Prieten drag!

Prietene! Prietene de suflet! Ne ştim de o viaţă. Tu eşti cel ce-mi şopteai peste leagănul copilăriei, nu era vântul. Tu eşti cel din spuma norilor, din undele apelor. Tu eşti chipul din luna strălucitoare.

Tu eşti cel ce mi-ai stat mereu aproape, de la jocurile copilăriei, la marile împliniri. Cu tine am vorbit mereu în gând, de când mă ştiu.

Tu m-ai purtat de mână în prima zi de şcoală, potolind spaimele inimii mele. Tu eşti cel ce mi-ai înconjurat trupul, când plângeam, cu capul pe genunchi. Tu mi-ai înălţat chipul spre cer, să-i văd splendoarea şi să visez. Tu mi-ai călăuzit paşii, pe drumul drept.

Tu, cel plin de iubire, m-ai învăţat să iubesc mult oamenii. Tu mi-ai spus că cea mai de preţ avere este CUNOAŞTEREA şi m-ai călăuzit pe căile ei.

Tu mi-ai dăruit primul sărut, ca o fluturare de aripi pe obraz. Din iubirea sufletelor noastre, s a născut o stea – STEAUA PRIETENIEI. O port în inima mea şi-ţi ascult glasul. Ştiu mereu că, dacă te afli la capătul pământului, vei veghea de acolo asupra mea. Cu tine am trecut prin valurile vieţii şi am simţim mereu atingerea umărului tău de prieten.

Tu m-ai ascultat, când alţii nu voiau să audă vorbele mele. Tu mi-ai şoptit vorbe frumoase şi am simţit că prind aripi. Tu m-ai încurajat, când am vrut să creez imagini, care să dăruiască altora mai multă fericire şi mai mare bucurie.

Tu ai fost şi ai rămas bun, cu zâmbetul tău luminos. Prin tine, am aflat că frumuseţea unei priviri umane valorează mai mult decât aurul lumii. Pe tine nu te-a atins vitregia vremurilor, căci tu ai prea multă înţelepciune. Tu m-ai făcut să înţeleg rostul meu pe pământ, munca mea pusă în slujirea adevărului şi frumosului. Mi-ai spus să nu mi fac vise deşarte, ci să creez ceva care să fie de folos altor fiinţe. Dacă am făcut fericiţi pe unii, prin munca şi creaţia mea, mă refer la acele creaţii postate pe net, mai ales pe You Tube, cred că ţie îţi datorez totul.

Am vrut să fie pe placul tău misiunea mea pe pământ. Tu gândeşti ca mine, te înfiori ca mine în faţa miracolelor ce ne înconjoară. Vibrăm la fel la frumuseţea acestei lumi şi vrem să ajutăm pe alţii să o descopere.

Noi doi comunicăm prin gânduri şi cuvinte, dar mai ales, prin unde nevăzute ce vin de la tine la mine sau pornesc de la mine spre tine. Tu m-ai învăţat că, cei ce înlănţuie oamenii cu vorbe şi fapte vor fi chiar ei înlănţuiţi de ghearele morţii.

Cu tine, am descifrat taina cărţilor, căci, mi-ai spus ca şi Antoine de Saint Exupéry că „marele adevăr este pacea cărţilor”.

Mi-am făcut din scriitori alţi prieteni de suflet şi alerg la ei, de câte ori este nevoie, să-mi găsesc pacea şi echilibrul interior. Prin ei, am devenit cu adevărat bogată şi pot spune ca d-l ziarist Bunilă că „scriitorii sunt fericirea poporului lor”.

Cu mintea îmbogăţită, nu cunosc niciodată plictiseala, căci Domnul mi-a dat darul de a zbura cu imaginaţia pretutindeni şi văd cascadele din Plitvice, în Croaţia, căzând din înalt, în lacuri de smarald învolburate, sunt pe pajiştea verde din faţa Turnului Eiffel sau în Piaţa San Marco din Veneţia, în ceaţa aurie de pe Vârful cu Dor sau în dulcea Bucovină, cu pajişti verzi şi codrii de brad, pe ţărmul Mării Negre cu apele aurite la răsărit sau pe vapor spre Skiathos şi alte insule aşa de parfumate ale Greciei, privind sclipirile Mării Egee, văd Coasta de Azur cu peisajele ei de vis sau sunt sus la Capodimonte, în Napoli şi zăresc prin verdeaţă, marea azurie. Tu, prietene de suflet, eşti mereu cu mine şi împărţim împreună fericirea de a iubi această lume „cea mai bună din toate lumile posibile”, cum zicea Voltaire.

Erai cu mine şi când am zburam pe deasupra unor mari oraşe ale lumii şi am crezut că prind clipe din eternitate.

Pe mulţi a uimit faptul că nu am dorit să rămân în străinătate, dar eu nu mi-am dorit aceasta, căci am simţit că îmi este cel mai bine în „ţara mea de lumină” în „ţara mea de dor” o „ţară mândră şi binecuvântată” cum spunea N. Bălcescu, aici, unde pot fi scriitoare de limba română, cum visam în liceu. Doar aici, în spaţiul mioritic, simt că îmi este locul. Aici, te-am găsit pe tine, sufletul meu pereche, aici, în această alternanţă deal /vale pot vibra la tot ce ne oferă frumos „dulcea Românie”.

Aici, pot să îmi refac sufletul, căci, chiar şi în planul amintirii, pe filmul meu interior, pot să văd culmile împădurite, văile dulci ce îmi aduc lumina lor, de aici pot să iau puterea de a merge înainte şi tot aici revin mereu la izvoarele de frumuseţe ale culturii.

