Nu este de invidiat omul ajuns în arbitrariul potrivnic al propriului destin fie că el nu-și are grijă de sine, fie că fără vina lui are din zidire un material șubred. Hodorogit ca o daradaică, după cum ar spune Vasile Alecsandri prin gura ispravnicului Grigore Bârzoi ajunge sărmanul om să fie, mai cu seamă când îi calcă pe urme bătrânețea și neputința.

Omul bolnav ce nu-și cată de grijă e o victimă vinovată. În lumea noastră românească și poate că nu doar românească, grija de sine este decăzută într-o iubire damnată. Pentru neamul nostru mai degrabă boala decât sănătatea este o străjeriță a vieții.

Însumi am avut o slăbiciune statornică pentru vinurile înmiresmate ale Cotnarilor domnești. Îndelungul odiseei propriului meu trai nu m-a convins nimeni și nimic asupra grindinei de vătămări corporale de după tumultul descătușat de dragul paharului cu picior, căci, ca și pentru femeia zvârlugă cu picior suplu, eu mi-am făcut o pasiune pentru vinul cu mărgele, în paharul cu picior.

Nuca seacă ori buzele fără gustul stropului înveselitor al mierii de „Cotnari” totuna îmi păreau: încuiate și fără miez, ca o viață devastată de ofrandele singurătăţii! De aceea „Cotnari” însemna pentru mine mirul soarelui şi-al şirurilor de jad, vechi de pe când mătaselor, aurului, păcii şi libertăţii, domnii Moldovei le încredinţau preţ scump şi jertfă – eu m-am încredințat pe mine „Cotnariului”…!

Fără vinul „Cotnari”, Moldova și cu mine n-am avea ea prezent, eu istorie. Am iubit în această viață romanța lăcrămoasă, femeia zvârlugă cu picior zvelt și paharul țuguiat cu picior șuieț, așa de mult încât le-am devenit un letopiseț în carne și oase…! Cornul, pocalul, potirul şi paharul, din veacuri vechi până azi s-au tot umplut cu aur lichid şi miere de flori, absorbite din soare şi pământ prin ochii butucului. Cu istoria perenă s-au scris și idilele efemere. Prin vranele timpurilor și pe serpentinele rugilor sacri s-au scurs vârstele istoriei Moldovei și idealurile mele către cristelniţele boabelor de viaţă. Pacea, bucuria şi plăcerea au mustit în struguri pe dealurile de la Cotnari…, cei mai dulci struguri, cei mai curați, cei mai generoși, cei mai gustoși, cei mai cu spirit înhămat în hamuri cu fireturi sufleteşti ca și caii vieţii trăgând şareta cu metehne spre raiul cătușelor zdrobite. Ce asalt de veselie, ce gust de dulceață, ce cântece de inimă, ce melancolii de suflet, ce contemplații de minte, ce beatitudine de iubire, ce durere de neiubire, ce topire de drag, ce zbor de dor, ce sârg de patimă lumească…!

De veacuri au băut „Cotnari” boierii, răzeșii, ostașii, popii, papii, patriarhii, poeții, melozii, bogații, săracii, bețivii cu nas morcoviu și omul cumsecade cu dragoste de catifeaua gustului și soarele veseliei… În veacul meu l-am băut și eu, ca pe Dunărea revărsată în Marea Neagră pe trei guri. Jumătate de secol am revărsat însumi dragul „Cotnari” pe ulucul gâtului meu bolnav cronic de secetă.

Însă mi s-a-mplinit într-o zi. Tristă, lugubră zi…! Pentru mine atunci i-a sosit vremea scumpului „Cotnari”. L-am jelit în candoarea unui clocot de memorii distilate, l-am privegheat în ultima lui noapte în sângele meu, după care mi s-a pus stativul cu ser la cap. Și a plecat „Cotnariul” de la mine la cine-i vrednic de el și loial ca un frate. Eu l-aș insulta dacă trupul meu până mai ieri plin de el ca o amforă feniciană de uleiuri aromatice, nu l-ar mai încăpea de răni…

Azi m-am predat doctorilor să repare ce mai pot repara la mine ca să beau măcar apă de acum – Doamne ce scurt e drumul de la fratele meu paharul cu bulbuci savuroși la soră-sa vitregă, cana cu apă chioară…!

