CE-I CARTEA?

Un luminos simbol al muncii creatoare,

Frânturi de stele sfidând a vremii treaptă,

Scântei ce ard, pornind pâlpâitoare,

Pe drum de-nțelepciune luminată.

Ce-i cartea? Este-un far de glorii,

Păstrând căldura sfântă de eroi,

ce călăuză a fost pentru victorii

Și-a scris cu sânge vremuri pentru noi.

Ce-i cartea? Este o galaxie,

Cernând în valuri, vieți nemuritoare,

E-o pânză albă, preschimbată-n ie,

E-un pas de dans, e-o cald-nrâurire.

(Scânteioară)

VIAȚA ÎNTRE IERI ȘI MÂINE…

(autor Vasile Bele)

Mi te voi îmbrăca în albastru

zi de azi-prezent care îmi spui

cât valorează zâmbetul visului

cules din amurgul zorilor.

Apus ai tras perdeaua nopții

peste trupul mirului și al rugăciunii

pentru a trezi gândul în zborul spre

curcubeul șoaptelor.

Doar răsăritul sărutului își adună

tinerețea din refrenul pașilor

chemați să își stâmpere tăcerea…

Viața între ieri și mâine

își deschide brațele pline

de libertate pentru a cuprinde

frumusețea lacrimilor și a cuvintelor

strânse într-o cunună de albastru.

Nu voi mai culege aromă de tristețe

ci voi zidi umbră de răsărit

în timp ce își desface curcubeul

în priviri de catifea…

MENIRE

Vreau să fiu precum n-am fost,

De n-am fost, voi fi cu rost,

Să rămân în ieri și-n mâine,

Semănând cuvânt pe pâine.

Vreau să fiu, de-a fost să fie,

Un poem înscris pe ie,

Cu maramă de cuvinte,

Să cuprind cu dor fierbinte,

Zare albastră de cicoare,

Universu-n glas de floare,

Bob curat, cuvânt de pâine,

Să rămână-n ieri și mâine.

(Scânteioară)

POSTFAȚĂ LA BORNA 55…

(se dedică lui Dragoș Spiridon)

Roua albastră învelită în gând

să te ocrotească în lumină

să te mângâie în cuvânt…

Verdele-miracol să îți fie șoaptă

iar smaraldul să te cheme în zbor

țesut în netulburare împlinită…

Am cules floare de iris

pentru a le dărui unui zâmbet

ne-ai făcut limpezime

din umbra mirului…

Să fii mai puternic decât stânca

și mai curajos decât valul

nuferii își așteaptă lumina

în seninul timpului ales să te naști…

Nuferii se vor opri în umbră

pentru a te ocroti cu miros de albastru

iar tăcerea toamnelor pline de speranță târzie

să-ți ofere răsfățul luminii cernute

nimic din ce înseamnă grijă sau ghinion

să nu te cuprindă în acest anotimp

al viselor rămase în cununi de cuvinte…

In rest zâmbet și lacrimă albastră învelită

în gând rătăcit cules din răsăritul unui sărut

curcubeu de lumină și cuvânt netulburat

meriți să aduni frumusețe din rouă

necălcată și din timp dăruit

din cer pentru eternități de cuvinte

cuprinse în veșnicia clipelor zidite…

Am să las timpul

și cerul plin de

albastru

să te cuprindă în lumină

iar șoapta de smarald

să-ți adune timp

necules din iertare…

Am țesut zilele

cu verde-miracol așternut

în seninul cuvântului

cernut din stele

pentru a cuprinde cuvinte

umplute cu cremă de zâmbet…

Doar clipa își adună culoare

culeasă din cântec și anotimp

iar curcubeul urcă spre senin

din răsăritul unui sărut

trezit de zorii unui zbor…

(autor Vasile Bele)

ÎNTRUCHIPARE

Sufletul sensibil

Coardă de vioară,

Ce deschide-n taină,

Poartă spre visare.

Aripi de gândire

Zboruri peste timp,

Lacrima iubirii,

Cântecul durerii,

Soarele speranței,

Glasul fericirii,

Rouă de lumină

Pace pe Pământ.

(Scânteioară)

CLIPĂ DE IUBIRE TÂRZIE …

(autor Vasile Bele)

Rămâi clipă de iubire,

alintată în suflet de rouă,

sărutată de albastrul unei lacrimi,

izvorâtă din mir …

Sunt verdele neproaspăt ce-ar vrea să coboare,

din creastă de munte, plin de neverde,

Nici frunza acolo umbră nu are.

