Matei mă scoală cu noaptea în cap și poate n-aș fi mormăit ca deobicei dacă nu aș fi simțit mirosul proaspăt de brânzoaică și de double espresso. Parcă ar fi presimțit ce avea să ni se întâmple. Fiind și weekend la debarcaderul din Tobermory era o coadă de mașini de parcă ar fi fost ieftenire și pomană la benzină.

O vreme mohorâtă, frig și gustul amar de oră matinală. Stăm ca niște cloști plouate și așteptăm și așteptăm și așteptăm. Printre mașini personalul portului împrăștie atmosfera nesiguranței. faptul de a depinde de o cifră purtătoare de mască. E ceață și nici unul din personalul portului nu a dormit azi noapte cu fața în sus. Am ajuns la o gheretă cu un teuton îmbrăcat în pelerină galbenă fluorescentă, care ne răsucește hârtiile și pe-o parte și pe alta, apoi pune mâna pe telefon. Suntem pe mâna lui. Și nu suntem primii care sunt refuzați. Nu știm nici motivul. În cele din urmă, scoate capul din gheretă și ne dă hârtiile înapoi spunându-ne să parcăm mașina și să mergem fără. Explicații și para explicații, că nu am plătit, ba că am plătit, că trebuia ceva extra, păi de ce nu ni s-a spus, etc. Concluzia, să mergem la altă coadă de mașini. Numele pompos de ”croazieră” e de fapt transportul cu un vaporaș, din desenat cu motive folclorice native, din Tobermory la Manitoulin Island. Un bac pe care scrie în Ojibwe ”Chi Cheemaun”. A început să plouă mărunt. Matei e nervos. ”Dacă pierdem ora plecării trebuie să mai așteptăm o zi!” Încerc să-l liniștesc: ”Lasă, puiu’ lui tata. Le rupem gura la cei din România când vor citi că am fost în ”croazieră”. Râd și până la urmă cedează și el din încheieturile nervilor tensionați: ” Or să creadă că s-a ajuns Ichim, deși nu știu că sunt un sărăntoc trăind din toc, că o scârții cu o pensie de doi bani și ăia cu gaură! La a doua gheretă plătim suplimentul care nu apărea în ”package” și de pe debarcader șofăm în burta uriașă a vaporului. Parcăm în tunelul de jos și pe o ușă întrăm la scările ce duc la nivelul pasagerilor, cu geamuri rotunde, sau poți continua până sus unde sunt scaune și poți rivi în toate părțile. De unde o fi apărut atât de multă ceață de poți să o tai cu cuțitul? E aproape noapte. Din când în când sirena ne anunță că suntem în străbaterea itinerariului că va dura două ore. Din sânul negurii zborul neregulat al rândunelelor pare ca o peșteră din care ies liliecii. Eu care am sute de ochi am rămas numai cu două cuvinte și ăstora cred că li-e e somn. Noroc că l-am luat pe Faulkner cu mine. A omorâ timpul cu o carte e a redescoperi mirosul de leandru al veșniciei!

1.

Numai în Canada poți găsi cea mai mare insulă din lume, care se află într-un lac, care se află pe o insulă (Manitoulin) care se află pe Lacul Huron. Sau ceva cam așa, cum ne spune ghidul. În fine, pe înțelesul nostru Insula Manitoulin este cea mai mare de pe planetă dintr-un lac cu apă dulce. Acum e mai simplu.

După necazurile cu birocratismul funcționarilor din portul Tobermory parcă era făcut ca să nu putem să ne bucurăm de excursie! Întâi o ploaie rece și măruntă, apoi ceață peste tot de credeai că e noapte, dar mare-i Dumnezeu! Pe la mijlocul călătoriei care durează vreo două ore, ceața s-a risipit, soarele s-a cățărat lângă catarg turnând peste noi cântec albastru, căldură și…era acel soare, care văzând că e singur pe cer, îți face cu ochiul și îți dădea să bei din lumina din care nu s-au învrednicit nici zeii, nici bogații pământului. Era lumina care îți furnică inima cu o băutură dătătoare de tinerețe, lumină de dincolo de moarte. I-am sorbit licoarea și nici jumătate de oră nu trecuse și eram alt om. Bacul, cu numele indian de Chi-Cheemaun și pictat cu motive folclorice ale nativilor, era un vaporaș de vreo 111 metri, cu o capacitate de 650 de pasageri și 140 de vehicole. Denumirea de Manitoulin ( cu rădăcina manitoo/manidoo=marele spirit ) provine de la Manitoowaalig însemnând Peștera Spiritului. Britanicul numește insula cu peiorativul de capitală a duhurilor necurate. Pentru mine insula ar fi Poarta de Aur a Legendelor. După războiul din 1812 britanicii și-au propus ca să ducă pe această insulă pe toți indienii ca într-un fel sau altul să moară prin înfometare. Evident că nu au reușit. Pe insulă există și azi reezervația lor care este ”teritoriul necedat” cu populația de peste 8000 de persoane. Viața spirituală și artistică a lor înflorește printr-un centru de prezervare a folclorului,
poeziei, dansurilor și a tot ce este legat de istorie, cultură și artă. Cum am spus mai sus, din cele peste 100 de lacuri de pe insulă Lacul Manitoo, 104 km pătrați, este cel mai mare lac dintr-un lac, unde au loc festivaluri de pescuit, întreceri de canoe și pe malul căruia au loc campinguri pentru vizitatorii din Canada și America. De aici se poate vedea cel mai bine aureola boreală. Interesant că pe această insulă de pe harta indienilor găsim cea mai veche biserică din Ontario 1845, iar farul e din 1886. Rezervația nativilor First Nations operează parcul recreativ Point Grondine cu 18000 de acri cu păduri de pin și 6 lacuri interioare.

Mergem cu mașina spre vestitul drumușor turistic ”Cup and Saucer” – ”Ceșcuța și farfuriuța” și spre dreapta indicatorul ne arată drumul spre cel mai mic ”lac dintr-un lac” – Mindemoya Lake pe care se află ”Treasure Island” – ”Comoara din Insulă” cu plajă, locuri de pescuit, cabane și camping.

”Nu ți-e cald?” mă întreabă relaxat Matei. După cum zâmbește știu că are ceva deosebit să-mi spună. ”Ce-ar fi, continuă zâmbind, ca în drum să ne oprim la restaurantul ”Garden’s Gate” pentru ceva răcoritor. Restaurantul e vestit ca pe lângă preparatele de păstrăv și biban să ofere o varietate de 50 de feluri de bere. ”Poate la întoarcere”, răspund eu ”să luăm ceva în traistă pentru când vom ajunge la hotel”. Trebuie să ne încadrăm în timp ca să nu pierdem transportul de după amiază spre Tobermory. Ar însemna să rămânem în aer fără să avem vreo rezervație la vreun hotel de pe insulă.
Vremea s-a făcut incredibil de frumoasă. Vântulețul care adie prin pădurile de pin ne amintește cum a tras de pe cer cârpele murdare de nori aruncându-le dincolo de Lacul Huron, lăsând ici colo câte un munte de cumulus nimbus.

