tuturor vrednicia poporului român.
Astăzi se încheie o epocă de rătăciri şi asupriri istorice şi începe alta de ispăşiri istorice. Stăpânirea vremilor trecute a fost o stăpânire ucigătoare a sufletului românesc, stăpânirea care intră şi se sălăşluieşte acum în acest nou Palat trebuie să fie o stăpânire care aduce învierea şi înălţarea acestui suflet. Noul Palat Administrativ va ispăşi şi va şterge prin ceea ce va realiza fărădelegile Palatului de tristă pomenire care la precedat. Greşelile trecutului să ne facă să fim cu luare aminte şi cu înţelepciune în viitor. Palatul acesta Administrativ trebuie să fie în primul rând şi mai presus de toate un palat al dreptăţii. Istoria ne dă numeroase dovezi că numai stăpânirile călăuzite în opera lor de guvernare de principiul suprem şi veşnic al dreptăţii au dăinuit, au spintecat veacurile şi s-au afirmat cu putere în lumina istoriei… Rog pe Bunul Dumnezeu să asculte rugăciunile pe care le-am făcut cu toţii din suflet şi să-şi trimită Harul Său ceresc asupra acestei instituţii – din care să pornească razele binefăcătoare ale culturii şi ale progresului pe toate tărâmurile pentru neamul nostru” P.S. Sa a sfinţit cheile Palatului pe care domnul ministru Ion Inculeţ le-a predat prefectului judeţului.11 Din acest eveniment constatăm bunele relaţii pe care Preasfinţitul Nicolae le-a creat şi le-a întreţinut cu instituţiile locale şi centrale ale statului creându-se o adevărată simbioză şi armonie între instituţiile puterii vremelnice şi a celei veşnice.
La un alt mare eveniment la care a participat episcopul Nicolae şi care a simbolizat bunele relaţii de armonie şi frăţietate între cele două Biserici Româneşti, cea Ortodoxă şi cea Greco-Catolică, a fost dezvelirea statuii lui Vasile Lucaciu. După inaugurarea Platului Administrativ toată mulţimea, în frunte cu P.S. Episcop Nicolae şi cu membrii guvernului a străbătut oraşul îndreptându-se spre piaţa unde era aşezată impunătoarea statuie a marelui luptător naţionalist Vasile Lucaciu. Slujba sfinţirii a săvârşit-o P.S. Alexandru Rusu, episcopul greco-catolic de la Baia Mare asistat de şase preoţi şi doi diaconi care a luat apoi, ca episcop celebrant, cel dintâi cuvântul. Lumea se aştepta la o evocare vibrantă a măreţei figuri reprezentative a neamului românesc din Ardeal, la o apoteozare a luptelor pline de bărbăţie şi înfruntătoare de toate primejdiile pe care le-a purtat pentru neamul său tribunul Vasile Lucaciu. Dar P.S. Sa spre uimirea şi indignarea tuturor – ortodocşi şi uniţi deopotrivă stăpânit şi obsedat de cuvântul că testamentul lui Vasile Lucaciu n-a fost împlinit integral. Vasile Lucaciu, după afirmaţia P.S. Sale, a lăsat un testament dublu: politic şi religios. S-a realizat numai unirea politică a Românilor şi nu cea religioasă, pe care Vasile Lucaciu ar fi săpat-o în inscripţia de pe frontispiciul bisericii zidită de el în Şişeşti: ,,Pro S. Unione Omnium Romanorum”. A trebuit să intervină Preasfinţitul Episcop Nicolae al Oradiei şi chiar distinsul fiu al Bisericii Unite, D-l ministru Dr. Valer Pop, preşedintele ,,Agrului” ca să înlăture interpretarea interesată a acelei inscripţii şi să arate că însuşi Vasile Lucaciu, spre a preîntâmpina orice răstălmăcire a ,,Uniunii Sacre” în sensul unei uniri religioase cu Roma papală, a afirmat, la sfinţirea bisericii că se gândeşte numai la sfânta unire politică a tuturor Românilor.
