Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » FERICIREA ȘI TRISTEȚEA – FAȚETE ALE IUBIRII

FERICIREA ȘI TRISTEȚEA – FAȚETE ALE IUBIRII

            „Veșnic îndrăgostită de cântec, de frumos și de profesia pe care am făcut-o și o fac din dragoste, cu dragoste, pentru dragostea de viață și de copii”, cum mărturisea, cu ani în urmă, într-o confesiune prezentă în revista „Ecoul Hangului” din comuna natală, profesoara PETRONELA APOPEI, calitate în care se străduiește să-i facă pe elevii săi „să iubească dulcea noastră limbă românească”, deși aceștia învață într-un liceu cu predare în limba maghiară din Gheorghenii harghiteni, și, totodată, o asiduă promotoare a tradițiilor, a obiceiurilor, a cântecului și a jocului românesc, are o singură deviză în viață – aceea de a-și pune sufletul în slujba Binelui, a Adevărului, a Frumosului. De aceea, este convinsă că nimic nu este mai frumos decât „să împrăștii iubire în jurul tău, căci iubirea este un dar oferit muritorilor de către zei”. Așa se explică faptul că, din prinosul său de bunătate, de pasiune, de înțelepciune, oferă din toată inima, celor din jur, dragoste de frumos, de oameni, de viață, (și) prin versurile care îi țâșnesc din suflet ca o „corolă de minuni a lumii”, vorba poetului, versuri cuprinse în volumul de debut, „Iubită în albastru” (Editura eCreator, 2018).

            Plecând de la convingerea că „din iubire și dăruire se naște totul” și de la impulsul de „a șlefui pietre pentru a le transforma în diamante”, poeta este preocupată de rostul poeziei și de menirea poetului conștient de valoarea și de puterea Cuvântului primit de la Creator odată cu Lumina, când „la-nceputuri de lume a fost LUMINA,/o călimară din care-a curs CUVÂNTUL” („Creație…”), el însuși, poetul, fiind dator să lumineze, să dea sens cuvintelor „în taina-mpăcării, legându-le cu o sfoară de virgule”.

            Poetul are menirea de a evidenția frumosul, de a scoate la lumină Adevărul, de a alina tristețea și suferința, de a clădi speranța în sufletul celor deznădăjduiți și, de aceea, autoarea îi adresează, din inimă și din credința în puterile lui miraculoase, un călduros îndemn: „Luminează, întinde mâna ta spre margini de lume/Și scoate din neagra genune/Căldura, chemarea spre cer/[…]/Și ține pe umerii tăi universul/Cu bolta senină, cu îngeri râzând/Aruncă minciuna în focul cel veșnic”. Pentru că i s-a dăruit harul sacru al cuvântului, Poetul trebuie să-l folosească în slujba Binelui: „Luminează, Poetule,/Căci ție ți-a dat Creatorul lumină/Ruptă din Sine…/Ca tu să faci bine/Cu necuprinsa și nestinsa Lumină!” („Luminează, Poetule!”).

            Cele două poeme de la începutul volumului de debut sintetizează profesiunea de credință a autoarei, aceasta fiind convinsă că un poet adevărat trebuie să fie „un fulger prin norii ciudați” sau „o rază prin muguri mirați” și ale cărui cuvinte trebuie să fie pline de căldură sufletească, de înțelegere a vieții, de lumina învățăturii. Chiar dacă starea de contemplație ca o „fantasmă albastră/a cuprins visul”, poeta selectează „aurite cuvinte” pentru a-și putea exprima dorințele și simțirile din sufletul său larg („Aurite cuvinte…”) și îi scrie Poeziei oferindu-se a-i fi „muză” și tot ceea ce este necesar pentru a-i cuprinde gândurile, visurile, trăirile: „Pot să-ți fiu muză, dacă vrei,/Să mi te plimbi prin gânduri!/Să-ți fiu model, să mă pozezi,/Să-mi scrii gânduri frumoase,/În versuri tandre să-mi așezi,/Trăirile-mi duioase!” („Scrisoare către poezie”). Este pactul pe care îl face „iubita în albastru” cu harul lăsat de Dumnezeu, cu talentul, căruia îi solicită ajutorul pentru a da glas sentimentelor, stărilor sale afective, „cu șoapte și doruri fierbinți și albastre” („Iubita-n albastru”), astfel încât actul creației să fie armonios, plin de pasiune, expresiv, dar și încărcat de înțelesuri. Albastrul, cea mai pură dintre culori, despovărează „șoaptele” și „dorurile” de sensurile negative, chiar dacă sunt „fierbinți”, le deschide spre inima celui căruia îi sunt adresate, acestea reprezentând calea reveriei și înălțarea sufletului spre Dumnezeu. Reveria se transformă într-o confesiune continuă, nu numai a femeii iubite, când este „îmbrăcată-n albastru” sau „dezbrăcată-n albastru”, ci și a tuturor lucrurilor ce o înconjoară, fie elementele naturii, precum mărul, florile de tei, nisipul mării, frunza, fulgul de nea, toate trăind același sentiment nepieritor și aflat la originea vieții și la perpetuarea existenței, fie obiectele care aparțin vieții prozaice a omului, mai bine spus a femeii, de la pernuță la telefonul mobil, de la pălărie la rochie (desigur, „albastră”), de la stilou și, bineînțeles, la agendă, fără a uita că orice confesiune a inimii o are în vedere pe cea a iubitului.

