EUGEN DORCESCU

POEZIE ȘI PREDICĂ. PREDICĂ ȘI POEZIE

„Eu am zis: «Doamne, miluieşte-mă; vindecă
sufletul meu, că am greşit ţie«»”. (Psalmul 40/41, 4)

Cu puține zile în urmă, Doamna Iuliana Leontiuc mi-a oferit o foarte interesantă carte de poezie creștină, intitulată Doftorie din Orașul Rozelor, pe care a publicat-o în 2020, la Editura Noua Speranță din Timișoara. Textul este prefațat de Cornelia Stoica, Marius Radu și Ileana Radu și beneficiază de sugestive ilustrații semnate de Marius Leontiuc și Flaviu Leontiuc.
Titlul definește fără echivoc ideea (și arhitema) cărții: Făptura, în întregul ei, este bolnavă, este în suferință și, ca urmare, o ființă rațională s-ar cuveni să caute vindecare la Creator. Inteligentă, instruită, poeta își organizează cu pricepere și eficiență pledoaria, desfășurându-și discursul pe mai multe secțiuni, însoțite, cum anticipam, de frumoase ilustrații alb-negru, reprezentând, pentru început, Catedrala timișoreană, apoi diverse farmacii din Orașul rozelor: Tratament de urgență, Diagnosticare, Tratament eficient, Îngrijire de specialitate, Picături – se administrează una pe zi, Tratament încheiat, tot atâtea etape în eliberarea trudnică, îndelungată, de păcat și accederea la libertate și lumină:
Te binecuvântez, Viață,
Că mi-ai fost dar din mâna Lui,
Deși pândit de-a morții ceață,
Din prima zi, cu Tine sui!
Te binecuvântez, Lumină,
Că m-ai găsit și… Te-am aflat,
Deși eram murdar de vină,
În Tine Însuți m-ai spălat!
Te binecuvântez, Iubire,
Cu-adânc de-nțelepciune plin,
Că-ai rupt zapisul de-nrobire
Și m-ai mutat sub Har deplin!
Te binecuvântez, Putere,
Și-adorm atât de mângâiat,
Căci trupul meu, la Înviere,
Va fi și el răscumpărat!
(Te binecuvântez)
Meritul de căpetenie al poetei, din unghi reflexiv și estetic, constă în evitarea triumfalismului, a trufiei (căci mântuirea nu este garantată nimănui, oricât de meritoriu ar fi sau s-ar crede), constă în îndemnul la smerenie, la veghere, la sondarea perpetuă a abisalității lăuntrice, spre a surprinde și elimina orice tresărire a eului perfid, înclinat, din fire, spre alunecare în ispită și păcătuire (să se vadă, între altele, poemele Șarpele, Laodicea, Aleși). De altfel, Iuliana Leontiuc identifică trei dușmani ai propășirii sufletești, cel de al treuilea fiind chiar sinele, vătămat, întunecat, încă de la Geneză:
Mărturisesc, am trei dușmani puternici
Și lupt din greu în fiecare zi,
Nădăjduind s-ajung printre cei vrednici,
Ce la sfârșit învingători vor fi!
Mărturisesc că unul nu se teme,
Deși la Golgota a fost înfrânt,
Știind că i-a rămas puțină vreme
Lovește azi cum n-a lovit nicând!
Mă-mpotrivesc, sfințit prin Jertfa Sfântă,
Și, câteodată, fuge rușinat,
Dar alteori se-ascunde-așa de bine,
C-aș fi ucis de n-aș fi apărat!
Mărturisesc că alt dușman mi-e lumea,
Cu robi ce-oferă sau batjocoresc,
Mă-mpotrivesc, ’nălțându-mi rugăciunea,
Și-n Stânca mea, umil, m-adăpostesc.
Mi-aduc aminte atunci, că-s toate-o clipă
Și să-ndrăznesc, căci El a biruit!
Acoperit cu sfânta Lui aripă,
Chiar viața să mi-o dau sunt pregătit!
Dar, alteori, văd îngrozit tot timpul
Că-i lumea-n jur, dar și-n lăuntrul meu,
Căci firea pământească-i inamicul
Ce-l port lipit, să fac… nu ce vreau eu!
Și iată, ce n-aș vrea să fac vreodată,
Îngrijorat, privesc c-am și făcut.
Zdrobit, înfrânt, îmi strig iubitul Tată,
Să mă ridice iar când am căzut!
Și gem, și-L rog ca vechiul să dispară
În omul nou născut din veșnicii,
Cum iarna se preschimbă-n primăvară
Și noaptea în lumină-n zori de zi.
Mărturisesc, am trei dușmani puternici,
Și lupt cu ei cât sunt pe-acest pământ,
Dorind s-ajung, cândva, între cei vrednici,
Ce lupta bună-au dus pân’ la mormânt!
(Trei dușmani)
Poeta își gândește și își evaluează atent fiecare pas, fiecare act, fiecare gest profilactic sau curativ, nu se lasă în voia hazardului, a inspirației, ci îi adaugă acesteia un program etico-estetic și duhovnicesc, așa cum ne declară într-o artă poetică foarte limpede exprimată:
Poetul are datoria de onoare,
Mai înțelegător cu orice om,
Să-ntindă cititorului o floare,
Ce-n groapa deznădejdii… crește pom!
Pe el, încet, urcând ca pe o scară
Să iasă la lumină-nviorat,
Să vadă limpezit că-i primăvară,
Iar harul Mântuirii n-a-ncetat!
Speranța-i lângă el, la fel Credința,
Iar Dragostea, venită din vecii,
Va dăltui în cititor dorința
Trăirii-adevăratei bucurii!
Trezit, astfel, la viață ca din moarte,
Se va-ndrepta spre rugă și Cuvânt,