Încercarea Preasfinţitului de la Baia Mare de a întuneca măreaţa figură a lui Vasile Lucaciu făcându-l ceea ce n-a fost: un agent al prozelitismului papistăşesc, a fost acoperită de compătimirea unora şi de indignarea altora. Preasfinţitul de la Baia Mare a făcut un rău serviciu uniţilor când i-a mai pus în faţa întregului neam şi ca protestatari împotriva închipuitei învinuiri din partea fraţilor lor ortodocşi, că ei ar fi trădători de neam. Nu se poate o mai mare crimă decât învrăjbirea unui neam care se ştie şi se simte unul şi nedespărţit. În atmosfera românească de la serbările din Satu Mare a sunat în pustiu şi apelul patetic al Preasfinţitului de la Baia Mare ca întreg neamul românesc să alerge la Roma şi să se adape acolo la izvorul ce curge din stânca Sfântului Petru. Lumea avea impresia, că Preasfinţia Sa pentru a-şi repara greşeala de a nu fi participat la instalarea mitropolitului său, ceea ce de bună seamă i-a atras mânia Romei şi pentru a îmblânzi această mânie şi-a luat îndrăzneala – fie ce-o fi de a invita întreg neamul românesc să intre în solidaritatea catolică, suprapunând-o pe aceasta solidarităţii naţionale româneşti. Răspunsul a venit prompt şi academic. L-a dat Prea Sfinţitul Nicolae al Oradiei, în aplauzele unanime ale întregii asistenţe. Preasfinţia Sa adresându-se celor de faţă a spus: Biserica strămoşească a neamului nostru m-a trimis la această sărbătoare exclusiv românească pe mine, cel mai tânăr episcop al ei, ca să aduc sentimente de caldă recunoştinţă pentru acela care a fost Vasile Lucaciu, marele luptător al neamului românesc de dincoace de Carpaţi. În numele Î.P. Sf. Mitropolit Nicolae, în numele meu personal şi al celorlalţi fraţi chiriarhi, aduc şi binecuvântarea bisericii mele la dezvelirea acestui măreţ monument. La un praznic atât de mare cum este cel de astăzi nimeni nu poate sluji decât la un singur altar, la altarul neamului. Acest altar nu este în afară de hotarele ţării, ci înlăuntrul lor şi el este atât de larg încât poate cuprinde în jurul lui – mai presus de orice deosebiri – pe toţi aceia în ale căror piepturi bate un suflet românesc şi în ale căror vine curge sânge românesc. De aceea glasul meu, în aceste momente, nu va fi glas izvorât din adâncurile conştiinţei mele confesionale, ci glas smuls din adâncurile iubirii mele de neam… Fraţi Români! Biserica neamului vă face prin mine, în aceste clipe, această izbăvitoare chemare pentru ceasul prin care trecem: veniţi de astăzi înainte voi toţi care locuiţi pe aceste plaiuri, la această statuie a lui Vasile Lucaciu şi vă învăţaţi aici: Ce este iubirea de neam? Ce este credinţa în idealul neamului? şi Ce înseamnă jertfa adusă pentru împlinirea acestui ideal?… Luaţi în mână tot mai des testamentul românesc a lui Vasile Lucaciu. Citiţi-l! Cinstiţi-l! Împliniţi-l! Şi fericiţi şi în veci nebiruiţi veţi fi ”.12 Au mai ţinut cuvântări: D-l Dr. Valer Pop în numele guvernului, D-l Stelian Popescu, directorul ziarului ,,Universul” etc. După terminarea discursurilor s-a desfăşurat defilarea şcolilor în frunte cu profesorii şi profesoarele şi cortegii nesfârşite de ţărani, veniţi din judeţele învecinate în pitorescul port românesc. Seara Păr. Prof. Univ. Dr. Ioan Lupaş a ţinut la teatru o conferinţă în cadrul ,,Ligii Antirevizionioste”.13
În paginile acestei lucrări trebuie să amintim şi de grija Episcopului Nicolae faţă de înaintaşul său Episcopul Roman Ciorogaru de pioasă amintire, organizându-i un impresionant parastas cu ocazia împlinirii unui an de la trecerea sa la cele veşnice. Redăm, în cele ce urmează, rândurile scrise în revista ,,Legea Românească” referitoare la acest eveniment: ,,Joi, 21 Ianuarie 1937, împlinindu-se un an de la moartea Episcopului Roman Ciorogariu, restauratorul Orăzii şi primul ei episcop, s-a săvârşit, la Catedrală, la Biserica cu Lună, un parastas precedat de Sfânta Liturghie. Parastasul l-au oficiat PP.SS. Episcopii Andrei al Aradului şi Nicolae al Oradiei, asistaţi de un sobor de 12 preoţi şi 2 diaconi. Au luat parte la pomenirea regretatul episcop: Î.P.S. Sa Dr. Valeriu Traian Frenţiu, episcopul român unit al Oradiei, d-l prefect Dr. Ion .Băncilă şi d-l subprefect Augustin Chirilă, în fruntea şefilor de serviciu din administraţia judeţeană şi a tuturor primpretorilor din judeţ, d-l primar Dr.Vasile Bledea cu şefii de servicii de la Primărie, reprezentanţii societăţilor culturale din localitate, numeroşi intelectuali români de ambele confesiuni, elevi şi eleve, un număr frumos de credincioşi şi rudele răposatului episcop. Toţi au venit să aducă prinosul recunoştinţei şi dragostei fericitului în Domnul Episcop Roman care tuturor le-a fost sfătuitor şi îndrumător de viaţă. Răspunsurile liturgice şi cântările funebre le-a executat corul Academiei Teologice: ctitoria marelui defunct. După oficierea parastasului, P.S. Sa Episcopul Andrei al Aradului aduce, în cuvinte mişcătoare, prinosul de recunoştinţă al ucenicilor venerabilului dascăl care a fost Episcopul Roman, spunând între altele următoarele: S-a împlinit un an de când ochii întemeietorului acestei eparhii, ochii aceia