Din seria: “Spiritualia”

Despre bunătatea omului și bunătatea Domnului

Fiecare dintre noi, creștinii, trebuie să stăruim pentru o viață îmbunătățită, să fim mai buni. Cândva, în satul meu, s-a schimbat preotul, și preotul care a venit era un cunoscut al meu. Atunci am întrebat-o pe mama – mama venind la mine la mănăstire: ce vă predică părintele acesta, care e acum la noi? Mama săraca – Dumnezeu să o odihnească – nu prea ținea minte predicile… nici predicile mele. Știu că mi-a spus odată: „Să știi că am înțeles toate cele ce ai spus, dar acum dacă mă duc acasă să-i spun lui taică-tău nu mai știu nimic”. Și totuși am întrebat-o din nou: ce le predică părintele de la noi? Sărmana, a stat așa puțin și nu a zis nimic, și dacă a văzut că stărui, a zis: „Apăi, tot bine ne învață, ne învață să fim buni!”. Mi-am dat seama că, până la urmă, sinteza tuturor strădaniilor noastre pentru noi și pentru alții, asta es-te: să fim buni și să fim mai buni!
Bunătatea este lucrul cel mai de căpetenie, poate că e lucrul cel mai de valoare din câte poate realiza omul în lumea aceasta. Mai sunt și alte valori, fără îndoială. Este o valoare să fii inteligent, este o valoare să fii realizat, să ai o înfățișare frumoasă, să ai o situație bună. Este o valoare să fii conducător de oameni, dacă poți ajunge conducător de oameni. Sunt multe val-ori în lumea aceasta, dar de măsura bunătății nu există nimic!
(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătățire su-fletească, Editura Agaton, p. 7)
Bunătatea este un atribut al fiinţei lui Dumnezeu, Singurul cu adevărat bun. „De ce Îmi zici bun?“, îl întreabă Mântuitorul pe tânărul care, venind la Dânsul, vrea să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu“ (Matei 19, 17; v. şi Marcu 10, 18; Luca 18, 19). Omul nu poate fi bun prin sine însuşi, ci doar cu darul lui Dumnezeu, Care îl cheamă la înmulţirea binelui în lume.
Duhul Sfânt lucrează bunătatea în firea omului: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa…“ (Galateni 5, 22).
„Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta este plin pământul“
Cuvintele de mai sus, din rânduiala Sfintei Proscomidii, concentrează tot ceea ce se poate spune despre bunătatea lui Dumnezeu, însăşi Sfânta Liturghie fiind o expresie a bunătăţii, milei şi iubirii lui Dumnezeu pentru om, căci „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Bunătatea lui Dumnezeu a însoţit poporul ales şi s-a arătat prin trimiterea Fiului Său în lume, după făgăduinţa dintru început, la căderea protopărinţilor, că va trimite Mântuitor. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea“, spune Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 3, 17). Precum Tatăl, şi Fiul este bun, căci este „Bunul Învăţător“, „Păstorul cel bun“ care „Îşi pune sufletul pentru oile Sale“ (Ioan 10, 11) şi Se jertfeşte din dragoste pentru noi şi a noastră mântuire, oferindu-Se spre mântuirea tuturor celor demni de a se uni cu Dânsul în Taina Sfintei Împărtăşanii: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul…“ (Psalmul 33, 8).
Bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat chiar şi atunci când poporul ales s-a dovedit nevrednic, îndepărtându-se de poruncile Sale. „Şi ai făcut cu noi, Doamne Dumnezeul nostru, după toată bunătatea Ta şi după toată îndurarea Ta cea mare“, zice Baruh. Dumnezeu Îşi arată bunătatea celui care cere mila Sa, dar şi poporului rătăcit care se întoarce şi aduce laudă pentru toate bunătăţile Lui: „Şi au glăsuit prin laude preaslăvind pe Domnul, fiindcă bunătatea Lui şi slava Lui sunt în veci în tot Israelul“ (III Ezdra 5, 82); „Şi templul cel în toată lumea vestit au zidit, şi cetatea au făcut-o slobodă, şi legile cele părăsite le-au adus la loc, Domnul cu toată bunătatea, milostiv fiindu-le“ (II Macabei, 23).
Bunătatea lui Dumnezeu nu exclude asprimea lui faţă de cei neascultători, pe care o arată, totuşi, cu milă. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de „bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu“, care trebuie să îndemne la pocăinţă (Romani 2, 4), aşteptând ca toţi oamenii să devină buni şi să se mântuiască. El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4).
Bunătatea lui Dumnezeu este o formă de manifestare a iubirii – îngăduitoare, milostivă, generoasă. Cei neascultători se pot aştepta la pedeapsă, după cum spune Sfântul Pavel: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti (adică pe cei din poporul ales care n-au crezut – n.n.), nici pe tine nu te va cruţa (cel venit la credinţă – n.n.). Vezi deci asprimea şi bunătatea lui Dumnezeu: asprimea Lui către cei care au căzut şi bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel, şi tu vei fi tăiat“ (Romani 11, 21-22).
Omul bun, chip al bunătăţii lui Dumnezeu
