De câte ori mă gândesc la acea perioadă din viața mea în care am lucrat la drumuri, dintre toți cei pe care i-am întâlnit atunci, îmi apare mereu în minte Iulian. Poate și datorită faptului că am fost foarte apropiați. Îmi aduc aminte că într-o ocazie când el nu era de față și ceilalți discutau despre el, scoțându-i în evidență defectele, eu i-am luat apărarea. Iar Răzvan cel ce lucra pe cilindru mi-a spus: ,,Tu îl aperi pentrucă sunteți prieteni.” Și într-adevăr așa era, am reușit să mă apropii foarte mult de Iulian. Ba mai mult de atât, am observat că și el avea un interes aparte de a se apropia de mine. De multe ori lucram împreună, iar în pauzele pe care le luam discutam mult.
Chiar acum când scriu despre el mi-l aduc aminte foarte bine. Era un tânăr de douăzeci și șapte de ani, înalt, robust, cu o putere de muncă neobișnuită. Pe atunci se muncea foarte mult manual, eram nevoiți să întindem cantități mari de asfalt fierbinte numai cu lopata, camioanele îl basculau, apoi noi muncitorii îl întindeam. Iulian cu bustul gol, bine bronzat, muncea din greu la lopată. Era de admirat modul cum el muncea, cu spatele său lat, cu umerii și brațele sale puternice, părea un adevărat atlet în mijlocul covoarelor de asfalt fierbinte, în mijlocul acelui vacarm de voci ale muncitorilor, și al zgomotului produs de cilindrul ce venea din spatele nostru pentru a nivela asfaltul. Un lipovean pe nume Alexa, privindu-l pe Iulian cum muncea cu atâta forță și dăruire, începea să strige cu voce tare, având pe față un zâmbet de admirație: ,,Hercule, Hercule…” Iulian însă se comporta ca și cum nu l-ar fi auzit, muncea în continuare cu forța sa titanică.
Pe lângă însușirile sale fizice, Iulian avea și anumite calități umane. Cu timpul mi-am dat seama de acest lucru, era înzestrat cu un puternic simț al dreptății. Era revoltat de orice nedreptate ce o vedea, riposta imediat, l-am văzut spunându-i în față șefului de echipă tot ce acesta făcea rău, ba mai mult de atât chiar și patronului. Și am observat că patronul ce era un om dur și fără scrupule se simțea stânjenit în preajma lui Iulian. Era indignat de cei ce spuneau tot ce discutam noi despre patron, șefului de echipă care era omul patronului și îi raporta acestuia toate nemulțumirile muncitorilor. Iulian mereu își exprima nemulțumirea pentru faptul că eram exploatați și ni se încălcau anumite drepturi. Uneori îmi spunea: ,,Ar trebui să basculăm câteva camioane cu asfalt și să le lăsăm în stradă, iar noi să plecăm acasă, doar așa îi vom face pagubă acestui nenorocit pentru care lucrăm. Sau mai bine să punem mâna pe Nedelcu, așa îl chema pe patronul nostru, și să-l forțăm să întindă el asfalt cu lopata ca să vadă cum este această muncă, poate că apoi nu va mai încălca drepturile muncitorilor.”
Cu timpul, ajunsese să se impună în acea echipă prin harisma sa de lider, mai toți ascultau de cuvântul lui mai mult ca de șeful de echipă. Era de asemenea foarte priceput în anumite meserii, știa să facă lucrări de tâmplărie, l-am văzut într-o ocazie chiar ajutându-l pe Răzvan la reparațiile cilindrului. De altfel chiar el îmi spusese odată: ,,Știu câte puțin din toate.” Provenea dintr-o familie de la țară de oameni gospodari, însă el se desprinsese de acea lume a satului, și de la optsprezece ani venise la oraș. Avea o fire prea independentă, era un om cu mari aspirații spre libertate pentru a rămâne să fie condus de tatăl său. Era căsătorit și locuia cu soacra și soția sa într-un cartier de la periferia orașului Tulcea. Am cunoscut-o și pe soția lui și pot să spun că se asemăna foarte mult cu el în ceea ce privește modul de a înțelege viața. Într-o ocazie am turnat asfalt în acel cartier unde locuia Iulian, și am constatat că în acele case nu prea arătoase ce erau situate pe niște străduțe înguste, pe care privindu-le îmi strecurau în suflet ceva trist, dând mărturie despre viața amărâtă a acelor oameni. Locuiau acolo niște oameni pe fețele cărora se citea faptul că multe din visele și aspirațiile lor fuseseră sfărmate de tot greul vieții, păreau foarte nefericiți.