            Interesantă este confesiunea stiloului, atașat pe deplin „stăpânei” sale care „scrie tare frumos” și care „are un scris conform personalității sale”, deci original, uneori „frumos, prelung, tandru”, mergând la sufletul celui ce-l citește, alteori „frumos”, dar „grăbit și parcă neînțeles de alții” care nu apreciază cele scrise la adevărata lor valoare. „Stăpâna” lui „scrie poezii frumoase,/poezii de dragoste” izvorâte din sufletul ei plin de căldură, de tandrețe și de lumină, „fiindcă iubește pacea, liniștea și…IUBIREA” („Confesiunea unui stilou”), de altfel sentimentul care domină versurile celui de al doilea volum, „Confesiunile iubitei în albastru”, publicat în acest an, 2019, la Editura eCreator.

            Corespondenta stiloului este agenda „plină cu însemnări grăbite,/de frânturi de versuri sau poeme întregi”, în fond, chiar „manuscrisul” poetei, încântat că „versurile ei/[…]/sunt pline de iubire…vorbind despre El”, cel căruia „poeta mea îi așteaptă sufletul/la întretăieri de săruturi promise”, evidențiindu-se comuniunea de sentimente, dragostea împărtășită, reciproc, de oricare îndrăgostiți, o Ea și un El, urmași ai Evei și ai lui Adam, cuplul edenic originar, existând de când lumea pe întregul mapamond („Confesiunea unei agende”).

            Și „o inimă a unei femei” cuprinsă de „doruri nebănuite, gânduri nerostite” bate „într-un ritm” dictat de iubirea stăpânei sale pentru un El, „un om minunat” pentru care „scrie poezii” evocându-l pe acela fără de care inima nu mai are nici un sens, declarând ritos că „fără ea, eu nu aș fi/fără el, eu nu aș bate” („Confesiunea unei inimi…”). În același sens, confesiunea iubitului este pe măsura trăirilor inimii celei care îl iubește, el răspunzând ferm și fără ezitări la întrebarea ce-i sfredelește mintea, „O iubesc?”, sentimentul său fiind neîndoielnic, fiindcă dragostea sa există și se manifestă „așa cum inima iubește sângele/și rădăcina iubește pământul/și pruncul laptele mamei/și iarba, ploaia binefăcătoare/și dorurile, potolirea lor/și zâmbetul, fericirea”, comparațiile subînțelese subliniind gradul înalt al iubirii ce-l leagă de ființa către care se îndreaptă toate gândurile și aspirațiile sale („Confesiunea iubitului…”).

Lirismul străbate poemele acestei prime părți grupate sub titlul „Confesiunile iubitei în albastru”, împrumutat, de altfel, întregului volum, evidențiind bogata imaginație a poetei care dă viață celor mai banale lucruri, dar care, în fond, își etalează toate simțămintele și trăirile cu sinceritate, cu sensibilitate, cu delicatețe, dar, mai ales, cu măiestria artistică a unei creatoare aflate în plină ascensiune și stăpână pe prozodia care descinde din modernismul interbelic, ca și din neomodernismul șaizecist.