2. 
   Aici, în fundul lumii, în drum spre obiectivul turistic propus pe Insula Manitoulin, numai eu și cu Matei, departe de lumea celor bogați, bolnavii suferind de arghiropathie cronică, în compania cerului, păsărilor și a lacurilor nimic nu este mai odihnitor decât să poți ține visul în mână și nu să bei, ci să sorbi din el gândindu-te că ești liber, cel mai de preț dar al omului sănătos la minte. În vreme ce în viteza mașinii se derulează acest film în culori îmbătătoare, mă gândesc, ca omul prost, că Dumnezeu ca să se justifice că este Dumnezeu l-a creat pe om. Nu întrebați pe filosofii lumii ce este omul, ci încercați să răspundeți: De ce nu a creat-o pe Eva din pământ precum pe strămoșul Adam, ci a strâns cea mai fină spumă a Iubirii din inima însingurată a primului om și deasupra ei a cântat, cum ar face olarul deasupra roții de lut. A cântat mult până când din cuvintele lui de durere și bucurie s-a întrupat femeia. Ce s-o fi întâmplat în mintea lui Dumnezeu nu putem măsura nici cu spațiu, nici cu timpul, pentru că pe atunci totul era taină, dar taina pe care numai femeii i-a fost dăruită, ca prin femeie omul să fie cu adevărat liber. Abia prin Eva i s-a îngăduit omului deaspra ”facerii” să primească darul ”nașterii” adică al vieții în profunzimea ei ființială care este lumină. Ființialitatea omului începe nu prin ”facere” evolutivă, ci prin ceea ce spun românii că ”a văzut lumina zilei”, care nu este cea din lampa soarelui, ci din urzirea sufletului omenesc cu fire pe care Dumnezeu le-a destrămat chiar din haina lui de sărbătoare care este libertatea. A fi liber înseamnă a fi om, a fi om înseamnă a fi Dumnezeu, iar ca să fii și Dumnezeu și Om, înseamnă că nu ești un concept ci o ”concepere preconcepută” mai înainte de toți vecii. Adam nu putea da viață, dar Eva care nu a fost făcută din pământ și din glod, ci din pridvorul inimii lui, era femeia care prin naștere il făcea liber. Numele ei era Ișa=Viață. Fără femeie omul ar fi putut ajunge la înălțimea altor creaturi, dar numai prin Noua Evă a reușit să ajungă la aurul ascuns din scrinurile dumnezeirii la care nici cei mai înalți heruvimi și serafimi nu au fost învredniciți de o asemenea onoare la care ”Maica Luminii” l-a înălțat pe om făcându-l frate cu Dumnezeu. A fi liber nu este un tărâm al cugetului, un concept, ci misterul de neconceput, ”taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” așa cum se spune în metafora sfântului melod. Aceasta este libertatea! ”A vedea lumina zilei!” Chipul omului este libertatea, care fiind lumină este chipul lui Dumnezeu în om. Mama nu este numai născătoare de trup, ce cea care prin taina lumii te face liber. Ea e chipul Născătoarei de Dumnezeu fără de care ontologia ar fi un sat părăsit într-un colț de univers așa cum ni-l pictează deiștii. Dar prin libertate Adam îngenunche în adorație în fața femeii ca Mamă, Fecioară și Inimă a lui. Numele de mamă e sfânt. ”Prin naștere femeia se va mântui.” Este sfânt pentru că ne face liberi. Numai cineva care are ”chipul lui Dumnezeu” poate fi sfânt, imitând pe Dumnezeu și dând viață. Fără libertate nu există viață, iar fără viață ce ai putea face cu moartea -cel mai mare preț al răscumpărării?

*
”Wake up!”, zice Matei văzându-mă cu ochii închiși. Am ajuns și sincer să fiu nu prea am fost încântat de ceea ce mă așteptam. Un parking pentru vreo câteva mașini și un W.C.,  prietenul turistului răbdător. În rest, nimic deosebit. Din parking, o cărare vai de capul ei. Cârcotaș cum sunt și însetat de frumuseți spectaculare nu zic nimic. Să spun adevărul, cred că Matei m-a trezit din somn că tare visam frumos cu lumi de la-nceput de lumi când peste primul început se rotea sfântă pajură a Duhului Sfânt ”dătătorul de viață și vistiernic” al luminii. De la South Baymouth, de pe malul Lacului Huron, unde ne-a lăsat vaporașul și de unde am luat mașina conducând prin gura uriașă a bacului, am condus pe insulă. Indicatoarele răsfoiesc în suflet pagini de istorie, unele dintre ele pline de sângele imperialistului britanic care după ce le-a cucerit pământurile s-au pus cu multă grijă să-i extermine. La ora altuală din clanurile și triburile nativilor rămânând doar oasele goale ale denumirilor de orașe și pământuri furate cu japca prin minciuni, gloanțe și tratate călcate în picioare: Mississauga, Toronto, Dakota, Mohak, Saskatoon, Canada, Yoho și rezervațiile unde i-a pus omul alb după ce le-au furat copiii, pământurile, religia și cultura. Pe această insulă pe care europenii voiau să-i pună pe toți indienii și eventual să le stârpească neamul și ființa a mai rămas o rezervație cu vreo șase triburi, Wiilkemkoong First Nation, cum citim în dialectul Ojibwe, cu populație de peste 8000 de persoane, dar unde găsim și semnul libertății lor pe care cuceritorul nu a putut să-l frângă rămânând ca „teritoriul necedat”. Plin de documente, în această privință, este muzeul Asiginack construit în piatră în 1878 și declarat muzeu în 1950.Tratatul Manitoulin Island din 1836 prin Sir Francisc Bond Head, locotentul guvernator al Upper Canada prin care credeau că acești coloniști vor putea să-i ”civilizeze” a eșua, neputând să facă din nativi, nici agricultori și nici trădători de neam. Și așa au rămas până în ziua de azi pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu. Inante de a ajunge la vestitul ” drumușor” al nostru indicatorul ne invită spre portul Little Current, 18 km. Merită să notăm că acest port, care sună atât de inocent, este unul din cele mai ocupate porturi ale Marilor Lacuri din America.