Tu îmi ești clipă de iubire târzie,

tu-mi ești scăpare, liniște și rouă,

îmi ești vis târziu dintr-o iubire dorită,

îmi ești zbor de vânt …

Eu închis în cușcă de leu,

tăcere răstignită în nisip.

Tu-mi ești alinare.

Cine sunt eu? Ce voi fi, oare?

voi fi clipă de iubire târzie …

(Chiuzbaia, 12 aprilie 2020)

DESTIN

Dar câte n-aș vrea să scriu acum,

De dragoste, de jale, de ură, de senin,

Atâta-nșiruire unite prin destin

Și toate laolaltă se-adună-ntr-o scânteie.

Fărâma mea de viață, batistă înnodată

Și totuși, osebită frântura mea de zbor.

Plutesc prin anotimpuri,

Renasc în primăvară,

Topind din iarnă gheața,

Șterg viforul cu-o floare,

Zefir să mă mângâie,

Dau zorilor cinstire în cupe mari de-albastru

Visarea să mi-o-mbrace,

În rochie de mireasă,

Cununa zilei dalbe,

Sclipind în fericire.

(Scânteioară)

VIS TRIMIS ÎN UITARE …

(autor Vasile Bele)

Sunt vis visat trimis în uitare,

sunt umbră pentru o întâmplare,

sunt o clipă din dorința neîmpărtășită,

tu-mi ești privire-sentință!

Îmi ești … îmi ești biruință …

eu neputință,

eu neștiință,

Sunt dorința de umbră,

sunt foșnet de vânt,

pământ,

cuvânt,

cules dintr-o tăcere răstignită.

Sunt sec fără tine …

Nici nu știu cine-mi mai sunt,

lumină fără asfințit,

pas de curcubeu prin rouă,

foșnet de vânt născut din tăcere,

tu – rouă, lacrimă și inimă,

– adiere de lacrimă …

Cine am fost? Cine-mi mai sunt?

sunt vis trimis în uitare …

(Chiuzbaia, 12 aprilie 2020)

ÎMPLINIRE

Bucuria, candidă și fragilă

la atingerea cuvintelor

se destramă

în cioburi de raze

căutând împlinirea poemului.

Și, iată, poetul

aducând neaua cuvintelor

peste maidanul sclipitor

al clipelor.

(Scânteioară)

EȘTI MUZICA IZVORULUI DIN SUFLET…

(autor Vasile Bele)

Ești muzică și simfonie izvorâtă,

din suflet de inimă frântă,

din limpezime de lună,

din suflare de cânt,

din umbră de foșnet de vânt,

din clar de lacrimă,

din suflet de soare…

Ești iubire și-mi ești patimă,

tu, univers al iubirii,

eu, clipă sortită pieirii,

eu, sec fără tine,

tu-mi ești sânge în vene,

îmi ești… și-mi vei fi

o clipă de tăcere răstignită…

Mi-ai fost… și să-mi mai rămâi,

iubirea și fericirea dintâi!

Cine ești tu? Cine mai sunt eu?

sunt muzică dintr-un izvor de suflet…

(Chiuzbaia, 11 aprilie 2020)

FULG DE NEA

Fulg de nea, lacrimă cristalizată

în steluță de răcoare,

sfințește noianul amintirilor

în botezul fericit

al poemului de decembrie.

Fulg de nea, tresărind

la mângâierea cuvintelor

plânge

dezvelind statuia de marmură a poetului.

(Scânteioară)

TE VOI PICTA, IUBIRE…

(autor Vasile Bele)

Te voi picta… azi, cu fluturi, mâine cu rouă,

Pânza va fi casa unui vierme de mătase

Și răsfățul unui pui de păianjen căutând șoapte,

Frunzele vor râde precum verdele pădurilor virgine,

Vântul îl voi picta în albul zăpezilor!

Izvorul din inima ta va avea culoarea dorului

Și a unui răsărit de dor

Lumina va fi roua tinereții

Și pașii unui foșnet de vânt,

Vremea iubirilor a dat în pârg…

Te voi picta, mâine în culorile unui vis,

Glasul unui greier îl voi picta în culorile unui val,

Euterpe va dansa goală… dansul unei amintiri,

Iar pescărușul de pe mal îl voi împodobi în rouă de răsărit.