A doua parte, „Scrisorile iubitei în albastru”, cuprinde peste optzeci de poeme surprinzând confesiunea sinceră a fetei îndrăgostite din care transpar cele mai tainice gânduri, trăiri, legate de sentimentul ce o leagă de iubitul ei, al cărui portret moral este realizat în strânsă relație cu elementele naturii sau cu cele necesare existenței cotidiene, căci el este „umbrelă pe vreme ploioasă/și sânul cald al mamei când mi-era foame/și vinul cel bun…când mi-era sete/[…]/lumină străbătând întunericul/și mâna ce m-alintă/și haina croită din săruturi/și zborul meu scrutând înălțimile/și valul ce-mi alintă gleznele/și marea vălurită/și soare, soare, soare…”, ultima repetiție având o semnificație aparte prin invocarea soarelui, înțelegându-se faptul că așa cum astrul cel mai strălucitor este izvorul luminii, al căldurii, al vieții, este însăși inima lumii, tot așa iubitul este centrul universului fetei îndrăgostite și al cărui nume este sintetizat într-un singur cuvânt: „FERICIRE” („Tu, fericirea mea…”).

Unele dintre „scrisori” păstrează elementele specifice acestui registru epistolar, mai ales formula de adresare, concretizată prin substantivele în cazul vocativ („Iubite”, „Fericire”), fie prin pronumele personal „Tu” în același caz, acestea exprimând apropierea afectivă, chiar și în poemele în care sunt revelate regretul, dezamăgirea și deziluzia provocate de pierderea iubirii, însă toate au verbele-predicate la persoana a doua, încă un element care ne îndreptățește să le încadrăm în genul epistolar.

Tema acestora este, evident, iubirea, surprinsă de la apariția primilor fiori ai sentimentului erotic, când speranța este, evident, mai puternică, fata îndrăgostită dorind „să ne unim singurătățile-n tăcere/[…]/să-ți fiu altarul vieții și crezu-n care crezi…”, dar, mai ales, hotărâtă fiind „să transformăm în vise singurătatea vastă/și fericirii lacrimi să-i vărs în zori de zi/furtuni de fluturi albi ne ningă, troienească,/căci suflete pereche am înțeles a fi…” („Suflete pereche”), până la împlinirea ei, trăind „lungi nopți de iubire cu patimă trează/[…]/cu mâna-ți fierbinte…ținând mâna mea/]…]/izvoare râzând inundau toată firea,/u strigăt de viață din cer coborât,/o mână pe coapsă căutându-ne-unirea/tu, chinul meu dulce de dor apărut…” („Poemul de dor…”), oximoronul din final exprimând deplina fericire a iubirii împlinite și, în același timp, sugerând ființa iubită, personificarea suferinței ca stare sau iubirea în sine, ca atare, identificată cu suferința.

Dar timpul nemilos șterge, cumva și cândva, sentimentul ce-i unea și necredința iubitului îi desparte, rătăcind „pe căi înșelătoare/când căutau privirile-ți avide/alți sâni și alte buze-mbietoare”, stârnind regretul și suferința în sufletul celei înșelate: „Azi cred că m-ai uitat și darul oferit/L-ai sigilat în taine…oare nu regreți?/Atâta dor și-atâta drag ți-au hărăzit/Mi-a fost dat să iubesc…cât pentru șapte vieți” („Scrisoare tristă”).

Realizate, în majoritatea lor, în prozodia tradițională pentru care se pare că poeta are predilecție, „scrisorile” ilustrează iubirea la cel mai înflăcărat nivel cu tot ceea c e înseamnă ea: credință și loialitate, dor și suferință, regret și dezamăgire în urma pierderii ei, speranță și dăruire, dar și puterea de a depăși toate cauzele care au dus la stingerea iubirii.

Poemele Petronelei Apopei atrag prin sinceritatea confesiunilor, prin utilizarea liricii vocilor, prin știința cu care cultivă atât prozodia tradițională, cât și pe cea modernă, dar, mai ales, prin cultivarea, cu talent și har artistic, a valorilor etice ale poporului român: Frumosul, Credința, Prietenia și, cu deosebire, Dragostea pentru tot ceea ce înseamnă viață.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

Facebooktwitterby feather