*
Intrăm într-o rezervație biosferică protejată de UNESCO. Oare de ce ONU, sau alte organizații internaționale, nu pot/vor să protejeze și libertatea omului, această specie tot mai rară și pe cale de dispație? Pădurea te primește ca o mamă care te îmbrățișează până când uiți și de durerea de picioare și de durerea de aripi și, în primul rând, de urâțenia omului modern care s-a luat la întrecere cu Satan cum să spurce mai urât și să distrugă și om și spirit și natură. Aceeași întrebare persistă ca o obsesie: cum se face că aproape prin toate pădurile prin care am hălăduit pe aici, toți copacii sunt tineri și vârsta care surpă, pe om pe ei parcă îi întinerește, ca niște lumânări în mâinile copiilor din Vinerea Mare? Numai prin parcuri găsești acei copaci burduhănoși, burghezi plini de grăsime și prostie, care te jignesc cu tupeu că ei au sute de ani, iar tu un biet îndrăgostit de 18 ani? Poate că acești arbori sunt atât de tineri pentru că, uită-te la ei! Se întind pe vârfuri și se înghesuie unul pe altul ( împărăția cerului se ia cu asalt, nu?) până ajung acolo sus de tot să guste și să se hrănească numai cu anafura luminii. Ei sunt cea mai bună interpretare a ”Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este împărăția cerurilor!” Omul banal, cel prins de Ion Barbu cu oul fiert al ritualului în mână, nu vede lumea mai sus de regiunea burții. Pentru el ”sărac cu duhul” este prostul, idiotul, naivul pe care-l duci ușor de nas. E ca și cum Cel Prea Înțelept i-ar fi frică de cei care învață literele abecedarului. Dar acești copaci ”săraci de lumină” sunt cei al cărui spirit tot timpul sunt în căutarea luminii, spirit mereu flămând de înălțimi, spirit mereu sărac de genunile divinul și mereu flămând de zborul înalt al Spiritului Sfânt. Sărac cu duhul este copilul care cu ochii aproape adormiți încă stăruie spre tărâmurile fermecate din cuvintele toarse de bunică, și când se face liniște el întreabă: ”Și…și…și”, copilul din noi care rămâne copil atât timp cât fiecărui lucru îi pune o toartă de ”de ce așa?” De fapt lumina este esența iubirii. Iubirea nu e rozul de pe bomboanele de ciocolată, nu e deocheatul inimioarelor și al ”te iubesc”-ului de miere lipicioasă. Iubirea e lumină, setea acestor copacii ”săraci cu spiritul”. Când vii în lume ”vezi lumina zilei”, adică te naști din lumină pentru ca noaptea ta să culmineze în chemarea ”Veniți de luați lumină!” , sinonimă cu supracosmicul ”fiat lux” pe care numai Iubirea putea să o rostească, numai ea fiind lumina cea necreată, deasupra și mai presus de luminătorii cerului ca fântână unică, lumină din lumină, în trei persoane.
Natura aceasta e atât de curată în fecioria ei că simți mireasma luminii cum îți frăgezește sufletul și coaja inimii că parcă percepi chiar adierea poetului sfânt care zicea: ”Iubește, și toate celelalte ale lui Dumnezeu îți vor spori Împărăția!”

3. 
   Peste câteva zile voi fi…78! Eeeeee… Când eram 75 glumeam spunând numărul pe dos 57, dar acum? Sunt atât de ocupat că socotirea anilor este ultimul punct de pe agenda mea. Eu cred că bătrânețea este o chestie mintală. Ceva de autosugestie. Sau cine știe?! Cred că tinerețea e ceva ca soarele care străbate apele curate și acolo unde liniștea adâncului e socotită după altfel de aritmetică se retrage și-și face temele pe pietricele și liniuțele peștilor vii. Dacă apa e tulbure de boli și necazuri nici soarele cât este el de soare nu poate să deschidă porțile cenușii ale sufletului. Dar depinde și ce fel de căsuță a inimii ți-a făcut Dumneze, iar eu locuiesc într-o binecuvântare în care zi și noapte albinele se joacă de-a îngerii, acele închipuiri cu aripi care împart cu mine și fagurul și cântecul. Cei cu determinismul imediat vin cu cotul și prăjina să te pună la punct cu teologia lui Procust, dar nu e chiar așa. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. Și atunci vin copiii să-ți ridice casa binecuvântării. De când era mic Matei (de unde o fi-nvățat că timpul doare) ori de câte ori venea ziua de naștere știa să-mi aducă sub formă de cadou ceva care lua trecerii nuanța de nostalgie întoarsă pe dos și mă trezeam cu lumină până în adâncul meu cu peștișori de argint care țeseau ca niște suveici minuscule firele de lumină ale soarelui. Nu cadoul în sine ca valoare financiară conta, ci faptul că lua timpului singurătatea și în același vas al clepsidrei în care filosofii răsturnau nisipul trecerii, el turna cu mânuța lui firișoare de aur. Când iubești atunci când rupi din tine dăruind ceva în loc să te sărăcească te îmbogățește cu aripă și sete de cer. Iubirea este minunea seminței și chezășia veșniciei.

Dacă dai și Dumnezeu îți dă. La 75 de ani m-am trezit că și-a luat concediu dăruindu-mi o călătorie în Nova Scotia în cele zece zile fiind incluse toate de la hotel și masă până la mașina de transport. 3000 de km și manuscrisul unei cărți! Acum, pentru că l-au avansat ca manager al companiei, ne mai putând lua liber pentru 14 august, ziua mea de naștere, mi-a adus cadoul înainte. And here we are! Insula Manitoulin în loc să fie peștera duhurilor necurate pentru mine este podețul de lemn care te trece în împărăția miturilor și legendelor. Într-o poveste se spune că un duh subacvatic ar locui chiar la intrarea pe insulă. Duh bun sau rău, nu contează. Am ajuns de partea cealaltă a insulei după aproape o oră. Pădurea despre care vorbeam în capitolul precedent parcă ne dă din tinerețea ei. Mergem pe o cărare de animale, că oameni nu am întâlnit, prin mijlocul pădurii. Ai impresia că ești într-o imensă catedrală, cu ogive de frunze, iar lumina ca dintre vitralii de cântec neînceput și nebăut de nimeni trage linii drepte de parcă ar folosi un imens echer. Copacilor nu le pasă de noi și-și văd de treaba lor acolo sus ca într-un pod al copilăriei de pe Valea Uzului. Sunt păduri de foioase, dese ca o perie aruncată peste umăr de Făt Frumos. E curat ca într-o biserică a îngerilor și a căprioarelor. Singura prezență că pe aici au trecut oameni sunt semnele care marchează cele două ”trailuri” – semnele cu albastru pentru un drumușor pentru începărtori, semnele albe pentru ”adventure trail”. În toată pădurea asta stăpânită de frumusețe, necunoscut și neamurile nestingherite ale păsărilor. Am ajuns la o răscruce: ” Acum pe unde vrei să mergem?” , mă ispitește Matei cu nelipsitul zâmbet care-i luminează fața molipsind și pe celălalt. ”Da’ ce? Vrei să zici că sunt… de mă mai întrebi?” răspund eu arătându-i cu capul semnele albe ale ”aventurii” neștiind ce mă așteaptă. Ne așezăm pe un buștean căzut de bătrânețe și bem apă. Fără să ne așteptăm ne trezim cu o sabia sonoră a unei gaițe că taie în două bunătatea de liniște din pridvorul unui basm mirosind a cimbru și praf de pușcă. Ne revenim. ”Putea să fie mai rău!”, zic eu după ce ecoul se desface în feliuțe subțiri ca buzele mahalagioaicelor răutăcioase. ”Păi ce să fie mai rău?” , mă întreabă Matei de data asta foarte serios. …și astfel ajungem in illo tempore la început de lumi de legendă de parcă l-ai auzi pe Rabindranath Tagore: ”Viața nu este altceva decât miracolul continuu de a exista.” Cu Matei nu suntem turiști, ci pelerini în căutarea miracolului cu care ne hrănim sufletul. Dacă la o glumă bună se rostogolește într-un râs homeric, dar nu de țață, ci un râs curat ca un izvor depănându-și seara din piatră în piatră, de cele mai multe ori, uită de economist și poetul din el caută unghiurile prin care Dumnezeu ar putea privi lumea, căutând să-și îmbogățească repertoriul ”cerurilor”: ceruri de om îndrăgostit în care norii se ascund unul după altul, ceruri întunecate și adânci, cu sânul plin de trăznete, de parcă ar fi cele ale Sinaiului, dar cele mai frumoase sunt cerurile de taină ale oceanului când nu-ți dă seama că e surprins în starea de copil poznaș și nu oceanul marilor dezlănțuiri precum cele ale Marilor Lacuri. Cerul acesta e de pe vremea când nu era vreme și stăpâni ai acestor locuri erau Fii Trăznetului, ai Vulturilor și ai Urșilor Albi. Pe atunci trăiau pe aici indienii Mohawk. Șeful de trib al lor Inimă-de -Urs avea o fată de o frumusețe extraordinare că păsările văzduhului veneau dimineața să-i cânte doar, doar vor fi învrednicite de Lina-Lumina-a-Apelor Verzi. Nenabozdoo, un uriaș vestit prin părțile acestea, a auzit de frumusețea ei. Dar cine nu a auzit? Că i se dusese veste peste mări și țări și peste Marea Câmpie până-n Dakota. Nenabozdoo, într-o noapte cu lună plină, când venea de la apă a văzut-o și de atunci tot timpul își făcea drum să-i fure măcar o privire. Tată ei a prins de veste și împreună cu tot tribul Mohawks au vrut să pună mâna pe el, dar acesta a prins de veste tocmai când războinicii ieșeau din pădure. Disperat Nenabozdoo a fugit, cu sufletul la gură, ca să rămânî viu, că amarnici la mânie și aprinși ca flăcările erau dușmanii lui. S-a oprit în zori la peninsula Zaagiing (Bruce Peninsula de azi) și aici a avut norocul ca pe mal, din întâmplare, să fie așteptat în canoe de bunica acestuia, care în fiecare seară venea să întrebe apele dacă nu cumva au vreo veste despre vestitul uriaș. Mare i-a fost bucuria când l-a regăsit și astfel,în canoe l-a scăpat de primejdie și necaz, ducându-l până pe malul Insulei Manitoulin, care pe limba lor se numea Mnidoo Mnis.. Dar când credea că a scăpat, malul apei s-a umplut de o mulțime de bărcuțe canoe. Nenabozhoo și-a luat bunica în spate și a început să alerge pe insulă. Tot mai aproape se auzeau strigătele de luptă ale acelor Mohawk și răpăitul tobelor de război. Obosit, zgâriat, înțepat și înfricoșat Nenabozhoo și-a aruncat bunica în Lacul Mindemoya, care se numea Mindinoowenh Zaag’igan. Din bunică s-a făcut o insulă pe care o putem vedea până în ziua de azi – Treasaure Island. O insulă pe lac, iar lacul pe o insulă și așa mai departe. Scăpat de bunică…

