ÎN ZIDUL MEU DE ANĂ
Elena Glodean
Când a venit, aşa, ca un însemn,
cu geana scrijelind în trup de lemn,
privea fără de ţintă-n viaţa mea
citind, în şoaptă, dincolo de ea.
Purta în păru-i albe flori marine,
adâncuri de oceane pe retine,
cald susur de izvor în răsuflare
și-n pas molatic…dulce cadențare.
Stăteam închisă-n putredul meu trunchi
ca sufletul să-mi cadă în genunchi
când ea, din stele scurse pe pământ,
un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt.
Într-un acord de linişte deplină
şi îmbrăcată-n straie de lumină,
eu o ţineam ca un copil, de mână
și-o imploram cu lacrimi să rămână.
-Nu pot să stau, însă, te rog, învață
să trăiești clipa cât o-ntreagă viață
și-ai să-nțelegi, sub timpul tăvălug,
iubirea-i ca o ardere pe rug,
iar restul doar o lungă așteptare
în care orice vis spre ziuă moare.
Și-n timp ce firul magic mi-l scurta
de mine tot mai mult se-ndepărta
lăsându-mă femeia de-altădată
în zidul meu de Ană-ncătuşată.