Bunătatea este darul lui Dumnezeu revărsat prin Duhul Sfânt asupra omului. Darul acesta trebuie preţuit cum se cuvine, îmbogăţit, cultivat, desăvârşit, în aşa fel încât să devină cu adevărat virtute, integrată firesc fiinţei, podoabă a personalităţii creştinului, roadă a lucrării Duhului Sfânt (Galateni 5, 22). Triumful bunătăţii asupra stihiilor din sufletul omului face ca în lumea aceasta să înceapă Împărăţia cerurilor. Lupta nu este una simplă, fiindcă multe sunt potrivniciile. „Căci lupta noastră, spune Sfântul Apostol Pavel, nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare“ (Efeseni 6, 12-13).
Bunătatea omului, împărtăşire din bunătatea lui Dumnezeu, rodeşte minunat în lume şi presupune relaţia de bine cu ceilalţi. Nu există o bunătate în sine, ci numai în legătură cu ceilalţi. Bunătatea, comoară a inimii, se dobândeşte prin lucrarea virtuţilor în luptă cu răul din lume şi din pornirile întunecate ale firii. „Omul cel bun, spune Iisus cărturarilor şi fariseilor, care cârteau împotriva Dânsului, din comoara inimii lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele“ (Matei 12, 35). Răutatea îl orbeşte pe om, astfel că nu poate vedea frumuseţea din sufletele celorlalţi, din faptele lor, mai ales atunci când s-a instalat în comportamentul lui o obişnuinţă cu răul.
Prin harul Duhului Sfânt, sufletul bun lucrează înmulţirea binelui în lume, la care este chemat omul. Omul bun nu dă drumul cuvintelor de ocară, nu pizmuieşte, nu minte, nu-i vorbeşte de rău pe ceilalţi, urăşte violenţa, nu face nedreptate, mereu atent la bucuria celorlalţi, ca el să rămână bucurie tuturor, fiindcă el, prin bunătate, L-a cunoscut pe Dumnezeu. Spunea Sfântul Antonie cele Mare: „Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu-i mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor care încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie“ (Filocalia, vol. I, Învăţături morale…, cap. 30); „Celui care nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu (…) Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea“ (cap. 29).
A fi bun este în firea omenească; bunătatea nu este dincolo de noi, ci în noi, ca ființă spiritu-ală; ea este inerentă omului, ca făptură a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câștiga, adică se poate înrăi sau poate deveni mai bun; omul o poate pierde sau câștiga după calea pe care umblă.
Bunătatea nu poate veni din nimic și nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia ființei renăscute, a prezenței duhului viu în noi, semn al originii noastre nepământene.
Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunătatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptățește și face posibilă bunătatea. Omul cunoaște acesată stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om și culege urma pașilor lui Iisus.
Bunătatea nu poate fi aparentă, adică nu poate ființa numai în anumite gesturi ale noastre. Bunătatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului-duh. Viața noastră obștească are multă ornamentație; trăim prea mult prin „gesturi” și prea puțin prin atitudini in-terioare. Dacă mâna noastră nu este legată de inimă, atunci orice sens, orice conținut dispare. Așa este și cu bunătatea, în locul ei se așează ipocrizia. Cineva poate respecta legea după cer-ințele ei, aceasta însă nu dovedește întotdeauna că este bun.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 100-101)
În altă ordine de idei, lumea în care trăim vorbeşte foarte mult despre iubire/ compasiune şi aproape deloc despre bunătate. Ca şi cum bunătatea ar fi ceva total străin sau de o esenţă diferită faţă de iubire/ compasiune. Mai mult decât atât, modernitatea târzie tinde să ne înveţe şi să ne obişnuiască mental şi subliminal, prin profeţii ei, că a fi tolerant este altceva decât a fi bun. Adică multiculturalismul, ca parte intrinsecă a toleranţei, nu are nimic de-a face cu civilizaţia îngăduinţei, a „culturii dialogice” şi a asumării celui care este total diferit faţă de tine. Bunăoară, în deplin contrast cu modul de a vedea astfel aşa-zisa bunătate care poartă masca toleranţei, tradiţia Bisericii, ne așează, de pildă, în fața noastră, imaginea Sfântului Nicolae, icoană a sfântului bun şi grabnic dăruitor, ne pune spre urmare bunătatea sfinţilor.
Pentru un postmodern a fi tolerant înseamnă a nu discrimina, fapt transpus în realitate ca o cruciadă a egalitarismului absolut impus tuturor, inclusiv celor care sunt diferiţi şi (întâmplător) sunt majoritari. Cu alte cuvinte, minoritarul îşi manifestă „toleranţa” faţă de majoritar prin propovăduirea unei libertăţi desprinse de adevăr, care nu este altceva decât „impunerea cu forţă a egalităţii”. De¬sigur, această facere a răului este aplicată tot celor care au o croială ideologică alta decât a lor.
Prin urmare, bunătatea nu este totuna cu toleranţa, aceasta din urmă fiind pusă în mişcare de către progresişti prin relativismul valorilor, prin tendinţa de excludere agresivă a majoritarilor (din cetate) şi prin totalitarismul egalitar ai cărui zei sunt multiculturalismul şi corectitudinea politică, înţelese ca „un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate”. Într un asemenea context, adevărul cuvintelor prorocului Isaia se dovedeşte mai mult decât actual: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar” (Isaia 5, 20).