4.
după ce a scăpat de bunică, făcând-o ”nemuritoare” prin aruncarea ei în mijlocul lacului, Nenabozhoo și-a tras răsusuflarea și a aruncat, precum în poveștile românești, armele de vânătoare. Fiind uriaș și armele lui erau gigantice. Din vârful de săgeată și din suliță au apărut muntele de piatră spre care ne duce ”the adventure trail” – drumușorul aventurilor.

Nu ne îndurăm să plecăm. ”Matei, eu văd cu inima!”, ”Ceee?” Râde el, râd și eu. ”Credeai că eu am zis și că-oi fi așa de deștept?” Mi-am adus aminte de aforismul lui Antoine de Saint Exupery. Este exact cum simt. Nu e prea cald, ci o răcoare verde ca un cântec de dor. Am pornit din nou la drum. Cărarea e cuminte și are timp pentru noi să ne oprească prin mireasma de mușchi, ferigi și, pe scurt, aerul curat și tare de pădure. Cred că plecasem pe la amiază și acum soarele se ridică la fereastra copacilor . Am găsit un echivalent al expresiei ”să fii iubit” cu ”să te privească soarele!” El nu-și dă seama, dar noi l-am surprins cum s-a ridicat cât e de mare la fereastra vârfurilor de copaci și de acolo se uită curios până în străfundul camerelor de sărbătoare ale inimii noastre. Nu se mai mișcă și se miră cum poate inima să lumineze în afară? Sărăcuțul de el, nu știe cum e să fii om și atunci când iubești luminezi bolțile cerului fără de soare, fără de lună, fără luminătorii de pe cer, pentru că lumina iubirii străbate dincolo de ei, pe acolo pe unde lui Dumnezeu Tatăl i se făcuse dor de Fiul Omului.

Mă opresc și-i fac semn. ”Auzi?” Parcă de prin ferigă și de prin împiestrițarea florilor de munte se aude un sunet straniu, cred că e pasăre, care nu știe să rostească decât niște ”ț” , de parcă a găsit prin tufișuri instrumentul unei cicada și încearcă să cânte la el, dar nu știe cum să-i desfrunzească frunzele de argint

5.
Există o împărăție a păsărilor, a celor ce le plac să-și facă cuib la streașina, sau pe acoperișul sufletului meu.. Pe unele le știu, pe altele nu. Sunt unele pe care le avem în România și le găsim și aici: vrăbii, berze, rândunele, gaițe, ciocănitori, grauri,etc., dar și unele cum ar fi minunatul cardinal, bărbatul cu pene roșii, ca o flacără vie, femela îmbrăcată cu haine de la ”second hand”, dar amândoi întrecându-se vara într-un repertoriu bogat de cântece. Nu poți să-ți inchipui o ”vânătoare” a aureolei boreale la Marile Lacuri fără să asculți tânguirea de basm, parcă venind de dincolo de lume a unui ”loon”, mi se pare că îi zice scufundar. Canadienilor le place atât de mult că i-au pus efigia pe moneda de un dolar. In fine, dar ce lipsește cel mai mult, și cei veniți din România/Europa îi simt dorul în mai, este cucul. Fără el primăvara este știrbă ca o babă angajată pentru reclama clinicilor dentare. Noroc de pasărea cardinal care încearcă să umple scena de pe care lipsește personajul principal.

Dar există și multe păsări pe care le auzeam și nu știam ce sunt, nici în românește, nici în englezește. Cântau, pur și simplu, încadrându-se în firescul natural care ne depășește tocmai prin paradoxismul lui. Dacă firescul nu trece prin sufletul tău firul de aur al lui ”a fi” înseamnă că ai săvârșit păcatul de moarte al prostiei. Prostia nu e firească omului. Ea ”există”, dar nu ”este”. Nu există otravă mai periculoasă decât prostia omenească. În momentul în care omul renunță de bună voie la libertatea lui în momentul acela el săvârșește cel mai mare păcat – se internează, sănătos fiind, în spitalele manipulatorului care știe cum să-ți scoată firul de aur al dumnezeirii cu care e cusut sufletul tău ca un ștergar de la icoana bunicii. Născut din iubire, omul ca să fie om, trebuie să rămână iubire, iar iubirea fără libertate nu poate fi posibilă. Omul înțelept își poartă raiul în sufletul lui și aici și dincolo, pe când omului prost îi este pregătit iadul. Pe prost dacă nu-l arzi la pungă și nu-l frigi unde-l doare adică unde era el împărat în casa lui cu el nu poți discută. Trebuie să vorbești pe limba lui, cea a sclavului și a nemernicului. Atotștiutorul a creat pe om după ”Chipul Lui” și nu după cel al prostului. Teologia țărănească a românului e mai profundă decât toate tratatele și summele. Mântuirea se oferă omului treaz, deștept. De aceea, fugi de omul prost ca de o boală groaznică, deoarece ”cu omul deștept să mergi împreună și la pagubă și la câștig!”