Îmi plăceau discuțiile cu Iulian, pentrucă cunoștea unele învățături din Sfintele Scripturi. Avusese un prieten cu care frecventase comunitățile neoprotestante. Discutam uneori amândoi despre lucrurile sfinte. Avea pe brațul drept o cruce mare, tatuată, sub care scria: ,,Nimic fără Dumnezeu.” Îmi spunea că acel tatuaj il făcuse prietenul său credincios. Odată mi-a spus: ,,Eu nu cred că pocăința ar fi ceva rău, însă eu vreau să mai trăiesc viața asta lumească, și apoi peste douăzeci de ani am să mă așez la locul meu, și mă voi converti. În opinia mea este bine ca omul să creadă în Dumnezeu, nu putem trăi așa la voia întâmplării. Tu ai pornit de tânăr pe drumul acesta al credinței dar ai grijă vei fi asaltat de o mulțime de ispite.”
Ceea ce îmi plăcea cel mai mult la el, erau acele momente când era calm și liniștit sufletește, atunci îl vedeam însuflețit de adevărate sentimente umane. Îmi dădeam seama că în ciuda unor hibe ale sale, avea o inimă în care se vedeau licăriri de bunătate. Mă impresionau în acele momente ochii lui căprui, și întreaga expresie a feței lui ce reflecta autentice sentimente umane. Deși rar îl puteai surprinde în astfel de stări sufletești, pentrucă nota dominantă a ființei lui era să se comporte cu bărbăție și forță în tot ce făcea. Chipul lui mi s-a întipărit adânc undeva în sala memoriei, mai ales că l-am cunoscut în perioada tinereții mele când visam să înfăptuiesc multe lucruri, și mai presus de orice eram în căutarea a ceea ce este bun în ființa umană. Eram foarte convins pe atunci că în orice om există un mare potențial de a face binele. Interesant cu scurgerea timpului această convingere a mea s-a cimentat și mai mult, ba mai mult de atât, cred și acum că cel mai diform caracter poate deveni frumos din punct de vedere spiritual.
Ultima dată când l-am întâlnit pe Iulian, era pe punctul să plece în Italia. Și el ca și mulți alții a apucat pe drumul emigrării. Iar România prin pierderea acestui minunat potențial uman se scufundă tot mai mult în sărăcie și haos. Mă mir și îmi pun întrebarea: Cum este posibil ca o țară atât de minunată, să cadă în mâinile unor politicieni fără scrupule ce își caută doar interesul lor personal? Ce minunat ar fi dacă tot acest exod masiv al nostru, al românilor ce emigrăm ar fi cumva oprit, și s-ar găsi o modalitate ca să ne întoarcem înapoi în țară, și să ne putem câștiga existența în țara noastră. Imaginea pe care astăzi România o oferă lumii este foarte sumbră din punct de vedere politic și economic. Și am impresia că politicienii noștrii nici nu vor să facă ceva pentru ca lucrurile să se schimbe în bine. Îmi spunea un prieten că orașul Tulcea a devenit pustiu pentrucă foarte mulți au emigrat. Iar cu ocazia zilei naționale a României, erau adunați doar 2000 de persoane când în alți ani cu aceași ocazie erau mult mai mulți. Și aceeași situație se întâlnește și în alte orașe ale României, unde au rămas puțini. Astăzi se aud unele voci care spun că suntem manipulați și dirijați din umbră spre dezastru, de cei care conduc lumea și fac jocuri meschine în spatele cortinei. Dar eu îmi pun întrebarea: Oare nu mai există nici o posibilitate de reabilitare a acestei situații?
Eugen Oniscu
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..