EUGEN DORCESCU

POEZIA LUI PETRU VASILE TOMOIAGĂ

Interiorizat, delicat și discret, pe cât de binevoitor în relațiile cu semenii, pe atât de reticent și de sever  în raportarea la sine însuși, eminentul jurnalist Petru Vasile Tomoiagă este, în egală măsură, ca ins duhovnicesc ce se află, un poet admirabil, din stirpea creatorilor reflexivi, metafizici:

De câte ori mai mult ești lut,

Cu-atâta mai puțin ești cer.

Acest distih sentențios deschide, ca o mărturie de credință existenţială şi estetică, volumul bilingv (română – engleză, traducătoare: Mihaela Christi) Icoane, Editura Mirton, Timișoara, 2016, în care se regăsesc, esențializate, liniile de forță ale lirismului cultivat de poet. Iată, spre exemplu, cum este consemnată drama, nevindecabila soartă a omului de pământ (ebr. Ha’adham), sfâșiat între aspirația sa spre înalt și imposibilitatea de a se desprinde de greutatea țărânii: „Văzduhul acestui/ mileniu e prea/ greu pentru noi.// Sunt pământ,/ pământul din groapa/ mormântului meu…” (Ibidem, p. 65).

Totul, gând, simțământ, reverie, totul, iubirea însăși, se revendică de la această  bipolaritate necruțătoare: „Deasupra:/ viața vieților noastre./ Dedesubt:/ moartea morților noastre… / Între ele, tu,/ cu trupul meu în gheare/ și nu te devorez/ doar din teama/ că ai putea să mă scapi,/ să alunec din iubirea ta/ în niciunde,/ pentru că/ moartea morților/ e tocmai viața” (Tocmai viața, Ibidem, p. 12).

Cităm, în sprijinul celor afirmate, și un enunț sintetic și explicit, precum următorul: „Clepsidra vieții mele umplută cu țărână/ Se răsturna tăcută la Univers în mână” (Acord final, în volumul, de asemenea bilingv, română – germană, traducere: Edith Cobilanschi,  Pământul cerului,  Editura Artpress, Timișoara, 2004, p. 66).

Conchidem, așadar, că suportul întregii desfășurări discursive (ca și al filosofiei și al viziunii existențiale) este releul tutelar, axial, teluric – celest (pământ – cer). Într-atât de axial, de stăpânitor și de neclintit, încât opoziția ireductibilă dintre pământ  și cer este, în trăirea ei paroxistică, abolită, în favoarea unei obscure, abisale, identități (a unei echivalențe iraționale: coincidentia oppositorum) :

„Te știu./ Cum mai cutreieri prin Bizanț/ și ai la gleznă/ și pe mână lanț/ mai ai inele și cercei, belciug/ priviri untdelemnii și/ toate cele,/ cum răstignit nu pot să te ajung/ adun tăcut iubirile inele.// Și clinchetesc secunde speriate:/ fulgi albi și negri smulși la întâmplare/ din lebedele vremii periate…/ cu irizări și străluciri albastre/ ai ca broboadă cerul/ și ca zorzoane – astre…”  (Pământul cerului, volumul omonim, p. 126).

Pe asemenea coordonate (ample, impresionante, asumate nemimetic, interiorizate sincer și profund), se edifică vizionarismul romantic al  poetului. Între cer (în general, nocturn) și pământ se deschide un grandios naos cosmic, o Biserică nelumească, în care domnește marea liniște: „O linişte imperială îmi topeşte carnea şi gândurile… / Fuioare de cuvinte/ se împletesc cu stele/ într-o lumină blândă/ care învăluie sufletul pietrei…” (Ziua, Icoane, p. 26). Sau: „Există în fiecare o tăcere, o liniște/ pe care n-o poate tulbura viața./ Nici durerea și nici bucuria./ E temelia temeliilor,/ neclintirea neclintirilor,/ locul unde totul e altfel… / Cuvintele nu-și au acolo rost/ și gesturile-s toate de prisos/ sentimentele sunt acolo/ frunze plăpânde de arbori…” (Miros de zăpadă, Ibidem, p. 46).

Poezia lui Petru Vasile Tomoiagă celebrează, cu voluptate, această absență a vacarmului uman, a clevetelii, a zgomotelor potrivnice meditației și contemplării. Scrisul său celebrează Tăcerea, ca semn al statorniciei lăuntrice şi al comunicării cu misterul, cu veșnicia:

„E liniște ca într-un vas cu flori/ În care poți frumos și-ncet să mori” (Tăcere,  Pământul cerului, p. 22).

Sau acest ecou blagian: „E atâta liniște/ încât tic-tacul/ ceasului/ pare bătaie/ de ciocan pe nicovală…”(Așchii de gânduri, Icoane, p. 47).