Cu ”pelerinajul” nostru am ajuns pe Insula Manitoulin. Până la marele urcuș pentru ”adventure trail” străbatem imensa catedrală a pădurilor păstrătoare și dătătoare de tinerețe. Pe copaci, din când în când, observăm cu alb sau albastru culorile de urmat ale celor două drumuri. Cărarea nu e amenajată pentru turistul pus pe recoltare de recorduri ale locurilor vizitate. E cea a căprioarelor și a animalelor sălbatice. E un fel de psalm scris cu tăcerile de frunză, murmur și adiere, care au darul de a liniști și tămădui rănile produse de zgomotul și prostia omului.

Drumușorul pentru oamenii normali o ia la dreapta, dar eu cu Matei, nu putem să ne astâmpărăm de ispita drumurilor cu ”adventure trail”. Ne uităm unul la altul. Știu de ce zâmbește. Tot eu sunt capul răutăților. Acum vreo 4-5 ani am mers cu avionul pânî la Thunder Bay, un port vestit la Lacul Superior, declarat capitala crimelor din Canada. De asta am aflat după ce ne-am plimbat ca vodă prin lobodă fără să ne doară capul. Mai târziu am aflat despre calificativul orașului de ”the most”. Reclama orașului se laudă cu Muntele McKay, unde, folosindu-se rima, dacă nu l-ai văzut e că degeaba ai fost în Thunder Bay. Muntele era socotit muntele sacru al indienilor. Era ca o cetate rotundă de vreo sută, două de metri, construită din lespede pe lespede. Ce-mi vine mie să glumesc: ”Matei, hai să ne urcăm pe el!” Privindu-l oricine își dădea seama că e imposibil, dar Matei dă din cap bucuros: ”Haide!” Cum să te urci când nu era nici cărare și râpa era dreaptă ca un zid de metereze, dar Matei âmi face semn. Începem să-l ocolim și până la urmă găsim o cărarea care permitea urcușul. Relaxați am început să ne urcăm până când după vreo oră de mers a început adevăratul examen. Abia mai târziu aveam să aflăm că urcușul e periculos și trebuie să ai echipamentul corespunzător de alpinist. Și uite-așa, cît pe burtă, cât pe coate, ne-am cățărat până în vârf. Cum am coborât altă distracție, dar prețul a meritat. De acolo de sus se vedea întreaga perspectivă a lacul cu vapoare și șlepuri comerciale unind cele mai vestite porturi ale Marilor Lacuri. Lacul se pierdea în albastru și ceață dincolo peste granițele cu Statele Unite.

Așa și acum. Ațâțarea la ”challenge” am luat-o ca o glumă până când după mersul plat prin păduri ajungem în fața unui zid, iar cărarea apărea abia sus, deasupra lui. Ne uităm noi în stânga și în dreapta până descoperim un fel de cărare, dar nu prea. ”Cred că asta e totul”, zic eu. ”Nu se poate”, zice Matei, destupând o sticlă de apă, ”Nu-i făceau atâta reclamă!” Cine se frige cu supa, suflă și în iaurt, gândesc eu amintindu-mi ce mi s-a întâmplat acum un an și jumătate la un asemenea urcuș. Numai că acolo era o barieră și scria : ”Do not enter!” Matei mă avertizează, dar eu nu și nu. Mă bag pe sub barieră și am luat-o pe ”scurtătură”. Când am început să mă rostogolesc credeam că sunt minge de fotbal și cât pe ce să nu ajung pe drumul cel scurt care duce în sus. M-am ales pe lângă alte vânătăi cu mâna și umărul rupt de puteai să bagi degetele printre oasele rupte. Dar lucru rău nu piere. Cea mai mare realizare a mea, după aproape un an de zile, a fost când am putut ridica mâna să fac semnul crucii. Îl întreb de vreo două ori ce să facem, doar o zice că e prudent să renunțăm, dar fiul Țapului a dat din cap și a început să urce ținându-se de arbuști și rădăcini. După aceea se oprea și-mi întindea mâna pentru echilibru. Mâna stângă. că dreapta încă mai semnalizează cu roșu. Ba cu un genunchi, ba cu o ținere de mână iată-ne urcați deasupra obstacolului. Nu zic că am terminat aventura, dar cu puțină trudă și imaginație caprină am ajuns, ca să scurtăm povestea, pe creasta muntelui. Cărarea era ruptă, fără de milă, de niște stânci de ocolit sau de sărit, ca apoi să se îmblânzească oferindu-ne spatele unui elefant uriaș de piatră lustruită de ploaie și stihiile ascunse răzbunătoarelor lacuri. Fără să fie vreo barieră, sau vreun semn de avertizarea cărarea se apropia de buza prăpăstiei cu îndrăzneală necugetată. Dar mai necugetat eram eu, tot mereu temperat de Matei, precum flautul fermecat al munților. M-am apropiat, dar nu în picioare ca nu cumva să-mi pierd balansul călcând pe o piatră pus pe harțag și m-am așezat pe fund. Doamne, dar ce minunăție! Plouase cu o zi înainte și aerul era plin de buna mireasmă a codrilor care atunci când cădesc pun tămâie de aia scumpă pentru care au plâns toată noaptea și cedrii și brazii și pinii. La numai câțiva pași, sub noi se căsca o prăpastie pe care se făcea un maraton, pe viață și pe moarte al copacilor. Jos era verdele de diferite nuanțe ale foioaselor, apoi înaintea lor turma întunecată a coniferelor, apoi ca niște toboșari, ici colo câte un pin ținându-se de piatră, sau piatra ținându-se de el. Apoi malul sec de prăpastie flămândă deschizându-se cu magnificului de ”escarpement” al muntelui rupt ca de un uriaș cosmic, ruptură de lespezi pe lespezi care începe de la Cascada Niagara și străbate pe la Milton, apoi întreaga provincie Ontario până aici în Bruce Peninsula.

E o zi când și munții au duminica lor. Cred că duminica lor ( să nu mă audă teologii) este ziua a patra când a creat Dumnezeu soarele, luna și luminătorii de pe cer și de pe pământ. Dacă nici munții nu pot să ne lumineze atunci jalnică este inima noastră că nu poate fi ca a lor locaș de vulturi și tron al dumnezeirii, ci inimă de piatră pustie pe care nici trăznetul trăznetelor nu poate s-o trezească spre a deveni din nou ceea ce fusese plănuit întru genunea cuibului viu al verbului ”a fi”, un alt nume al Iubirii ”în care ne mișcăm, viem și suntem”.