Asumarea răului întregii lumi
Sfinţii, asemeni lui Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, trăiesc durerea şi tragedia lumii nenorocite de păcat şi necredinţă ca pe propria lor durere şi tragedie. Nimic din ceea ce ţine de durerea şi drama omului nu le este străin. Sfinţii nu judecă păcatele şi neputinţele oamenilor, ci le asumă în rugăciunea şi minunile lor pentru noi, tocmai pentru a ne dărui energia necesară învierii din moarte a sufletelor noastre.
Sfinţii nu repetă greşeala lui Adam, care nu a vrut să poarte vina totală a păcatului său, aruncând răspunderea pe Eva şi indirect pe Dumnezeu. Dimpotrivă, bunătatea sfinţilor este indiciul că rana păcatului celuilalt odată asumată, conform celebrului aforism patristic, este şi vindecată. Părintele Sofronie Saharov ne spune că „de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului (…) Şi trebuie înţeles că dacă el nu s ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupră şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luăm asupră ne povara vinei celor apropiaţi”.
Astfel, bunătatea sfinţilor înseamnă nădejdea că păcatul şi drama întregii lumi pot fi biruite şi depăşite, nu prin arătarea cu degetul a celui care se lasă devorat de acestea, ci prin aprinderea, la nivel de conştiinţă şi inimă, a dorului după frumuseţea şi bucuria luminii dumnezeieşti care sporeşte în noi starea de fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Bineînţeles că demascarea răului nu e acelaşi lucru cu judecarea celui care îl săvârşeşte.
Deci, bunătatea sfinţilor este un permanent îndemn spre pocăinţă ca stare de împrospătare a fiinţei şi de lepădare deplină a păcatului.
Asceza, păstrarea frumuseţii sufletului
Toată viaţa sfinţilor este o perpetuă luptă pentru păstrarea integrităţii sufletului şi trupului din calea devastatoare şi desfiguratoare a răului, care, conform Sfântului Dionisie Areopagitul, este lipsa binelui.
Sfinţii nu au decât o singură năzuinţă şi nevoinţă: întruparea bunătăţii lui Dumnezeu în inima, în existenţa şi în semenii lor. În acest fel, gândurile, simţirile şi doririle lor sunt cea mai minunată trăire a bunătăţii lui Dumnezeu ca gingăşie şi frumuseţe a sufletului. De aceea, împreuna locuire cu sfinţii ne poate face mai buni, pentru că ei „respiră”, fără intermitenţe, bunătatea lui Dumnezeu prin faptele şi dragostea lor pentru Ziditorul. Înţelepciunea populară ne spune despre omul bun că este „pâinea/pita lui Dumnezeu”. Probabil, această expresie are îndărătul ei semantic o puternică afinitate cu Sfânta Cuminecătură, care este, prin excelenţă, pâinea lui Dumnezeu oferită oamenilor spre viaţă şi comuniune veşnică. Prin extrapolare, omul bun şi el dăruieşte celor din jur viaţa ca nădejde şi comuniunea ca bucurie. Astfel, am putea spune că omul bun este atât de cald şi de odihnitor, aşa cum pâinea caldă scoasă din cuptor este bună la gust şi odihnitoare pentru trup.
A fi om bun nu înseamnă doar a răbda cu stoicism energia răului şi a urâtului care vine dinspre celălalt. Nu înseamnă doar a milui pe cei sărmani sau a nu rămâne insensibil la încercarea celuilalt. Înseamnă şi capacitatea de determinare a celuilalt, în chip tainic şi discret, de a se smulge din mocirla risipirii vieţii în rătăcirile păcatului. Înseamnă şi vitaminizarea cu bunătate şi dragoste a celui vlăguit de răutate şi de neiubire. Înseamnă şi ura întunericului pentru că ai descoperit lumina.
De aceea, bunătatea sfinţilor înseamnă dinamismul sfredelitor al binelui în cei care decid să le urmeze credinţa şi vieţuirea.
Cu alte cuvinte, „Dragostea este plină de bunătate” – ne învață Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 4). Nu putem vorbi de iubire fără să ne gândim la bunătatea față de semeni. Credincioșii care promovează bunătatea, se fac cunoscuți ca „slujitori ai lui Dumnezeu” (II Corinteni 6, 4). Credinciosul pătruns de bunătate oglindește în persoana și activitatea sa bunătatea lui Dumnezeu. Prin bunătatea îndreptată spre semenul nostru îl putem ajuta să iasă dintr-un impas, îi putem trezi încrederea în forțele proprii, putem salva de la pieire oameni stăpâniți de slăbiciuni.
Ce s-ar fi ales din Fiul risipitor dacă Tatăl nu l-ar fi primit cu bunătate? Ce s-ar fi întâmplat cu cel căzut între tâlhari dacă bunătatea Samarineanului nu l-ar fi luat sub ocrotirea sa? Ce s-ar fi ales de noi dacă bunătatea cea prea milostivă a lui Dumnezeu nu s-ar fi aplecat asupra noastră?
Prin bunătate, Dumnezeu a devenit Mântuitorul nostru. „Prin bunătate, fiecare din noi poate deveni un mântuitor al semenului său” (Pr. Prof. Dumitru Belu).
Să ne amintim mereu de cuvintele Mântuitorului spuse bărbatului din care a izgonit legiunea de demoni: „Du-te și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39) și să ne gândim cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu și ce-i datorăm noi. „Cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” Cu nimic altceva nu putem răsplăti decât cu bunătatea față de aproapele nostru!
(Arhimandritul Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 1996, p. 17)