senini ca albastrul cerului s-au închis, iar trupul lui trudit zace sub lespedea acestei catedrale. Noi, fiii lui duhovniceşti şi ucenicii lui, am încercat atunci o mare durere. A trebuit să treacă un timp până să ne împăcăm şi să acceptăm cu resemnare pierderea. Am dat vremii un tribut de un an pentru ca imaginea marelui dispărut să renască, revelatoare şi pentru veşnicie, în amintire. Nu am venit să plângem, nici să preamărim ci să afirmăm legătura indestructibilă a dragostei dintre noi şi Episcopul Roman. El a trecut în veşnicie şi nu are nevoie de cuvinte de slăvire, ci noi care am rămas în timp, avem nevoie de îndemnul şi încurajarea lui. Legătura cu cei morţi este temelia credinţei noastre. De aceea, venim astăzi să facem în acest locaş de închinăciune mărturisirea, că legătura dragostei între el şi noi nu s-a rupt. În testamentul moral al Episcopului Roman se pot citi următoarele îndemnuri: ,,Iubitul meu cler, mângâiaţi poporul meu prin slujbe liturgice, luminaţi-i calea şi fiţi doctori alinători de suferinţe pentru el” – în alt loc, adresându-se ucenicilor săi, spune: ,,Fiţi legătura între trecutul trăit de mine şi viitorul ce stă înainte”. Noi spunem şi mărturisim, că nu s-a pierdut şi nu se va pierde nimic din testamentul său moral. Fericite Părinte Roman, nu s-a stins nimic de pe vatra luminoasă lăsată de tine. Braţe tinere au luat conducerea eparhiei tale. Veghează asupra legăturii de dragoste dintre noi şi o binecuvântează. În veci să fie pomenirea lui între noi”.
Preasfinţite Părinte Episcop Nicolae al Oradiei, urmaşul fericitului în Domnul Episcop Roman, urcă amvonul ca să aducă prinosul recunoştinţei şi dragostei Sale şi al Eparhiei memoriei întâiului Episcop, spunând următoarele: ,,Am plecat astăzi de la reşedinţa episcopală cu dorinţa în suflet de a lăsa să se rostească cuvântul, ce se cuvenea să fie rostit în această zi, de Preasfinţitul Andrei, Episcopul Aradului, care timp de 20 de ani a trăit şi a muncit în nemijlocită apropiere şi în cea mai strânsă colaborare cu fericitul în Domnul Episcop Roman. Atmosfera este însă plină de atâta pietate încât îmi este cu neputinţă mie care am luat în mână cârja de păstor al acestei eparhii să nu smulg şi eu din sufletul meu o mărturisire. Preasfinţitul Părinte Episcop Andrei a făcut pomenire de două comandamente din testamentul moral al Episcopului Roman a căror îndeplinire îmi revine mie. Eu, urmaşul lui, fac aici mărturisire solemnă că testamentul moral al defunctului se va împlini întocmai. Nu avem să îndeplinim lipsurile lui ci pe cele ale vremii în care a trăit el. Episcopul Roman a pus la temelia acestei eparhii piatra cea din capul unghiului. Această temelie este atât de puternică încât vremurile nu o pot clinti. Mă leg, să măresc şi să sporesc patrimoniul pe care l-a lăsat neamului şi bisericii. Mă simt îndemnat să împlinesc cu sfinţenie testamentul lui şi să-i păstrez în sufletul meu toată iubirea şi pentru un motiv de ordin personal. Fără a mă cunoaşte mai de aproape şi fără să fi crescut în şcoala lui, când a simţit că i se apropie sfârşitul, gândul lui s-a îndreptat către un modest profesor de la Academia de Teologie din Sibiu pe care l-a vrut să-i fie urmaş. Această încredere acordată mie mă obligă în conştiinţă ca să-i fac strălucite numele şi opera. Pomenirea de un an a Episcopului Roman înseamnă pentru mine un prilej de făgăduinţă şi ziua de mâine va putea să verifice împlinirea făgăduinţelor mele, în fapte. Veşnică să-i fie pomenirea în sufletele tuturor, căci pentru toţi a luptat şi de la toţi a binemeritat”. Primeşte, Doamne, la altarul Tău cel mai presus de ceruri jertfă duhovnicească a noastră pe care am adus-o pentru robul Tău Episcopul Roman şi odihneşte sufletul lui în latura drepţilor, iar în ,,Ziua Aceea” dă-i lui, Doamne, ,,cununa dreptăţii căci lupta cea bună a luptat, la capătul drumului a ajuns şi credinţa a păzit”.14
Pe 1 octombrie 1937 Preasfinţitul Părinte Episcop Nicolae Popoviciu a luat atitudine faţă de unele probleme care au survenit în învăţământul nostru şi care erau potrivnice Bisericii noastre şi învăţăturilor ei. Sub titlul: Înalt îndemn arhieresc această atitudine a fost consemnată în revista Legea Românească, articol pe care îl redăm în cele ce urmează, el fiind foarte important deoarece constatăm astfel implicaţia benefică a episcopului de atunci în toate problemele existente la acea vreme, această atitudine având consecinţe pozitive pentru societatea noastră pe care ierarhul o dorea creştină până în cele mai adânci structuri ale ei. “Nu s-ar putea spune că şcoala românească este ostilă concepţiei creştine. Ba, dacă am lua în considerare rânduiala, ca preotul să predea învăţământul religios în şcoala primară şi cea secundară, precum şi faptul că mulţi, destul de mulţi dintre dascălii noştrii iau făţişi apărarea Bisericii creştine, apreciindu-i corect valoarea, am putea spune că şcoala românească nu este străină de înţelegerea rolului deosebit pe care îl poate avea religia creştină în formarea omului. Dar, din nefericire, sunt şi unele semne care ne silesc să avem oarecare rezerve.
