Întreaga natură în perioada primăverii are un farmec irezistibil. Contemplând renașterea naturii la viață, și toată mireasma primăverii, oamenii încep să se bucure că trăiesc și au parte de încă o primăvară. Deși sunt și oameni ce uneori fiind cuprinși de necazuri nu mai văd frumusețea acestui anotimp. Alții deopotrivă în mijlocul necazurilor ce le au, se retrag în natură pentru a contempla primăvara în toată splendoarea ei, așa sufletele lor se ușurează de tot greul vieții.
Sub lumina maiestoasă a soarelui, într-o frumoasă dimineață de aprilie pe străzile unui oraș din România înaintau doi tineri. Tânăra avea în jur de optsprezece ani, era frumoasă, însă pe chipul ei se citea o umbră adâncă de tristețe, ea se numea Monica. Alături de ea pășea un tânăr de douăzeci de ani, înalt, cu o față foarte serioasă, el se numea Marian. În ciuda tinereții lor cei doi păreau foarte preocupați. Străbătură mai multe străzi unde erau doar case. Apoi începură să urce la deal pe o stradă, merseră până în capătul acelei străzi și se opriră în fața unei case, nu prea arătoasă, mică, de fapt nu avea decât un hol, o bucătărie mică, și o cameră mare ce servea de salon și dormitor. În spatele acelei case se întindea o căsuță mai mică bătrânească.
Marian începu să strige la acea poartă, ușa se deschise și în prag apăru un bărbat de treizeci de ani, în maiou cu părul mare, părea și el foarte supărat, el se numea Andrei.
– Salut Marian, ce mai faci? Zise el.
– Salut bine… îi răspunse Marian.
Andrei le deschise poarta și cei doi intrară în curte și apoi în casă. Monica intrase prima în acea casă se învârti puțin pe la bucătărie și apoi veni în camera mare unde erau cei doi discutând. Andrei așezat pe pat, iar Marian pe un scaun lângă masă, de fapt acolo era locul unde el se așeza de câte ori venea în vizită la sora lui Monica, ce de la vârsta de șaptesprezece ani fugise de acasă și trăia în concubinaj cu Andrei. La început mama lor nu dorise să își dea consimțământul asupra acelei relații, convinsă fiind că Monica a făcut un pas greșit în viață, însă mai târziu se resemnă și acceptă situația, tatăl lor murise pe când ei erau mici.
Intrând în cameră Monica începu să strige la Andrei:
– Cine te crezi tu, îmi faci scandal când te îmbeți, strigi la mine, mă cerți, și eu de frica ta trebuie să plec la ai mei, și să stau până îți trece ție furia? Ce ai de gând, cum crezi că o vom scoate noi așa la capăt, cine te crezi, de ce nu te porți frumos cu mine? La început mi-ai făcut atâtea promisiuni, și acum îmi arăți altă față a ta, cât crezi că am să mai sufăr eu toate lucrurile astea.
Andrei răbufni și el:
– Mai încet puțin, că ne aud vecinii, nu țipa așa, eu nu înțeleg la ce ai mai venit, au trecut două zile de când ai plecat, ce pot să știu pe unde ai umblat.
– Andrei în privința asta să nu ai nici o îndoială a stat cu noi acasă, i-a fost frică să se întoarcă mai din timp la tine, nu a fost plecată nicăieri în aceste două zile aproape că nu a ieșit din casă, spuse Marian ce începea să se supere și el tot mai tare.
– Eu ce știu pe unde a stat, de altfel nu îmi trebuie să verific nimic, mai bine să se ducă unde a fost până acum și pe mine să mă lase în pace, răbufni din nou Andrei.
Monica amuți aproape că nu mai avea glas, nu îi venea să creadă că acel bărbat în care crezuse cu atâta inocență, acum pur și simplu îi întorcea spatele fiind foarte distant și rece față de ea. Marian se indignă când auzi acele cuvinte și spuse:
– Cum este posibil așa ceva Andrei, ea a lăsat totul și a venit la tine, ați trăit un an împreună, ai promis că vă veți cununa, că vei forma o familie împreună cu ea și acum îi spui să plece. Dar unde să se ducă ea, ce fel de viață să mai înceapă acum după ce te-a urmat pe tine și a lăsat în urmă totul pentru tine? Iar tu acum o arunci în stradă, nu este bine ceea ce faci, te comporți foarte rău cu ea.