Sfințenie, noblețe și manierism
Adeseori, nobleţea este asimilată cu manierismul. Nimic mai reducţionist decât această viziune. Manierismul este doar o faţetă palidă a ceea ce implică nobleţea. Faptul de a nu fi invaziv, de a nu fi indiscret, de a nu transmite nici un sentiment de încorsetare sau îndatorare, de a nu impune nici măcar binele, darmite punctele tale de vedere şi de a nu crea dependenţe maladive constituie adevăratele coordonate ale nobleţei lăuntrice.
Bunătatea sfinţilor pune în valoare tot ceea ce este mai demn şi mai frumos din sufletul omului. Lucrarea lor afirmă libertatea noastră şi de aceea, aşa cum se spune în slujbe, avem îndrăznire către ei. Astfel, se poate spune cu suficientă convingere că lângă sufletul înglodat în mocirla patimilor, tu, ca fiinţă înzestrată cu libertate, nu ai puterea de a simţi liber, pentru că patimile înseamnă privare de libertate. De peste tot te înăbuşă inhibiţia, crisparea şi blocajul, atunci când eşti în compania celui pătimaş. Deci, bunătatea sfinţilor ca nobleţe lăuntrică înseamnă putere de povestire nestingherită a sufletului tău, exact aşa cum eşti tu, nu cum te ai forţa să pari. Această realitate fiind un frumos indiciu al libertăţii tale. În faţa bunătăţii sfinţilor niciodată nu simţi nevoia de a citi în prealabil codul bunelor maniere.
Bunătatea este rodul duhului; izvoarele ei sunt în adâncimile ființei noastre spirituale. De aici pornește sensul ei, de aici își capătă tăria ca stare interioară omenească. Omul bun este acela care se situează în centrul vieții și al lucrurilor, acela care cunoaște adevărul așa cum es-te, adică cunoaște pe Dumnezeu. Așezat și îndrumat fieresc, omul simte în el izvoare de bogăție și frumusețe nețărmurită. Orizontul său de viață are linia depărtărilor în cercul de lu-mină și rod al cerului.
„Bunătatea poartă veşnică cunună, veşnic biruitoare, ieşind fără pată din lupte câşti-gate.” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 2)
În concluzie și încheiere vom afirma că, bunătatea este o însuşire firească a lui Dumnezeu, pentru că „nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17), iar El vrea ca toţi oamenii să devină „plini de bunătate” (Romani 15, 14) şi să se mântuiască. Bunătatea este o virtute datorită căreia credinţa unui om devine vie şi lucrătoare. „Bogăţia bunătăţii” (Romani 2, 4) lui Dumnezeu se revarsă prin harul Sfântului Duh asupra creştinilor, iar ei trebuie să cul-tive acest dar al Domnului, devenind virtuoşi, căci „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).