Aşa, de pildă, ici colo câte un dascăl influenţat de câte o cultură străină de tradiţia noastră românească, ridică glas potrivnic religiei creştine, cerând ca statul să o înlăture neîntârziat din şcoală, ca pe un lucru anacronic. Alţi dascăli, deşi nu se arată vrăjmaşi ideii creştine, totuşi n-au curajul să spună sau să scrie un cuvânt favorabil ei, atunci când i se prezintă prilejul. Iată, am răsfoit, de curiozitate, mai multe manuale noi, de curs secundar. Ceea ce am văzut în unele din ele, e de-a dreptul dezolant. Astfel, într-un manual de istorie veche, am citit că poporul evreiesc a fost alcătuit din nişte triburi arabe care vieţuiau: unele prin peninsula Sinai, altele prin Egipt. Moise a fost acela care le-a organizat – cam prin secolul al XIII-lea Î.Hr. impunându-le ca zeu pe Iahve, un zeu al triburilor din Sinai. În afirmaţiile acestea nu sunt altceva decât cunoscuta ipoteză wellhauseniană, care a încercat să explice, pe cale exclusiv naturală, vechea istorie a poporului evreiesc, inclusiv toate cărţile sfinte ale Vechiului Testament.
Într-un manual de biologie şi altul de geologie, am văzut înşirate o mulţime de ipoteze referitoare la originea vieţii şi a pământului, dar n-am văzut nici o expresie care să lase a se înţelege că sufletul autorului sau a autorilor respectivi înclină spre concepţia creaţionismului creştin. Într-un manual de psihologie, am văzut la capitolul despre sentimentul religios, înşirate felurite ipoteze referitoare la originea religiei. N-am văzut însă nimic însă din ceea ce învaţă Biserica creştină despre aceiaşi chestiune. Într-un manual de morală filozofică, morala creştină e înşirată ca un sistem oarecare, depăşibil prin urmare ca orice sistem de etică omenească. Profesorul şi manualul de religie îl învaţă pe elev, într-un anumit fel, despre vechiul popor evreiesc împreună cu cărţile lui sfinte, despre originea lumii şi a vieţii, despre morala creştină şi altfel citeşte el, elevul, în alte manuale ale lui, altfel aude el de la alţi dascăli ai lui. Nu este greu de înţeles, cât de chinuitoare îndoieli pot frământa sufletul unui astfel de elev. Se va deci el pentru ceea ce învaţă preotul, sau pentru ceea ce învaţă alţi dascăli ai lui ? Din nefericire, adeseori elevii ajung să se decidă pentru tot ceea ce este potrivnic religiei creştine şi-o să se deprindă a înlătura din calculule referitoare la atitudinea lor, temeiurile şi opreliştile cerute de concepţia creştină. Şi când, mai târziu, elevii aceştia vor ajunge, într-un domeniu sau altul, conducători ai vieţii noastre obşteşti, lipsurile lor morale nu vor întârzia să iasă la iveală. Iar lipsurile morale în sânul vieţii unui neam, echivalează cu destrămarea lui sufletească. Biserica nu poate ignora aceste urmări triste la care poate duce îndepărtarea şcolii de concepţia creştină. De aceea, ori de câte ori are prilejul, ea atrage atenţia reprezentanţilor şcolii, în sensul că aceştia să-şi dea toată silinţa de a organiza, pentru binele acestui neam, întreg învăţământul, pe stânca de granit a concepţiei creştine.” Aşa se face că şi la recentul congres al învăţătorilor din întreaga ţară, ţinut în zilele de 5 şi 6 septembrie aici, în Oradea, Biserica, prin reprezentantul ei, Preasfinţitul Nostru Părinte Episcop Nicolae, a ţinut să participe şi să-şi spună cuvântul ei.