Prietene, prieten de suflet eşti un alter ego, nu? Noi doi simţim şi gândim la fel, iubim la fel şi sperăm să dăruim mai multă lumină acestei lumi.

Comunicăm prin vorbe şi gânduri, uimiţi de asemănarea noastră. Detestăm aceleaşi lucruri şi nu suportăm moara de vorbe a altora. Ne este milă de cei singuri, de cei în suferinţă şi am vrea să facem ceva pentru ei.

Te-am întrebat odată care este sensul vieţii noastre şi mi-ai răspuns ca şi Mircea Eliade că „adevăratul sens al vieţii este să dai vieţii un sens” şi am reflectat mult la aceste cuvinte.

Doream să ştiu ce este de fapt viaţa noastră pe acest pământ şi mi-ai şoptit un citat din „Inimă vrăjită”, romanul lui Romain Rolland: „Viaţa este Cartea Cărţilor, nu o citeşte oricine. Pentru a o descifra, este nevoie ca un dascăl aspru, Experienţa, să te înveţe limba în care este scrisă”.

Tu m ai învăţat să iert pe alţii, pentru faptele şi vorbele lor, căci aşa pot merge mai departe. „Indiferent ce fac şi ce zic alţii, tu trebuie să îţi faci datoria, faţă de tine şi faţă de ceilalţi” mi-ai spus.

Aşa mă îndemnai să fac mereu, dar să nu intru în competiţie cu alţii şi nici cu mine, să nu trăiesc într un stres permanent.

Ştiai că sunt medic pediatru și mi-ai scris, când lucram la secția de cardiologie, într-un spital din București, că am o misiune nobilă: să salvez viața copiilor, să mă dedic trup și suflet vindecării lor. să-i ajut să trăiască o viață normală.

Dacă obosesc, tu mi-ai spus să îmi iau energia de la firele de iarbă, de la razele de soare, de la freamătul copacilor, şi să mă plec la paradisul păsărilor ce nsufleţesc natura.

Tu m-ai învăţat că o ramură înflorită, mişcată de vânt este mai preţioasă decât orice bijuterie şi că singurele nestemate ce mi se potrivesc sunt stelele.

Prietene! Prietene de suflet! Tu m-ai îndemnat să fiu soră cu Poezia şi am dăruit altora poezie, căci eu consider că poetul este un întreg univers, el, poetul, este cel ce „scoate un straniu înţeles/ Din sensuri oarecare/ Şi un parfum ales/ Din lucruri familiare” cum a scris Emily Dickinson.

Poetul, prin creaţia sa, poate reda frumuseţea acestei lumi, chiar poate spori „corola de minuni a lumii” cum a sugerat Lucian Blaga. Eu am vrut să dau putere cuvintelor, prin creaţie, sperând că voi „găsi cuvântul ce exprimă adevărul?” (Mihai Eminescu ‒ Criticilor mei).

Tu, prietene, mi-ai spus povestea unui tânăr, care a afirmat că va scrie toată viaţa lui, chiar dacă nu va putea publica nimic, niciodată. Ce putere avea acel tânăr, ce voinţă, mai ales că viaţa nu este blândă cu noi! Dăruirea lui m-a făcut să mă gândesc la toţi truditorii condeiului care ar dori să spună altora ceva, prin scrisul lor şi am simţit că îi iubesc pe toţi, că-i simt prieteni de suflet, că mă leagă de ei o dragoste aparte, care mă determină să le mulţumesc că există. Tu mi-ai spus că, dacă vreau să fiu scriitoare, să respect ce a scris Eminescu „Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Şi ai s-auzi iarba cum creşte!” (Mihai Eminescu ‒ În zadaar în colbul școlii).

Antoine de Saint Exupéry scria în Terre des hommes / Pă­mânt al oamenilor că măreţia unei meserii constă în puterea de a uni oamenii (cartea indicată, Editura RAO, pagina 294).

El a vorbit de puterea prieteniei, acest sentiment atât de frumos care ne leagă de alţii, ne face să simţim că avem aripi.

Eu am păstrat de la el nu doar frumuseţea unor sentimente, ci şi frumoasele descrieri ale spaţiului astral pe care el, ca pilot, l-a cunoscut, l-a purtat ca pe o comoară în suflet şi ni l-a dăruit nouă, celor de pe pământ, prin opera sa.

Autorul spunea că „adesea ne închidem cu aurul nostru cenuşiu care nu oferă nimic din tot ce ar da valoare vieţii”.

Valorificarea potenţialului nostru uman, psihic, artistic în opere artistice, poate aduce omenirea la un nou stadiu de evoluţie spirituală.

Prietene de suflet, prieten drag, sufletul tău este infinit, ca infinitul ce porneşte de la linia ce separă marea de cer pe ţărmuri dobrogene.

Dragostea ce ne leagă trece dincolo de spaţiu și de timp, fiind infinită. Prietene, eu caut mereu adăpost la sufletul tău, atât de frumos şi îl rog pe bunul Dumnezeu să te ocrotească, acolo unde eşti, căci darul prieteniei tale este ca şi darul vieţii.

Aşa am gândit, gândesc şi acum, căci încă nu mă pot rupe de amintirea ta pe care am luat o cu mine peste tot şi nu pot accepta să şterg din memorie tot ce a fost frumos în viaţa mea. De ce se amestecă în sufletul meu trecutul cu prezentul, nu înţeleg. De fapt, cred că aceasta este viaţa, un lung şir de sentimente, restul este doar o amăgire. Ele ne îmbogăţesc, ne iluminează sufletul sau ne acoperă de durere, diminuându-ne forţa vitală.

Te îmbrățișez cu aripi de lumină, cum zice prietenul meu, scriitorul George Stroia, tot scriitor.

Elena din adolescență, nu din Troia…”