De ceva timp îmi stăruie în minte o amintire de demult, care într-o oarecare măsură răspunde la unele frământări şi întrebări pe care unii oameni le au. Am să aştern în continuare această amintire a mea iar la sfârşit voi scrie şi întrebările acestea frământătoare lăsând apoi cititorul să tragă concluziile de rigoare. Mă revăd acum când scriu, cum eram acum zece ani în urmă într-o stare de zbucium plimbându-mă prin acea masă de oameni din Madrid. Priveam acele feţe pe care le întâlne-am în cale, negrii şi albi, străini şi cetăţeni spanioli. Acel furnicar de oameni ce luptau continuu pentru a supravieţui, pentru a reuşi în viaţă. Totul nu era şi nu este decât o luptă dureroasă uneori cu oaze calde şi fericite, dar durerea e însă cadrul principal al scenei, pentru că trăim într-o lume a suferinţei. Însă dincolo de freamătul luptei crâncene de a supravieţui economic sau pentru a urca la un nivel profesional cât mai înalt, sunt alţii ce caută numai îmbogăţirea prin mijloace meschine. Am întâlnit şi o categorie de oameni ce se prăbuşesc moral şi material fără să mai facă nici un gest de aş opri prăbuşirea se lasă în voia căderii şi parcă aşteaptă momentul impactului în fundul prăpastiei, acest impact poate fi ori prăbuşirea definitivă ori redeşteptarea personală spre un nou început.
Dar dincolo de zbuciumul luptei, de trudă şi oboseală, de meschinătate şi ignoranţă, de foame şi îmbuibare, de dezechilibru şi echilibru din vieţile oamenilor există speranţă întru-un viitor luminos prin intermediul comuniunii cu Dumnezeu. Îmi analizez uneori trecutul şi îmi dau seama că dacă nu aş fi fost susţinut de puterea divină m-aş fi prăbuşit în marea masă a mulţimii ce m-ar fi strivit şi asimilat, aş fi rămas ca un nenorocit sărman printre atâţi şi atâţi cu aceaşi soartă. Mă refer la oamenii ce Îl resping pe Hristos şi trăiesc în viaţă fără speranţa mântuirii. De-a lungul acestor ani am simţit mereu o mângâiere caldă ce mi-a atins inima, deschizându-mi un orizont fascinant din punct de vedere spiritual.
Într-o sâmbătă dimineaţa din acea perioadă când îmi începeam viaţa de emigrant m-am dus într-o biserică neoprotestantă din Madrid, interiorul ei îţi strecura în suflet elementul sacru, iar în faţă în locul unde era amvonul pe un perete de cărămidă visto era o cruce mare din lemn părea un monument al jertfei. Oricine priveşte o cruce cred că ar trebui să înţeleagă că ne transmite un mesaj clar de neconfundat, acest mesaj îl gasim în Evanghelia după Ioan 3;16. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Simţeam o solemnitate în atmosfera din jur, uşor sala bisericii se umplu cu oameni ce se ajezau în băncile aranjate ordonat. Era arhiplin unii stăteau în picioare alţii în holul de la intrare. La început a cântat corul bisericii, a fost frumos ceva despre iubire, speranţă, pace dar eu am rămas tot rece şi suferind lăuntric, e ca şi cum cineva are o durere în corp i-a o pastilă şi simte o ameliorare dar e doar pentru puţin timp pentru că durerea revine. La amvon apăru pastorul era spaniol, un bărbat de înălţime mijlocie cu mustaţă, însă ceea ce impresiona la el erau ochii şi expresia feţei ce revărsau ceva cald, părintesc, transmitea seninătate, speranţă, era ca o adevărată imagine pastorală dând dovadă de o autentică modestie. În momentul când începu să vorbească, vorbele îi erau calde mă pătrunde-au atingându-mi coardele sensibile ale sufletului. Începu să vorbească despre străinii şi călătorii ce uneori trec prin suferinţe şi au ca destinaţie fascinantul oraş numit Noul Ierusalim. Nu am să redau predica lui cuvânt cu cuvânt ci doar partea finală în care ne-a povestit o întâmplare care pe mine m-a ajutat să înţeleg multe lucruri.
„În timpul celui de al doilea război mondial trăia un pastor baptist în Berlin. Era un om inteligent şi a înţeles ceea ce unii pe atunci nu înţelegeau, adică încotr-o se îndrepta politica lui Hitler. A început ca de la amvon să ţină un fel de conferinţe social-politice cu caracter moral. La scurt timp naziştii au aflat, au venit l-au arestat şi l-au închis în unul din acele teribile lagăre de exterminare. Trăind acolo zi de zi, a rămas îngrozit de ceea ce oamenii puteau să le facă altor semeni de-ai lor, nu-i venea să creadă că fiinţa umană poate decade în aşa hal. Era un obicei în lagăr dacă cineva evada atunci rudele mai apropiate, prietenii, erau executaţi. Într-o noapte au evadat câţiva deţinuţi, iar a doua zi dimineaţă au fost aliniaţi toţi cei din lagăr. În faţă au fost scoşi opt deţinuţi care urmau să fie executaţi. Printre ei se afla şi un copil cam de zece ani. Erau acolo ofiţeri SS, soldaţi cu armele pregătite, totul părea macabru-demonic, în toată acea ceremonie sinistră nu era nimic uman. Demonii preluaseră mintea oamenilor ce-şi chinuiau semenii, s-a hotărăt ca să fie executaţi prin spânzurătoare, iar în timp ce erau spânzuraţi pastorul a observat că acel copil pentru faptul că era subnutrit corpul său nu avea destulă greutate să-l sugrume, practic se zbătea între viaţă şi moarte. Atunci pastorul şi-a spus în mintea lui „Dumnezeu nu există, dacă ar exista n-ar lăsa ca acest copil să se chinue aşa.” Apoi a simţit un val de căldură în tot corpul şi a auzit în mintea lui o voce zicându-i: „Eu sunt aici, aşa cum am fost şi atunci când Fiul Meu a murit pe Golgota.” Pastorul a înţeles dimensiunea suferinţei umane într-o lumină nouă şi anume imaginea unui Dumnezeu Atotputernic ce suferă în cadrul marii lupte dintre bine şi rău, limitat fiind de libera alegere a omului.”
De fapt lumea noastră este un front al marii controverse dintre Hristos şi Satana. Ne naştem, trăim şi murim în acest front nu putem înţelege aici şi acum totul însă să nu uităm că la Golgota suferinţa la lovit din plin pe Dumnezeu. Unii oameni în ultimul timp se întreabă tot mai insistent: Dacă Dumnezeu este dragoste de ce există suferinţă? Dacă Dumnezeu este Atotputernic de ce îngăduie uneori necazuri în vieţile noastre? Înainte de a ne grăbi să tragem propiile noastre concluzii este bine să studiem cu atenţie şi răspunsurile pe care Biblia le oferă la problema suferinţei umane.
„ …Căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei. Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuş în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru.” (Isaia 66:16,17. Romani 8:18,35,36,38,39.)
by