Dar, ce minune, am căutat un medic bun și am descoperit un înger: dr. Olesea Botezatu, medic specialist gastroenterologie. Suprema competență medicală și sublimitatea umană o înstelează cu frumusețe, blândețe, bunătate. M-am pornit la ea ca la ghilotină, așteptându-mă să taie bucăți din mine pentru analize habar nu am de care, dar, în tot cazul cred că era vorba despre niște prelevări de țesut ca să se stabilească dacă nu cumva am început deja să putrezesc pe dinăuntru.

Dintru început nu am a spune decât că cea mai frumoasă ființă omenească este omul cu inimă frumoasă. Și-atunci, dacă ajungi pe mâna unui om atât de frumos ca dr. Olesea Botezatu, cum și de ce să îți mai fie frică?! Examenul gastroenterologic – pentru așa ceva am mers la blânda doctoriță frumoasă – a început cu o pregătire a mea, singur acasă, apoi într-o reciprocă și directă înfățișare a îngerului alb și frumos, cu sufletul întunecat și-nchircit – doctorița cu mine, prin urmare, de față și cu asistenta Alexandra Capșă, fragilă ca o grație a zăpezii de alb ce-i este spiritul, și de fin prizărit ce-i este corpul. Ca și cum printr-o platoșă de plumb a norilor fierăstruia un fulger și lumina, dr. Olesea Botezatu a vorbit cu mine atât de călduros, cu surâs frumos pe toată fața, cu soare în privire, cu răbdare, inteligență, empatie în glas, încât mi-a venit inima la loc. Mi-a explicat ce va fi, cum va fi, cât va dura, în cea mai omenească formă de lămurire și încurajare așa că, regăsindu-mă cu sinele meu, căci de frică eu nu mai eram eu, cu puteri readunate mi-am murmurat adânc în suflet: dacă până aici mi-a fost, măcar să mor de mâna acestei îngerițe…!

N-a fost, totuși, ușor. Deloc n-a fost…! Fără să vreau să sperii pe cineva, că eu nu am farmecul și metodica minunat de blândei doctorițe cu inimă frumoasă în a îmblânzi osânditul să se resemneze la pronunțarea execuției, nu pot să nu spun că examenul cu pricina, investigația sau cum s-o fi numind acele furci caudine cărora m-au supus blândele mâini ale atât de competentei doctorițe, constă într-o explorare amănunțită a interiorului abdominal, cu un „speolog” electronic pătruns prin peștera omului până la gât, pe seama căreia mie mi s-a cotrobăit prin cotloanele subterane.