Dumnezeu a dat omului libertatea de a alege între bine şi rău, însă pe calea mântuirii merg cei care fac efortul de a se lupta cu patimile şi le biruiesc, dobândind astfel virtuţi care sunt de folos atât lor, cât şi altor oameni, iar „pomenirea bunătăţii este nemuritoare” (Înţ. lui Solomon 4, 1), căci chiar şi după moarte cei care au devenit sfinţi continuă să facă bine, venind în aju-torul oamenilor care se roagă lor şi mijlocind către Dumnezeu pentru ei.

Trăind în credinţă, cei buni pot contribui la micşorarea răutăţii pe pământ, iar puterea rugăciu-nii lor este mare; vedem în Sfânta Scriptură cum Dumnezeu i-a spus lui Avraam că nu va pierde cetatea Sodomei dacă va găsi în ea zece oameni drepţi.

Bunătatea creştină se reflectă în faptele bune ale oamenilor, gândurile şi vorbele lor frumoase, într-o comportare binevoitoare, urmând exemplul divin „pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 9). Omul bun înalţă rugăciuni către Dumnezeu, este generos, tolerant, binefăcător, înţelegător, milostiv, răbdător, iertător, căci „bunătatea, izvorând din dragoste şi trecând prin blândeţe, se împlineşte în milă şi mângâiere” (Ernest Bernea). Prin faptele bune pe care le face, omul pune în practică dăruirea de sine, împlinind astfel dragostea de Dumnezeu, de oameni şi de sine însuşi.

Comunitatea oamenilor înfrăţiţi prin harul Sfântului Duh este întemeiată pe comuniune, deci creştinii, dacă se ajută între ei, pot reprezenta modele pentru întreaga societate, trăind într-o bună convieţuire duhovnicească.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă „să ne abatem fără întârziere de pe drumul pierzător al răutăţii şi să mergem pe drumul mântuitor al virtuţii, pentru că astfel şi în această viaţă trecătoare vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, iar în cealaltă ne vom bucura de bunătăţile nestricăcioase ale Împărăţiei cerurilor”.
Cum se înfățișează bunătatea? Cum o simțim aceia dintre noi care trăim sau o bănuim în se-menul nostru? Bunătatea este o stare morală complexă, alcătuită din împletirea a mai multor sentimente. În felul ei de a se arăta, bunătatea apare în primul rând ca o bogăție, ca o plinătate. Omul bun este întreg, este plin. Bunătatea vine ca un val care inundă ființa no-astră, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul să aibă prin ea un cuprins atât de mare?
La temelia bunătății stă dragostea; ea are un izvor de dragoste. Centrul de radiere, sâmburele de creștere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fără dragoste, pentru că ea este izvorul tuturor creațiilor și puterea întregii existențe.
Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând din dragoste. Dragostea ne dă putința să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putința să pătrundem adâncimi și taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forța sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea și trăirea în duh. Bunăta-tea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.
Cu toate acestea, bunătatea nu se confundă cu dragostea. În această stare sunt cuprinse și alte elemente. Bunătatea încheagă într-un mănunchi dragostea, blândețea, mila și mâ-ngâierea; toate sunt topite aici și alcătuiesc o stare morală unitară.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 101-102).

Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com

by

Referinţă Bibliografică

Din seria: “Spiritualia” Despre bunătatea omului și bunătatea Domnului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 septembrie 2026