6.
Ne ridicăm continuându-ne ”pelerinajul” pe coama muntelui. Amestecul acesta de foioase și conifere sporesc starea de templu, cu naosuri și pronaosuri pline de străni prin care urechea cucernică a poetului poate discerne polifonia antifoanelor de frunză, sau pasăre sau scâncetul unui început de izvor ridicându-și spinarea ca un pui de șarpe pe sub scutecele frunzelor din toamnele trecute. Codrul poate cel mai bine să-ți redea sentimentul de a deveni templu împreună cu el. Contemplarea ( con+templari= com+templum) nu se face în fabrică, sau pe bandă. Ea se naște din tine născându-te într-un acasă al sacrului. Imaginea lumii în cugetarea antică era cea a unui templu. Templul era centrul lui polis”, iar ”polis-ul=cetatea” nu era numai o construcție de ziduri, ci era metafora unei stări de spirit, o metaforă a moralului. Legile ”polisului” erau întocmite de ”politichia”. Ca să fii ”politikos” trebuia să respecți aceste legi ale Cetății, altfel veneau păzitorii ei, ”polițiștii” și te puneau la punct. Politika împlica să participi activ la bunăstarea materială și spirituală a ”polis-ului”, însemna să fii om liber. Sclavii nu aveau voie la această participare Aristotel numindu-i ”scule lucrătoare”. Cei care nu aveau voie să facă ”politika” se numeau ”idiotes” , de unde avem în aproape toate limbile moderne peiorativul de ”idiot”.

Revenim la starea aceasta de ”contemplare” pe care ți-o dă natura, care încă mai poartă ecoul de aripă al Spiritului, sau o lucrare de artă produsă de om fiind ”in-spirat=in+spiro”) Templul ca fiind centru al lui ”sacer=sacru” el era cel care punea, lega pe om, în legătură (religari, religio, religionis) cu divinitatea. Templul era un superlativ al perfecției, purității morale și spirituale. Din punct de vedere didactic am putea spune că opusul sacrului, sacer, al libertății omului ar fi vulgarul, urâtul, profanul care distruge scopul creației și al lui ” templum”. Cel profan, ”profanus” de ”politikos” era cel care nu a putut să intre în rândul, rangul social și era un fel de ”idiotes”. El nu era admis în templu fiind situat ca ”profanus = pro+fanum, ”pro”, înainte, în fața, în afară și ”fanum” = templu). Aici îmi vine să spun că limba română de foarte multe ori, prin subtilitatea ei, mă face să o ”contemplu”. Prin nuanțele extrem de profunde și uneori imposibil de tradus ea este limba sacră a filosofilor așa cum credea Lucian Blaga. În cazul de față, contemplarea este starea pasivă a ceva, dar care prin foșnirea sfîntă a spiritului, îți atrage atenția, te face treaz la ceva și astfel, prin meditație, ajunge la osul ontologic al lumii. Dar nu este de ajuns coama de munte a verbului sfânt ”einai=a fi” , ci acum vine examenul cel greu ca trezit în fața participiul ” on, ousa, on” să ajungi de la ”ousia” cosmică a naturii create la acel pisc al divinității, la lumina necreată al lui ”on”, cel scris cu litere grecești în aureola Creatorului. Acest drum începe cu trezia.trezirea, dar omul spiritual ne vorbește de ”trezvie” . Trezirea nu e de ajuns dacă nu ”trezește” în templul tău lăuntric starea de veghe, de priveghere, ceva ce poate ridica pasărea la unicitatea de a deveni privighetoare, ”trezvia” roaditoare prin cântec, o relație vie și firească a omului legat de Creator prin ”trezvie” . Ea nu este acțiunea de paznic de noapte, ci prin ”trezvie” devine prietenul Mirelui care vine la miezul nopții, dând cosmosului pierduta miezonoptică. Ea este mai frumoasă decât moartea pentru că miezul ei ontologic este cel al luminii pascale ce o luăm în miezul de noapte.

Am ajuns cu Matei la ceva care pare ca o lojă într-o imensă sală de spectacol unde se joacă piesa panoramei. Un verb foarte îndrăgit al filosofului grec este cel al lui ”orao, opsomai, eidon, eoraca” = a vedea. Din el avem nu numai ”oracol”, ci și ”panoramă, pan+orao”, o priveliște văzută de sus, dar și ”eidon” prin care vedem prin ”idee” cele de sus. Dacă aș folosi superlativele aș impieta starea aceasta de templu pe care ochiul o culege și o duce în genunchi inimii, iar inima devenind cântec te face mai bun, dacă vioara ta are și strunele necesare. Poți fi vioară, văzută prin spate, dar ca să poți să îngădui arcușului sacru al Creatorului să te facă rapsodie trebuie să ai strune și nu numai bocancii de turist, sau de cizmă care știe să calce pe iarbă și pe flori. Sub noi, deasupra genunilor, sau la nivelul nostru un vultur a încremenit în cercul perfect al rugăciunii de amiază. Îi povestesc lui Matei de aceste pagini vechi din scripturile începutului de lumi. Nu deranjăm ochiul nostru care prin tot ce vede e psalm și înflorire crudă de psaltirion. În prăpastia de jos a avut loc nunta dintre fiii plopilor și fiicele neprihănite ale mestenilor. Fii lor sunt la fel de vioi și vor, în urcușul lor, să se prindă de haina lui Dumnezeu. În tot peisajul muzical, din loc în loc, apare câte o stâncă singuratică și înaltă ca vreo două etaje. Stâncile s-au sculat cu noaptea în cap să-și împodobească scrinurile în pluș și velur vegetal. Pe una din ela, ei asta-i bună!!, s-a cățărat o floare cu catargul albastr făcând din ceea ce văzusem la început o corabie plină de pirați. Păi cum să nu fie?! Nu am trecut pe lângă lacul în care era o insulă unde era ascunsă comoara fermecată din insulă? Uriașul Nenabozhoo ne poate repovesti despre bunica lui care știa toate blestemele, dar și farmecele, care ca un fum de tutun putea să aducă celor dragi amintirea dorită în această lume a lui Manidoowaaling. adică Peștera Spiritului despre care oamanii devenind peste noapte istorici ai Omului Alb spun că ar fi capitala duhurilor necurate. dar șeful de trib Inimă de Urs îmi arată cu pana rotirea impecabilă a vulturului din tărie, același vultur sub aripile căruie sorbim din zborul de Logos iertare de păcate și viață de veci.