În cuvântarea pe care a ţinut-o P.S. Episcop Nicolae, după ce constată frumoasele progrese pe care şcoala românească le-a realizat sub imperiul primilor ani de unitate naţională, adaugă: ,,În mijlocul bucurie praznicului de astăzi al domniilor voastre, fie îngăduit Bisericii să vă facă, prin graiul meu, în clipele puţine pe care le are la îndemână, o rugăminte izvorâtă dintr-o sfântă iubire faţă de şcoală şi faţă de binele pe care neamul îl aşteaptă de la ea şi ca una care va dat şi în zilele grele tot ce a avut ea mai bun. Păstraţi cu sfinţenie şi sporiţi mai departe cu lumini noi zestrea spirituală şi scumpă a pedagogiei creştine, pe care Biserica a dat-o şcolii de la începutul existenţei sale şi care singură este în stare să zidească caracterele tari, pe care Regele ţării şi neamul întreg doresc să le aibă. Numai un învăţământ care are la temelia lui stânca de granit a unei concepţii creştine despre lume şi viaţă, şi a unei pedagogii ce se integrează perfect în această concepţie poate să ne dea pe cetăţenii fericiţi ai României nebiruite de mâine. Numai un învăţător în al cărui suflet arde flacăra entuziasmului apostolic aprinsă din flacăra pogorâtă de sus în ziua Cincizecimii, poate aprinde la rândul său sufletul copiilor şi prin ei sufletul neamului întreg. Dumnezeu să binecuvânteze cu prisos şi mare spor munca din acest congres a semănătorilor de lumină de pe întreg întinsul Ţării Româneşti”.15 Din aceste cuvinte vedem interesul deosebit pe care Biserica, prin reprezentanţii ei o avea faţă de problemele învăţământului cât şi reacţia foarte promptă şi pertinentă a Bisericii la unele afirmaţii şi decizii ale învăţământului, fie ele legate şi de manualele şcolare.
Trebuie amintit faptul că între 7 şi 9 noiembrie 1937 a avut loc la Oradea Congresul Frăţiei Ortodoxe Române condus de către Prof. Univ. Dr. Sextil Puşcariu de la Universitatea din Cluj-Napoca. Acest Congres a fost organizat aici la Oradea de către Episcopia Ortodoxă a Oradiei în frunte cu Preasfinţitul Episcop Nicolae, împreună cu Academia Teologică şi cu Prefectura judeţului Bihor. Tot cu această ocazie s-a dezvelit statuia generalului Traian Moşoiu ridicată lângă Catedrala Greco-Catolică , cu banul omului sărac, dar recunoscător din Bihor. Trebuie subliniat faptul că Congresul F.O.R. a început cu Sfânta Liturghie arhierească săvârşită în catedrală – Biserica cu Lună. La toate acestea, printre mulţii intelectuali participanţi, au fost de faţă P.S. Episcop Nicolae al Clujului, P.S. Episcop Andrei al Aradului şi P.S. Episcop Nicolae al Oradiei, care, în cadrul congresului, toţi trei au ţinut frumoase cuvântări.
Dacă ar fi să vorbim de implicarea Bisericii noastre în activităţile de asistenţă socială, misionară şi filantropică, trebuie să spunem că ea a existat şi, ca întemeierea celor afirmate, aducem ca exemplu concret, în cele ce urmează, Târnosirea Bisericii din curtea spitalului central din Oradea.
Acest fericit eveniment a avut loc duminică 6 iunie 1937 când a fost târnosită de către Preasfinţitul Episcop Nicolae al Oradiei, fiind prima biserică construită, în întregime, în Oradea după Marea Unire, prilej cu care, în interiorul Bisericii s-a aşezat pe perete următorul Hrisov de sfinţire: “Ziditus-a această Sfântă Biserică ortodoxă Română cu hramul ,,Pogorârea Duhului Sfânt”, în anii de la Hristos 1934-1937, în timpul domniei M. Sale Regelui Carol al II-lea, fiind Patriarh al României Î.P.S. Sa Dr. Miron Cristea, Mitropolit al Ardealului Î.P.S. Sa Dr. Nicolae Bălan, Episcop al Oradiei P.S. Sa Dr. Nicolae Popovici, Protopop P.C. Sa Iconom stavrofor Vasile Popovici, duhovnic al spitalului P.C. Sa Pr. Traian Julea. Ridicatu-a acest dumnezeiesc lăcaş, cel dintâi pe teritoriul oraşului Oradea, sub stăpânirea românească, din obolul tuturor comunelor bihorene, prin strădania ctitoricească a ministrului Dr. Tiberiu Moşoiu, a prefectului judeţului Bihor Dr. I. P. Băncilă, a directorului spitalului Dr. Romulus Costa şi a Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, în frunte cu preşedinta Sofia Mihulin. Întocmitus-a planul acestei biserici de către Profesorul inginer V.Vlad din Timişoara, mobilierul la Şcoala de Artă şi Meserii din Oradea, pictura iconostasului de Prof. N. Irimie, iar lucrările conduse de inginerul şef A. Gavra. Sfinţitus-a această biserică în anul Mântuirii una mie nouă sute treizeci şi şapte, luna iunie, ziua a şasea, spre slava Lui Dumnezeu, spre mângâierea bolnavilor, spre potolirea suferinţelor şi spre fericirea tuturor celor ce cu credinţă vor intra întrânsa. Amin”.16
În duminica Ortodoxiei din 13 martie 1938, Preasfinţitul Părinte Episcop Nicolae Popoviciu al Oradiei elaborează şi emite o pastorală specială dedicată exclusiv susţinerii şi ajutorării în vederea construirii noii Catedrale a Bihorului. Redacţia revistei Legea Românească de atunci a scris un articol pe această temă, pe care îl redăm, în cele ce urmează, numit Pentru Catedrala Bihorului.