Iar ce a scris poetul într-o carte
Îi va-nsoți cărarea pe pământ!
Ca un psalmist, din slove milenare,
A stăruit să scrie-adevărat
Cuvinte mai adânci, mereu mai clare,
Mai vrednic de primit și de urmat!
Și dacă va rămâne numai versul,
El însuși devenind un anonim,
Va fi-nălțat Acel ce Universul
Ni l-a creat, iubind… ca să-L iubim!
(Poetul creștin).
Este evident că Iuliana Leontiuc cultivă un lirism grav, o poezie de idei, hrănită nu de efuziuni sentimentale, ci de credință, nădejde și dragoste, o poezie în care lauda nu este zgomotoasă și ostentativă, ci profundă, discretă, străbătând, irigând și fortificând, ca o apă freatică, toate arborescențele textului. Mesajul său este vital, nu convențional. Schimbarea de mentalitate (metanoia) și schimbarea de direcție existențială (convertirea) sunt fenomene sufletești de maximă complexitate și vizează, în fond, nu doar credincioșii practicanți, ci și mari mulțimi de indeciși, precum și orice ins, credincios sau nu, care își ia în serios existența. Autoarea se adresează, deci, unor largi categorii sociale, mai întâi creștinilor, desigur, dar și agnosticilor doritori de revelații și certitudini. Concomitent, ea explorează cu atenție, cu neliniște, dar și cu speranță psihologia profundă a omului credincios, trăitor în mijlocul deșertăciunilor lumești (Lumea ca un mall). Iată o mostră de memorabilă măiestrie analitică, de interpretare, de exegeză, de hermeneutică biblică:
Intră, dragul meu, în casă; astăzi suntem bucuroși!
Hai, povara jos ți-o lasă, prea ai ochii mânioși!
Noi avem o veste bună: fratele tău, cel plecat,
Rătăcit și mort prin lume, s-a întors… a înviat!
Da, e-adevărat! Vițelul cel mai gras se frige-acum.
Eu am poruncit să-l taie, fiindcă fiul meu, pe
drum,
Se împleticea de foame, și de grabă am poftit
Să se bucure și alții: cel pierdut… a fost găsit!
De-l vedeai atunci, în zdrențe, cum venea
plângând cu-amar,
Ai fi plâns și tu alături!… Ostenit, slab și murdar,
Cum a-ngenunchiat, sărmanul, și mi-a spus să-l
fac argat,
Că nu-i vrednic fiu să-mi fie… cel pierdut
a fost aflat!
Am pus slugile să-l spele, să-l îmbrace-n nou
veșmânt,
Am ars hainele lui rele… s-a întors ca din mormânt.
Da! I-am pus inelul care-i semn că și el mi-este fiu.
Haide, stai cu el la masă. A fost mort, dar azi e viu!
Nu te mânia! Prea mare-i bucuria ce-o trăim.
S-a întors risipitorul! Tu ce-ai vrea, să nu-l primim?!
Cum te porți cu-atâta ură? Tu n-ai fost îngrijorat?
Ai iubirea cu măsură? El, cel mort, a înviat!
21
Cât l-am așteptat să vină! L-am purtat în rugăciuni,
Ca, în țara cea străină, să-ntâlnească oameni buni,
Să nu-l jefuiască nimeni, mă temeam c-ar fi ucis,
Când aflam că se-adâncește tot mai tare în abis!
Am făcut deosebire? Tot ce-ați vrut v-am împărțit.
Unu-a risipit departe, altu-a vrut… dar n-a-ndrăznit.
Tot ce am îți aparține. Orice-ai vrut puteai să-ți iei.
N-ai vorbit de vreo dorință. Nu mi-ai arătat ce vrei!
Eu credeam c-așa îți place: fără prieteni, muncitor,
Să-ți mărești mai mult avutul, dar erai… risipitor!
Te-ai fi dus și tu cu-aceia, dar rușinea te-a oprit,
Și-ai dorit să faci asemeni cu acel ce-a risipit!
Nu mi-ai înțeles iubirea, cu năduf mă ascultai,
Azi îți înțeleg privirea… n-ai rămas că mă iubeai!
Intră fiule în casă! Nu-ți mai spun de două ori,
Să m-așez și eu la masă, cu doi fii… risipitori!
[Fiul (ne)risipitor]
Cercetând psihologia profundă a credinciosului, reflectând la mântuire sau pierzare, îndreptându-și elanul spre Creator, insistând pe relația personală a individului cu Dumnezeul său, Iuliana Leontiuc depășește cadrul strict al unei poezii ecleziale, menită a fi recitată în siajul serviciului religios, și își asumă zborul larg și înalt al poeziei mistice, iluminată de haloul ideilor trăite în perspectiva Nemărginirii (Anunțul). Poeta are nu doar talent și meșteșug (să se observe, spre exemplu, subtila dexteritate prozodică a rimelor duble), ci și har. Harul îi asigură audiența pe întreaga întindere și cuprindere a doritorilor și iubitorilor de poezie. Fiindcă Iuliana Leontiuc nu aservește poezia unor precepte religioase reci, abstracte, preschimbând-o în predică, ci, dimpotrivă, preschimbă predica în poezie, potențându-i, universalizându-i mesajul hristocentric. Performanță pe care nu oricine o poate atinge.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, POEZIE ȘI PREDICĂ. PREDICĂ ȘI POEZIE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 iunie 2024