7.
Lucrurile mari dacă nu le inviți la dialog, să vorbești cu ele și să ți le vorbești rămân lucruri pe lângă care treci, iar trecerea, în loc să te lumineze cu ceva, te curge în ireversibila trecere a eului necultivat spre rodire. De exemplu, de aici de pe coama muntelui Manitoulin, după ce ne-am umplut fântânile sufletului cu negrăitul grai al genunilor, care dacă nu te tulbură în ceeea ce se numește devenire, și așa și așa vei ajunge să-ți arunci privirile ca niște năvoade întru adâncurile cerului. ”Mânați la adânc!” strigă Cineva cutremurător din praful care devenind glod în loc să fie folosit la a spurca pe aproapele tău acel Cineva îl freacă între degetele cu care facem cruce și-l face ochi orbului care se tot împiedeca de verbele noastre. Omul, indiferent de religie, are un instinct al Cerului. Scris cu majusculă este verticalitatea omului spre deosebire de patrupedul, sau târătoarea biologică din noi. Când inima strigă în extazul frumuseții care ne cere în dialog cu cele ale firii nu mai poți să mai fii colivie acestui instinct al Cerului. Simți umerii cum se mulează în aripă, în iubire, în starea sfântă de a fi liber și conștient. În fine, cerul fizic la care privesc e și fire, dar și stare, altfel nu ne-am minuna de pridvorul lui. Astronomic, nimicnicia lui comparată cu bărăganele galaxiilor născătoare de alte galaxii, ne umilește cum nimic pe toată lumea gândită de om, nu ar putea să ne umilească. Îmi întreb mintea cea mândră și fudulă în prostia ei: ”Doamnă, poți să mă ajuți să mă ridic și de dincolo de infinit să cuprind infinitul?” Și sora mai mare a Morții îmi privește disperarea. Dar cum urlă de durere această disperare? Nu cu o gură, ci cu două. Liniuță și cruce, plus și minus infinit. Optul culcat al rațiunii. Numai optul inimii e acel care mă ar putea să ne vindece. Cifrele ni s-au dat să socotim. Mintea nu poate trece dincolo de șapte, cabalistica neamurilor pământești numindu-l număr sfânt peste care nu se trece. Și vine proorocia Marelui Poet al cerurilor în împlinea lor în persoana a doua a Cerului, vorbind de persoana a treia, a Spiritului, un kairos ca împlinirea a cerurilor într-o persoană umană. L-am numi revoluționar. Mintea și inima care se băteau ca doi țapi pe podiciorul de deasupra apelor li se dă ochi noi de a privi lumea. Mintea și inima nu mai sunt două entități, ci o singură rugăciune. Ceea ce e dincolo de grai că pentru prima dată omul nu mai este oprit la măsură a tuturor lucrurilor, ci însumarea lucrurilor într-un poem în care Dumnezeu, prin întruparea Fiului, îngenunchează în inima omului. E adevărat, pare o blasfemie, dar Dumnezeu, Savaotul, Domnul Oștirilor, Cel Atot puternic, îngenunchează pentru restaurarea instinctului de Cer. Îngenuncheză ca pe umerii Lui, umerii crucii să ridice întreaga creația la un metacosmos al restaurării ei. Este prima dată când lumea e resetată, nu la cheia propusă de Satan, ca împărăție a iadului, ci restaurată, ”re+stare”, la ”frumsețea cea dintâi”. A sta în frumos, a sta în zbor zburând, a sta în libertate gustând din livezile roditoare ale ei, a sta ân dumnezeirea dragostei ”care nu cade niciodată”.

A venit Fiul Omului și a făcut din acest instict al cerului Calea, Adevărul și Viața ca omul să poată trece chiar dincolo de șapte. Ați auzit cum se ruga Orizontul cel de Sus în Grădina Măslinilor? ” Veniți și beți din mine de țatezeci de ori câte șapte! Adevăr zic vouă, iubirea nu este numărarea pe degete a iertărilor, ci să vă bucurați de dumnezeirea din voi care nu are nici degete, nici picioare!”

Cerul de care vorbesc e acela scris cu majuscula libertății, care fiind Iubire, este mai presus de ceruri așa cum inima în puritatea ei se ridică până la înveșnicirea veșniciei pe malul cu sălcii al timpului când simți că nu mai există acolo și real ești Cer al cerurilor, cum numai iubirea te poate face să cânți ca un veșnic îndrăgostit de Viață, în loc să socotești cu bețișoarele Morții. Eu când vorbesc de Iubire nu mă refer la refrenurile prăfuite ale romanțelor și ale muzicii ușoare. Iubirea pentru mine nu are descriere pentru că ea este scrisul firesc în care m-am născut, ca scris al Luminii, ca unul care ”am văzut lumina zilei”.

Departe de a mă pierde într-o abstractizare a Iubirii eu văd în ea buzele orizontului de dincolo de șapte cu care Tatăl sărută întoarcerea Fiului Pierdut. ”Și ce culoare are?” mă întreabă economistul Matei, care de atâtea ori ascunde pictorul în nenumăratele ipostaze ale cerului, pe care le urmărește ca pe un Moby Dick. ”Iubirea, scuze că te dezamăgesc, nu e roșie, ci albastră. De ce albastră? Pentru că marea e albastră reflectând veșnicia cerului. De ce atunci cerul e albastru? Pentru că reflectă infinitul mării care dincolo de șapte e albastru. Dar de ce albastru e albastru? E albastru pentru că e albastru, după cum Iubirea nu o poți condiționa nici cu infinitul, nici cu veșnicia. Iubirea este Iubire, este El pe care-L privești prin fiecare om. Când începi să o descrii deja ai căzut din cerurile cele mai presus ceruri la cele ale îngerilor sau și mai sugestiv la cele ale migratoarelor. Dar cum poate fi albastru albastru fără să fie o culoare și totuși alăptează toate culorile lăsându-le ce sunt, dar crescându-le din sânul ei iubitor. Pentru că iubirea este iubire. Numai prin iubire omul depășește și veșnicia albastră a cerului, și infinitul albastru al mării. Diferența dintre măreția lor și a omului, este cea a oceanului care oricât ar fi de impunător în împărăția lui nu poate trece dincolo de ceea ce este el în sine, adică apă și apă. Dar apa, scrisă cu majusculă, numai Fiul Omului o poate rosti. Lacrima lui din Iubire este întru totul apă sărată precum cea a oceanului, dar pe obrazul omului ea este întreaga lume a ochiului care se dărâmă. Este partea de jos a Iubirii, pentru că numai iubirea adevărată este mai imensă decât vastitatea oceanului care nu a lăcrimat niciodată. Iar partea de sus a Iubirii este firmamentul care e tot din apă dar ca nuntire este transformată în vin. Și vinul curge ca apa, dar apa niciodată nu a putut să cânte pe strunele de lacrimă zdrobită până la sânge. Numai Iubirea poate fi ”inimă zdrobită” ca profeție a vinului.

Cel care spune ”iubesc pentru că…” are ochi de pământ și vede pământește. Iubirea chiar lemnul uscat îl face fluier și flaut și piatra mai presus decât marmora care niciodată nu s-a jucat cu murmur de apă și rugăciune de cerb îngenuncheat pe care la urechea ei o șoptea adăpându-se. Iubirea nu este pentru buni, căldicei și ipocriții cuvintelor sacre care cred că în repetarea lor cred că sunt bine plăcuți ai Celui profanat. Iubirea este a nebunilor care știu să iubească nebunește vorbind copacilor cu murmur de izvoare și apelor cu freamăt de codru. Așa cum deasupra cântecului nu poate fi decât împărăția cântecul, la fel deasupra iubirii nu poate fi nimic altceva decât Iubirea și împărăția cerurilor ei născute din Iubire.