În pastorala pe care a trimis-o păstoriţilor săi, cu prilejul Sf. Sărbători ale Crăciunului trecut, P.S. nostru Părinte Episcop Nicolae, şi-a destăinuit hotărârea de a zidi în reşedinţa Oradea, ,,o preafrumoasă şi măreaţă biserică episcopească, o trainică şi mândră catedrală a neamului românesc din Bihor” Temeiurile invocate de P.S. Sa în sprijinul gândului acestuia sunt atât de puternice, încât ele cer o neîntârziată trecere la înfăptuirea lui, nu numai organelor bisericeşti eparhiale, ci şi tuturor celorlalţi factori care, într-un fel sau altul, au în grija lor întărirea şi promovarea elementului românesc pe aceste plaiuri de hotar.
Într-adevăr, este un lucru de alfabet creştinesc că nu se poate trezi, întări şi promova religiozitatea credincioşilor fără o regulă de participare a lor la slujbele bisericeşti. Ori, în Oradea există o singură Biserică ortodoxă, care, acum, nu mai ajunge. Nu mai ajunge nici pentru ortodocşii orădeni, al căror număr e mereu în creştere. Necum pentru tineretul şcolăresc. Aceasta este situaţia: pentru copiii Bihorului, trimişi aici, în Oradea, la învăţătură, trebuie să se facă numaidecât slujbe aparte pentru că nu e cu putinţă să fie şi ei aduşi deodată cu ceilalţi credincioşi la Sf. Liturghie, din pricina lipsei unei biserici încăpătoare. Numai motivul acesta de-a fi, şi tot ar îndreptăţii deplin hotărârea P.S. nostru Episcop, de a ridica o catedrală în Oradea. Dar mai sunt şi alte motive. Neamul nostru a fost întotdeauna un neam credincios. Cercetătorul atent şi fără prejudecăţi poate descifra în psihologia neamului românesc o puternică tendinţă de a-şi judeca sub unghiul religios creştin, desfăşurarea istoriei sale proprii. Înfrângerile şi izbânzile sale nu sunt puse în legătură numai cu împrejurările şi cu oamenii, ci şi cu puterea Lui Dumnezeu. Pentru strămoşii noştri, o înfrângere, o năvălire de lifte străine, era şi o pedeapsă trimisă de Dumnezeu pentru cine ştie ce abateri ale obştei; iar o izbândă era în primul rând dovada că Dumnezeu le-a fost într-ajutor. Şi după cum în vremuri grele nu le lipsea căinţa, tot aşa în vremuri bune ţineau să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Şi şi-o arătau mai ales zidind locaşuri de închinăciune: prin sate, prin târguri ori prin afund de codrii, ori creării munţilor. Ţara Bihariei este astăzi în situaţia de datornică în faţa Lui Dumnezeu, prin ajutorul căruia lanţurile robiei sale multiseculare au fost rupte pentru totdeauna. Şi cum şi-ar putea arăta mai bine recunoştinţa lor faţă de Dumnezeu, românii bihoreni, decât jertfind, potrivit pildei înaintaşilor, ceva din avutul lor, pentru zidirea unui altar ortodox şi românesc în inima Orăzii, în inima Bihorului. Se cade de asemeni ca oricare să ia aminte şi la aceia că, pentru noi românii din aceste ţinuturi, în care s-au strecurat atâţia străini de alt neam şi de altă lege decât a noastră, o catedrală ortodoxă înseamnă nu numai un act de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ci şi un răspuns afirmativ dat din partea noastră voinţei Sale de a fi noi stăpânitorii hotarelor acestora.