Macii dintre stele vor lumina cărările visării.

Nimic nu este prea târziu… iar pictura va dura un veac de veșnicie.

Te voi picta, veac de tinerețe, în culorile unei dimineți,

Te voi picta, veșnicie, în brațele unui curcubeu,

Te voi picta, iubire, în haină de rouă,

Te voi împodobi cu haină de stele…

Te voi picta iubire… cu fluturi și haină de mătase,

Iar pictura vă purta iscălitură…

Eternitate! Veșnicie! Veac de iubire!

(Chiuzbaia, 4 mai 2020)

CONFETTI

Plutesc peste Oceanul Stelar

al zăpezii,

în dansul amețitor

al gândului.

Trezită din visare,

iarna,

binecuvântează muza

dăruindu-i

Confetti de cuvinte.

(Scânteioară)

AU ÎNFLORIT, PE CÂMP, MACII

(autor Vasile Bele)

Au înflorit, pe câmp, macii… parcă ar plânge cu rouă,

Azi, mă voi apropia de zâmbetul tău,

… îți voi gusta sărutul,

… îți voi oferi cel mai frumos tablou de iubire,

Pictat pentru prima dată cu inima.

Te voi picta izvor… te voi picta clipă,

Te voi picta sinceritate… te voi picta ofrandă,

Te-am așezat în inima bântuită de crivăț,

Te-am sădit în grădina iubirii pentru ca să te vadă umbra curcubeului…

Te-a udat ploaia de stele din seara trecută

Și roua din fiecare dimineață de dor.

Ai dat în rod… iubire!

Ai dat în fruct… sinceritate!

Ai dat o nouă mlădiță… semințe de fericire!

Pentru veacul următor

Ai înflorit câmp cu maci… ai dat în floare…

(Chiuzbaia, 4 mai 2020)

POPAS PE INSULA ALBĂ

Pasărea pribeagă a timpului

poposește pe Insula Albă,

în cuibarul de gânduri

al anotimpurilor.

În zbor măiastru,

aripile cuvintelor

își primenesc conturul

în cămașa de rouă

a zorilor.

Și iată, soarele

coborând pe Insula Albă,

în năframa poemului!

(Scânteioară)

TE VOI PICTA CU ADIERE DE FERICIRE…

(autor Vasile Bele)

Te voi picta cu adiere de fericire, cu uitare de vânt,

Cu rimă de cânt…

Și umbră de rouă căzută pe pământ,

Te voi umple cu zâmbet… voi folosi mult alb,

Albul îl voi lua din mirosul florilor de crin.

Liliacul își va da culoarea lui pentru a picta speranța,

Visarea, nemurirea, neuitarea… veșnicia.

Margaretele pline de visare îți vor face conturul,

Unui sărut timid precum lacrima dintr-un picur de ploaie,

Dăruit cu timiditate în văzul razelor de curcubeu,

Te pictez cu fiecare vorbă, cu fiecare mișcare,

Te pictez cu sărut de rouă, cu alinare de dor,

Te pictez… și mă iscălesc…

Visare! Iubire! Adevăr! Clipa unui veac!

Mă iscălesc, iubire, în clipa unei veșnicii…

Au dat macii în culoare, au înflorit în zâmbet…

(Chiuzbaia, 4 mai 2020)

DINTR-UN BOB DE VORBĂ

Peste iarna înghețată,

Trimit bobul meu de vorbă,

Să-mi desferece din vrajă,

Noaptea-ncremenită-n cer.

Iată, arcul cel de lună,

Ca un lacăt prins la gură,

Peste-o iarnă, peste-o noapte

Strânsă-n chingile de stele.

Iată-i tălpile lucioase,

Uriașele troiene

Ca-ntr-o lume de poveste,

Feți-Frumoși ciopliți în piatră.

Niciun grai și nicio șoaptă

Nicio Pasăre măiastră,

Nu-ndrăznește să dezlege,

Vraja cea de anotimp.

Numai bobul meu de vorbă,

Se prăvale-n vraja nopții

Și-ntr-un abur de lumină

În descântecul de muză,

Se deschise-o poieniță,

Cu balsam de viorele.

Iată, noapte-ncremenită,

Dulce grai de primăvară,

Dulce slovă aurită,

Pa arcușul de vioară.

(Scânteioară)

by

Referinţă Bibliografică

ELENA FECIORU SCÂNTEIOARĂ: DIALOG LITERAR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 iulie 2025