Poezia nopții, mult îndrăgită de poet (repetăm: temperament romantic), ca și poezia liniștii desăvârșite se completează cu poezia luminii tainice, îndepărtate, furnizate de stele, acești luminători nocturni, ce veghează, aidoma unor lumânări uranice, tribulațiile eului, însoțind, totodată,  uneori, luminătorul cel mare al nopții, luna. În clar-obscurul magic al nopții, lună și stele sunt întâmpinate (vast și oximoronic) de „tunetul” tăcerii: „Curg stelele în râuri de lumină/ și cerul se încarcă a furtună/ șuvoi de-albastru/ peste-albastru cade/ corabie-n derută, blonda lună/ și doar tăcerea, dintr-odată, tună!…” (Noapte albă, Icoane, p. 54).

Într-o elocventă și productivă compensație estetică, zorii, ziua chiar, cu lumina lor crudă, cu zarva pe care o favorizează, cu estomparea (sau chiar anularea visului și a misterului: „În ziua însorită de vară/ lumina m-a izbit, materială, în ochi…”, Icoane, volumul omonim, p. 32), zorii, ziua sunt răstimpuri disforice, străbătute de eul liric fără bucurie, fără nădejde: „… pe când eu, nepăsător,/ ca un glonț,/ despic dimineața,/ de la un capăt la altul” (Matinală, din Pământul cerului, p. 20). Dimineața și seara, cele două granițe dintre noapte și zi, prilejuiesc o sentență emblematică: „Dimineața/ îți dăruiește viața/ ca pe o floare.// Seara/ strângi la piept moartea/ ca pe o viață” (Dublu haiku, din volumul Rădăcina crucii, Editura Eurostampa, Timișoara, 2005, p. 110).

Această viață, care, potrivit identitificării, în ne-timp și în ne-spațiu, a entităților potrivnice, este totuna cu moartea, această situare a lucidității dincolo de contingențe îi prilejuiesc poetului impulsul și realizarea în text a unei redutabile originalități. Anume, retras definitiv din mrejele aparențelor, din senzorialitatea cotidiană, renunțând la descripții, sentimentalisme și confesiuni, sufletul își ocupă locul în templul nopții înstelate și, cu „mir de stele pe frunte” (Valea căii lactee, Icoane, p. 21), intuiește sacrul, sacralitatea și încearcă, el însuși, sacralizarea ambianței, sacralizarea lumii și a vieții sale: „… Părinților li s-a întunecat cerul/ ei se confundă tot mai mult/ cu o umbră/ de unde abia se mai văd/ și tot mai triști/ par icoane/ în care se ascund…” (Icoane, volumul omonim, p. 33).

Astfel, poezia lui Petru Vasile Tomoiagă, în ceea ce propune ea mai frumos, mai înalt și mai durabil, poezie a nopții fiind, poezie a tăcerii fiind, poezie a eului meditativ și contemplativ fiind, este, totodată, și mai presus de orice, o poezie a proceselor tainice, a distilărilor mistice (antrenând suflet, inimă, trup, cer, pământ, timp), o poezie a sacralizării existentului, a reducerii tuturor celor ce par a fi la esența lor mistică, a preschimbării lor simbolice în icoane: „Fiecare clipă e o icoană/ pe care cineva nevăzut/ mi-o răpește… / Nepăsător și darnic, / imperial,/ pe lângă mine-n lume/ cad icoane… / Cum de pe ziduri vechi/ tencuieli,/ cum scoarța/ de pe arborii bătrâni,/ din mine se desprind,/ blând se desprind icoane,/ tablouri cu ochii plini de timp,/ zugrăveli răstocite de vreme,/ cu fiecare clipă altele…/ Nedumerit mă-ntreb,/ pictorul, mă întreb,/ maestrul,/ cel care atât de tainic/ ține penelul,/ pictorul, mă-ntreb/ și mă nedumeresc,/ unde se află?/ Și așa trăiesc în rana/ din care sângerez/ încet icoane… / Și-n Univers/ rămân doar rame/ prin care abia te întrezărești,/ o, Doamne…” (Iconarul, Icoane, p. 6).

Câtă cunoaștere și câtă binefăcătoare necunoaștere în aceste interogații! Câtă plasticitate cvasiabstractă, câtă certitudine, totuși, izvorâtă din credință, din dobândirea unei conștiințe clare a statutului de poet metafizic, cu temă generoasă și limbaj memorabil : „Dar toate astea n-au cum să mă doară,/ Că am ieșit de mult din timp afară” (Sonet, Icoane, 68).

Și iată, pentru finalul acestor note, un poem –  rugăciune, mai elocvent decât orice concluzie hermeneutică: „Iartă-l, Doamne,/ pe robul Tău Vasile-Petru/ care a avut/ atâtea bucurii și necazuri… // Care s-a zbătut,/ dar nu a înțeles nimic/ nici din viață/ și nici din moarte,/ pentru că rostul lui/ nu era pre pământ” (Rugăciune, Icoane, 52).

„Timișoara”, 31 iulie 2020, p. 9.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, POEZIA LUI PETRU VASILE TOMOIAGĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 iulie 2020