În sfârşit, zidirea catedralei ortodoxe înseamnă zidirea acelui laborator ale cărui puteri dumnezeieşti vor avea şi menirea de a readuce în albia credinţei şi tradiţiilor strămoşeşti pe atâţia dintre fraţii noştrii înstrăinaţi din pricina vitregiei împrejurărilor. Iată de ce este nevoie ca fiecare credincios al eparhiei noastre să se simtă îndemnat de conştiinţa lui de român şi de inima lui de ortodox, să contribuie cu ceva pentru catedrala Bihorului. P.S. nostru Episcop a şi deschis o subscripţie publică în acest sens, dând întâiul pilda jertfelniciei prin subscrierea sumei de 250.000 lei. Până acum s-a adunat, de prin câteva protopopiate, frumoasa sumă de un milion lei. Mai este nevoie însă, de alte multe milioane. Nimeni să nu mai stea în cumpănă, ci cu toţii să punem mână de la mână, pentru a ne putea concretiza în piatră, cât mai repede, şi aici la graniţa de vest, mărturisirea noastră de credinţă, precum şi voinţa de a fi noi stăpânitorii veşnici ai acestor plaiuri”.17
Un alt mare eveniment creat şi organizat de Episcopul Nicolae este cel de la Beiuş din 18 septembrie 1938 când sfinţeşte piatra de temelie a paraclisului şi internatului diecezan din Beiuş. ,,Crearea şi susţinerea unor instituţii de pregătire şi creştere a tineretului nostru în aceste vremuri tulburi şi mai ales în aceste părţi ale ţării unde primejdiilor de ordin moral se adaugă alta şi mai gravă: primejdia vânătorilor de suflete pe seama unor credinţe cu totul străine de ortodoxie şi deci de sufletul românesc, este pentru biserica noastră o necesitate vitală. Aşa se explică faptul că, deşi lipsurile eparhiei noastre sunt mari, totuşi P.S. Părinte Episcop Nicolae a luat bărbăteşte hotărârea zidirii la Beiuş a unui internat în care fiicele dreptmăritorilor noştrii credincioşi să-şi găsească mediul prielnic unei sănătoase creşteri în spiritul credinţei străbune şi al românismului integral. Iniţiativa P. S. Nicolae e pe cale de înfăptuire. Piatra de temelie a paraclisului şi internatului diecezan a şi fost sfinţită duminică 18 septembrie în cadrul unor însufleţite şi strălucite festivităţi. Duminică 18 septembrie la ora opt şi jumătate, P.S. Episcop Nicolae Popoviciu însoţit de Dr. N. Mocanu şi Prof. D. Belu sosesc în Beiuş. Strada din faţa casei protopopeşti, tixită de lume, corpul ofiţeresc în frunte cu domnul Colonel Strat, corpul didactic, străjeri şi premilitari, elevi şi eleve, autorităţile comunale şi o imensă mulţime din satele apropiate veniseră să-şi întâmpine Arhipăstorul. Automobilul opreşte. Corul Şcolii Normale de fete intonează: ,,Pre Stăpânul…” O clipă de linişte. În ton solemn, domnul Şuta Ion primarul Beiuşului, adresează salutul de bun venit. Îi urmează P.C. Prot. Petru Papp, care în grai colorat, cu inflexiuni învăluite în discretă căldură, îşi exprimă bucuria că lucrul P.S. Nicolae dă putere neînfrântă ortodoxiei de pe plaiurile Beiuşului. Amândurora le răspunde P.S. Episcop, mulţumind pentru cuvintele ce i s-au adresat şi arătându-şi bucuria pentru ajutorul pe care ni L-a dat Dumnezeu ca după întâiul internat zidit cu 40 de ani în urmă să ridicăm un al doilea pentru copilele dreptcredincioşilor noştrii. De acest internat – adaugă P.S. Sa – se leagă nădejdile unei puternice ofensive spirituale care nu mai poate întârzia. Între timp sosesc de la Oradea şi domnul colonel Florescu prefectul Bihorului, D-l A. Chirilă primarul municipiului, D-l Dr. Al. Haşaş, D-l I. P. Băncilă, Arh. Diplomat Ştefan Pinter, care edifică internatul şi alţi intelectuali. Dacă slujba ortodoxă săvârşită de un preot cucernic mişcă adânc sufletul credincioşilor, aceeaşi slujbă săvârşită de un sobor de preoţi în frunte cu arhiereul, intensifică emoţia religioasă până aproape de extaz. Aşa a fost slujba de duminică 18 septembrie la Beiuş. Slujbă arhierească cu mare sobor de preoţi, slujbă care a cutremurat adânc, frângând în cucernică închinare inimile credincioşilor. Răspunsurile au fost date cu bună subliniere a sensului, prin pricepută dozare a nuanţelor, de corul Şcolii Normale de fete, condus de D-na Olimpia Dumbravă, profesoară. Emoţiilor puternice ale slujbei sfinte se adaugă în curând altele purcese din cuvântul luminos, vibrant, învăluit în cuceritoare căldură duhovnicească al P.S. Episcop. “Mulţumim Lui Dumnezeu – şi-a început P.S. Sa cuvântarea – că ne-ai învrednicit să ajungem ziua săvârşirii unui lucru atât de însemnat pentru neam şi Biserică. Am venit aici să slujim temeluirea unui institut care să reverse valuri de lumină peste Bihorul nostru cel atât de