Numai om să nu fii…! Dreptul la intimitate mi s-a suprimat tacit și total. Nu mi-a fost confortabil. Respectiva „speologie” intracorporală în act o fi ea de rutină pentru doctoriță și asistentă însă în ce mă privește nu m-aș viziona nici eu pe mine în așa amănunțit fel și așa retras loc. Îmi venea să intru în pământ de rușine, îmi clănțăneau dinții de frică, tremuram tot de dureri. Am închis ochii, m-am prefăcut că nu știu ce se întâmplă, că nu aud, că sunt absent. M-am lăsat în voia „speologului” electronic și mi-aș fi dat și un braț ca să se termine mai repede pânditul indecent înăuntru la mine. În timpul iscodirii de jos în sus și de sus în jos prin catacombele burții, peștera pusă la bătaie, devenise ca un ogeac pe mâna coșarului. Iremediabil intimidat, nici nu îmi mai venea să mă privesc ochi în ochi cu infinit îndreptățitele de respect cadre medicale, fără a fi vinovat aveam un apăsător sentiment de vină. Nu mă împăcam la gândul că poate cineva să vadă la mine ce nu văd nici eu. Afară de aceasta am avut a suporta și niște dureri ca de tăietură de cuțit, de parcă zguduiala rușinii și frisoanele panicii n-ar fi destul lucru pentru mine, o firavă făptură omenească. Aș fi rupt-o la fugă cât aș fi văzut cu ochii de n-aș fi avut în corpul meu „speologul” cel în vârf cu un aparat de filmat cât o unghie, ori și mai plastic: aveam impresia că mi se vârâse în burtă un lanț de fântână adâncă și cum, ferească-mă Sfântul, să fug trăgând un lanț după mine, pe care nu-l aveam legat de picioare ca pușcăriașul, îl aveam încolăcit prin mine ca și cum înghițisem o afurisită de ancoră. Ajunsesem o epavă eșuată, priponită în propria-mi mare de sudoare. „Speologul” mi-a luat de pe conștiință și ultimul strop de voie bună, dar ce am eu în sângele meu nu mi-a putut jefui: în situația aceea dramatică, totuși teribil de greu mă abțineam de la a mă prăpădi de râs… Doamne, sfinte, în ce hal mă închircisem de frică să nu mă bufnească râsul…, credeți-mă: mă dureau până la lacrimi cotiturile prin care făcea viraje „speologul” însă tot până la lacrimi râdeam de mine în gând…! Cum naiba să nu îți vină să râzi…, ce pățeală poate fi mai caraghioasă ca aceea cu burta transfigurată în muzeu.

Gata…! Destul…! Ajută-vă Dumnezeu să nu ajungeți a da piept cu această circumstanță…! Dar, în ce mă privește, tot răul e înspre bine. Sănătos tun se pare că nu sunt însă nici olărit până la retrogradul de hârb, probabil, deși încă sunt în așteptarea unor repetări și rezultate pe baza cărora să ajung la certitudini. Deocamdată sunt bine. Nu știu încă tot despre mine însă cel puțin m-am mai detensionat, mi-am mai atenuat bătăile inimii.

Partea totuși pozitivă a canoanelor cărora a trebuit să le fac față cu roșeață în obraz și șarpe în burtă este aceea că am cunoscut un om sublim, un medic ilustru, minunat om pentru oameni: dr. Olesea Botezatu, medic specialist gastroenterologie. Frumusețea sa umană, competența ei medicală răscumpără traumele la care m-au supus investigațiile cu împielițatul de „speolog”. Ele au făcut ca o investigație, ce e drept, dureroasă, să nu fie însă o tortură.

Mulțumesc, doamnă doctor…! Din adâncul ființei mele vă mulțumesc…! Nu vă voi uita, nu voi înceta să vă fiu recunoscător. Mulțumesc și dumneavoastră, doamnă asistentă Alexandra Capșă, martoră a întâmplărilor mele și ajutor medical al doamnei doctor. Vă consider alăturată ei întru ușurarea îndurărilor de-atunci, spre binele zilelor de acum însă mai ales întru zilele ce poate, sper că vor să vină.

Datorită dr. Olesea Botezatu și asistentei sale și ea blândă ca o lună despletită luminos pe ovalul negru al nopților, mi-am lăsat în urmă pătimirile,  mai lin, în mai scurt timp și mai suportabil decât s-ar fi putut întâmpla altminteri. Ce transfigurări de destin să ajungi să numești propriile suferințe blânde suferinți și impasurile vieții dulci amaruri…!

Dar dacă nu ești tare, nu lupți, nu ești zid în fața propriilor traume, nu reziști, nu transformi rușinea în umor și chinul în răbdare, mori cu „speologul” în burtă…! Odată și odată tot voi muri și eu, nu voi mai fi și gata…, pot eu să mă iau la trântă cu momâia cea cu unealtă agricolă?! Nu pot! Dar nici chiar așa…! Cum să mă răpună din interior „speologul” căruia dacă îi scoți bateriile i-ai luat maul, pe când pe mine este cu adevărat greu să mă scoată cineva din priză…!

(Aurel V. Zgheran)               

by

Referinţă Bibliografică

Dr. Olesea Botezatu, medic specialist gastroenterologie: blânde suferinți, dulci amaruri/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 iunie 2026