– Nu mă interesează, să plece eu nu mai vreau să mai am de a face cu ea, spuse hotărât Andrei.
Monica își reveni din acel șoc în care o aruncară cuvintele ostile ale lui Andrei, și începu din nou să-l certe pe acesta cu voce tare. După un timp, când ea se mai potoli, Marian încercă din nou pe cale rațională să-l determine pe Andrei să nu o alunge pe sora lui, însă totul fu în zadar.
După un timp Monica și Marian ieșiră indignați din casă și porniră la vale pe stradă foarte tăcuți și abătuți. Mergeau fără să-și spună nici un cuvânt. La jumătatea străzii pustii, în lumina acelei frumoase dimineți de aprilie, Monica se opri și îi spuse fratelui ei:
– Hai înapoi să-i vorbești tu încă odată lui Andrei, vreau să fiu din nou cu el.
Marian rămase pe gânduri, cântărind situația: „Nu putem merge înapoi, este ca și cum am merge să-i cerșim acestui om iubire. Oare cum de Monica nu înțelege aceste lucruri? Andrei nu o mai vrea. De fapt în tot timpul discuției noastre el mi-a dat impresia că în aceste două zile s-a gândit mult și că a fost influențat de cineva, pentru că el era foarte sigur pe el și avea răspunsul pregătit, luase această hotărâre înainte de a ajunge noi acolo, nouă doar ne-a comunicat decizia sa.”
Apoi îi spuse sorei lui:
– Este de prisos să ne mai întoarcem acolo, el nu te mai vrea, îmi pare sincer rău pentru tine, dar eu nu mai pot să mai fac nimic.
Monica auzind acele cuvinte ale fratelui ei începu să plângă. Stătea în fața realității și nu îi venea să creadă că viața ei intrase pe un făgaș atât de dureros. Marian o privi pe sora lui ce plângea și își ștergea lacrimile, cercetându-i fața el își dădu seama că ceva din frumusețea ei de odinioară se pierduse după acel an de concubinaj cu Andrei. De asemenea nu mai avea nici bucuria și seninătatea ei de altădată, iar în acele clipe fața ei era îndurerată, iar el se simțea neputincios în fața acelei situații, și avea impresia că îl depășea, întrecea tot ce el cunoștea despre viață.
Monica în timp ce mergea alături de fratele ei cu greu își stăpânea dorința de a se întoarce singură la Andrei, însă se temea pentru că în ultimul timp îi mai dăduse câteva palme, și apoi îi era rușine de fratele ei. În mintea ei începu să se deruleze cu repeziciune toată idila ei cu Andrei, modul cum se cunoscuseră și în mod special acea seară la restaurant când el o convinsese să se mute la el, și toate cuvintele lui drăgăstoase și modul cum el la început o asigura mereu că totul va fi bine între ei. Pe de altă parte nu înțelegea de ce o trata așa pe ea că doar el nu era om rău, muncea mult la acel servis auto ca mecanic, făcea bine atunci când putea celor în nevoie, doar ea îl văzuse în câteva rânduri procedând așa. Și totuși cu ea se purtase rău, nedemn, nu înțelegea de ce, dar în acele momente începu să-l urască teribil pentru că îi distrusese viața.
În următoarele zile, în momentele când se gândea la Monica, Andrei era pătruns de un sentiment de rușine, își dădea seama că nu procedase bine cu ea, ba chiar foarte rău. Însă el era hotărât să trăiască călcând în picioare acea voce interioară ce îi spunea că nu procedase corect. De altfel era pe punctul să se împace cu prima lui soție cu care de ceva timp în urmă reluase legătura.
În următoarele dimineți soarele răsărea cu aceeași frumusețe luminând totul și înfrumusețând natura. De asemenea anotimpul primăverii își răspândea mireasma sa îmbătătoare peste tot, iar oamenii alergau care încotr-o prinși în iureșul nesfârșit al vieții.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN ONISCU: ÎN LUMINA UNEI DIMINEȚI DE APRILIE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 aprilie 2017