frumos. Am ţinut anume ca întâia operă mare pentru neamul românesc din aceste părţi să fie înfăptuită aici în Beiuş, pentru ca în felul acesta să fie răsplătită jertfa înaintaşilor despre măreţia căreia cu greu ne putem face o icoană…” Apoi P.S. Sa tălmăceşte intuitiv, cald, convingător şi cu frumoase aplicaţii la viaţa cea de toate zilele, bogăţia de învăţături cuprinse în cele nouă fericiri care sunt constituţia Împărăţiei celei noi întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Câteva minute mai târziu imensa mulţime a credincioşilor încolonată în impresionant cortegiu, înainta încet spre locul zidirii celei noi. Acorduri de muzică militară, fâlfâiri de steaguri sfinţite, foşnete de frunze uscate… suflă vânt rece de toamnă. Pe feţele tuturor luceşte discret seninul unei bucurii, seninul bucuriei de înfrăţire a tuturora în hotărârea unei frumoase înfăptuiri. Când să înceapă slujba sfinţirii, un buchet de flori albe, buchet mare cât o inimă de româncă, se-nclină în faţa sfinţiţilor slujitori. Dintre flori s-a auzit voce grăind cuvinte de recunoştinţă şi supunere faţă de trudnicul vlădică Nicolae, cu adaus de urări de şi mai mari izbânzi în viitor. Prinos al sufletelor recunoscătoare, superbul buchet de flori albe s-a aplecat aşternându-se pietrei de temelie: îl depusese D-na Tina, în numele Societăţii Femeilor Ortodoxe din Beiuş. Rugăciunile sfinţirii pietrei de temelie se înalţă în unde cucernice spre înalt. Sobor de 12 preoţi şi un diacon au asistat pe Arhipăstorul slujitor.
Apoi P.S. Episcop luând cuvântul a grăit însufleţit, hotărât şi înălţător: Pornind de la cuvântului Psalmistului:,, Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întrânsa”, P.S. Episcop arată că într-adevăr, pentru Beiuş, ziua aceasta în care s-a sfinţit piatra de temelie a noului internat, este o zi de mare bucurie. În anul viitor, continuă P.S. Sa, se împlinesc patru decenii de când s-a zidit cu mare trudă întâiul internat ortodox din Beiuş: internatul de băieţi. Au trebuit să treacă mulţi ani – aproape patruzeci – până să facem o nouă încordare să punem temelie unui nou internat: internatului de fete. Când s-a zidit vechiul internat eram sub asuprire. Grija cea dintâi de atunci era să ne apărăm împotriva tuturor vânătorilor de suflete din orice tabără ar fi fost ei. Astăzi, cu toate că vremurile s-au schimbat, n-aş putea spune că scopul cu care se zideşte acest internat e integral deosebit de a celui dintâi. Fiindcă şi astăzi e îngustime de suflet pentru ca să fie necesar să ne apărăm în propria noastră casă, până ce Dumnezeu va voi să fim iarăşi o turmă şi un Păstor. Aşadar, internatul acesta are ca şi cel dintâi un rost defensiv, spre deosebire de acela însă, are şi un rol ofensiv. Ce-am urmărit prin zidirea acestui internat? Întâi am vrut să scot pe fiicele neamului şi Bisericii mele de unde nu era potrivit şi să le creez atmosfera unei netulburate şi nesiluite conştiinţe ortodoxe. Am voit să asigur o organică şi normală dezvoltare a acestei conştiinţe. În al doilea rând urmăresc ca prin internatul acesta să se cultive cel mai curat duh dinastic; să se cultive conştiinţa datoriei de a sluji Regelui Nostru, care-şi iubeşte poporul până la jertfă, identificându-se întru totul cu sensibilitatea şi aspiraţiile lui. În al treilea rând internatul va pregăti luptătoare cu armele culturii pentru neamul şi pământul românesc. Căci nicăieri nu se cere o mai amplă dezvoltare a conştiinţei de iubire de ţară şi neam ca aici în Biharia, unde suntem îmbibaţi cu atâta străinism. Nicăieri ca aici nu se cere purtat o mai aprigă luptă pentru reintegrarea tuturor în albia românismului integral.
Iată, acestea sunt câteva din acţiunile Episcopului de pioasă amintire Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei, care a desfăşurat o vastă şi bogată activitate în vremuri de loc uşoare pentru Biserica şi Neamul nostru pentru care i se cuvine toata cinstea, preţuirea şi recunoştinţa, acum, la împlinirea unui centenar de la naşterea sa în Biertanul Sibiului, rugându-ne Lui Dumnezeu să-l ierte şi să-l numere cu drepţii pe adormitul robul şi slujitorul său – Arhiereul Nicolae al Oradiei…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” Crâmpeie din activitatea pastoral – misionară a Episcopului Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903 – 1960; Episcop: 1936 – 1950)… Douăzeci şi cinci de ani de la aducerea/mutarea osemintelor sale in Catedrala „Biserica cu Lună” din Oradea…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 august 2017