A râde de nebuni și de sfinți este la fel ca a râde, în mândria noastră prostească, de copiii care încearcă primii pași pe pământ. Iubirea dacă nu este un mereu dincolo prin celălalt este uscată și nici măcar nu e bună de a fi cinstită lângă lemnele vetrei ce ard, unul pe celălalt și toată viața lor încălzind și luminând pe cei din jurul lor. Iubirea este mila pădurilor îndrăgostite pe cântec de cuc și flaut de seară, și nu jertfa cunoscătorilor de buchi ce-și numără îmbrățișările bine întocmite în frac și papion și te iubește ”pentru că…” Iubirea este perfectă prin imperfecțiunile ei și nu este nici a ușilor de biserici și nici a altor fel de uși. Ea nu are nevoie de ușă, iertarea însemnând că am ajuns acasă. Ea este a păcătoșilor, că numai cel căzut poate să se ridice și să te iubească, pe când cei perfecți au grijă să nu greșească pașii marșului lor cu fanfară, trâmbițe și chimvale binerăsunătoare.” Matei mă întrerupe: ” Vaporașul pleacă la 3:30 și ar fi un dezastru dacă în locul nostru căpitanul navei ar fi îndrăgostit.” Și eu care credeam că…

8. (ÎNTOARCEREA DE PE MANITOULIN)

Omului nemulțumit Dumnezeu îi ia darul, iar celui recunoscător îl răsplătește cu brațele îmbrățișării! Ziceți și voi dacă nu merit diploma de prostovan?! Și categoria întâia! Uitasem că sunt și tânăr cu inima și că sunt sănătos cu trupul, și că pot dormi ca ursul, și că pot mânca de toate, ca lupul cel flămând și mielușele de aur, și că.. și că… Dar ce-mi lipsește? O doagă? Ei și?! Putea să fie și mai rău, să-mi lipsească, să zicem, cercurile și atunci ce-ai fi făcut cu doagele? Azi dimineață am început să cârcotesc ba că e frig, ba că plouă, ba că ăia de la bac ne făceau greutăți să nu putem lua mașina cu noi, ba că, ba că…Oare nu știați că sunt de la Ba-cău? Ăștia suntem! Circulăm greșim pe sensul unic al normalității și condamnăm pe toți ”proștii” care sunt diferiți de noi care mergem contrar pe sensul unic mirându-se că toți sunt greșiți. În fine, vorba multă sărăcia ne-o ascultă! Ne oprim la coada de mașini de la portul South Baymouth, de pe partea Lacului Huron și mergem spre celălalt port, Tobermory, de la Georgian Bay. Când mă gândesc ce încărcat de amintiri vin acasă mi-e rușine că am putut să mă plâng de lucruri atât de banale, în loc să văd partea cea bună a monedei. Se vede că n-am mai jucat cam demultișor rișca! Lăsăm mașina parcată și urcăm scara la primul nivel. Purtatul măștii e obligatoriu, așa că mai urcăm un rând de trepte și ieșim afară pe puntea navei. În urma noastră rămâne Manitoulin, rezervație biosferică protejată de UNESCO și poartă a miturilor dragi și greu de pătruns Port în minte harta cam pe unde ne aflăm. Pretutindeni albastru și la propriu și la figurat. Acolo, departe, în zarea legendelor se ascund insulele Long Islands, dar la ele o să mergem altădată. Ni s-a făcut foame și traversând holul navei cu geamuri rotunde, coborâm pe lângă galeriile de artă, ”Kid’s corner” și intrăm unde este restaurantul. Mocheta este de culoarea bleu marin cu cercuri care reproduc valurile de lumină cum se văd în fundul lacului când apa e limpede. Lume relaxată la mesele de lângă geamurile rotunde prin care se văd depărtările albastre. Atât timp cât mu trebuie să porți masca nimeni nu se grăbește, în vreme ce o chelneriță se tot fâțâie cu ”amabilitatea” ei de a grăbi clienții, deși nu văd nici un motiv de grabă, când totul e atât de frumos. O cafea, sau o sticlă de apă costă… doi dolari fiecare! ”Vai, vai!„ ar zice turcul în telenovelele netitrate. Ca să fim în ton cu atmosfera de ”croazieră” comandăm fiecare câte un ”Captain Burger!” E de două ori mai mare decât cel de la ”McDonald”, dar prețurile sunt la luxul biletului – unul costând 15 dolari și 26 de cenți. E 26 și nu 25, 50 sau 75 pentru scârțarii care nu dau bacșiș și în felul acesta fiind nevoiți să rotunjească cifra. ”Aveți ceva pentru seniori?” adică pentru bătrâni întreb pe chelneriță. Zâmbește și trece mai departe apoi se oprește și întoarce capul: ”Good joke!” Tânăr sau bătrân, punga nu cunoaște nici vârstă, nici rușine! Matei care e de două ori ca mine l-a suflecat în câteva minute și chelnerița s-a și repezit ca un uliu să-i curețe masa. Nu eu! Eu ca să trag cât mai mult de timp am început să-mi descânt, întâi, cartofii pai ”French fries”, unul câte unul de parcă aș fi fost la NASA lucrând cu butoanele de lansare a rachetelor. Traseul dura peste două ore, așa că pe la jumătatea drumului, am luat la întrebări hamburgherul căpitănesc pentru că avea de toate la activul lui! Am început jumulindu-i frunzele de salată, cum jumulești cu scârbă o găină, sau altă orătanie. De ce grabă? Afară e frumos, pensia-mi merge, nici unul din copchii nu-mi smeaună în poală. Vine chelnărița și întreabă pe Matei dacă mai vrea ceva, el arată spre mine și mă scuză că sunt bătrân și nu am dinți. Eu când am auzit că sunt”very old” , că ”old” nu ajungea, cum eram cu gura înfiptă în măruntaiele hamburgherului am scos niste sunete atât de stranii, un fel de răget obținut cu gura plină că biata chelneriță era cât pe ce să scape tava pe jos. A plecat de la masă în gândul ei să mi-o plătească. Se reîntoarce și mă întreabă dacă am terminat punând mâna pe tavă, la care eu cu gura plină, am mai scos niște sunete pe care lingviștii ar fi puși în imposibilitate în ce grup să le claseze. A plecat, dar eu nu terminasem. ”Do you want anything?! mă întreabă scuzându-se că trebuie să plece că vine colega ei să o schimbe. Eu de colo:”Sunteți foarte drăguță și serviciul e impecabil! Vreau și o cafea să fie un double espresso!” Ca să înțeg unde bate îmi lasă pe masă chitanța plus prețul cafelei și ce-a mai fost = 26 de dolari! Vorba românului: Dai un ban, dar stai în față. L-am învățat, după ce mi-a adus cafeaua cum se bea când ești amenințat cu mască. Se zice de un logofăt de-al nostru, că Ștefan cel Mare l-a trimis la pașa de peste Dunăre cu niște treburi care nu puteau fi transmise, ca pe vremea noastră, pe facebook. A fost primit pe covoare și un ienicer i-a adus imediat pe o tavă o ceașcă de cafea fierbinte. Logofătul nostru care era de pe la Cotnari nu mai băuse așa ceva, deci a luat ceașca, a zis să trăiască pașa și voievodul și a dat-o pe gât dintr-o dușcă. S-au speriat turcii văzând moldoveanul care bea ceva fierbinte dintr-o înghițitură fără să facă nici mâlc. „Deci, Matei, comandă și tu o cafea turcească și să o bei turcește cum e obiceiul purtatului de mască!”

–––––––––

Pr. Dumitru ICHIM

Kitchener, Ontario, Canada

1 februarie 2023

by

Referinţă Bibliografică

Dumitru ICHIM: INSULA MANITOULIN/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 februarie 2023