Motto: „Iubita mea, să ne-aruncăm în mare,

                                             Împleticiţi în sare şi guvizi,

                                             Să fie marea templul nunţii noastre,

                                             Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi”.

                                                                (Adrian Păunescu)

În noaptea asta, cu flori şi valuri treze,

m-am plimbat pe plaje calabreze

cu paşi uşori, sub clar de lună,

ţinând-o pe Mihaela de mână.

Ne opream din când în când,

la câte o mie de ani lumină,

şi ne îmbrăţişam cu braţe de boltă senină.

Stăteam îmbrăţişaţi şi îmbujoraţi aşa,

câte o veşnicie şi ceva,

aşteptând depărtările mării să ne cheme.

Era târziu… şi totuşi atât de devreme.

Apoi ne continuam promenada

cu gândul la îndrăgostiţii din Elada,

sub acelaşi (ori poate un alt) clar de lună,

ţinându-ne strâns de suflet şi de mână.

Valurile îşi etalau, cuminţi, acuarela.

Îţi mai aduci aminte, Mihaela?

Când priveam, uneori, înapoi, cu ochi umezi şi culţi,

ne vedeam urmele paşilor noştri desculţi,

ca nişte răspunsuri date Sfinxului de către Oedip,

imprimate uşor, foarte uşor, pe nisip:

ale tale – sub formă de inimă plină de dor,

ale mele – sub formă de general roman cuceritor.

Şi ascultam venind dinspre pescadoare taciturne

zvonuri de serenade nocturne,

fredonate de pescarii valurilor ioniene.

(Sau poate de misterioase, mitologice sirene.)

Nelăsându-ne destinele nicio clipă despărţite,

până la piele şi până la lacrimi lipite,

când ne opream să ne îmbrăţişăm, departe de lume,

fără să ne gândim la ceva anume,

cu anii şi cu picioarele până la glezne în mare.

Luna ne privea de sus, zâmbitoare…

Şi totuşi, poeţii din noi erau mai puternici,

pentru că versurile pline de răni şi de metafore

ne făceau mai pioşi, mai cucernici,

ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva

Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.

Îţi mai aduci aminte, Mihaela din acelaşi oraş?

Ecoul poeziei răzbate încă istoria, în acelaşi grai.

N-ai uitat, oare, Eva din Rai?

Atunci, pe plajă, dincolo de trădări, de durere,

cuprinşi de fericire, de vise frumoase, de tăcere,

copilul din mine şi copilul din tine

îşi luau zborul ţinându-se de mână, de poveşti,

(între timp ne crescuseră aripi îngereşti),

necunoscând dragostea trupească,

neştiind să provoace lacrimi, să rănească,

neînţelegând ura, răutatea sau mândria.

Şi ce aproape de noi era România!

Când mă sărutai voluptuos pe gură cu buzele-ţi

flămânde, de carne şi de sânge,

mi se scurgea din suspine toată seva,

iar eu te muşcam răzbunător de gât, de ani, de vis,

cu cântec de-azur şi de balsam.

Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva?

Eram eu, Florin-Adam.

Da, ne sărutam ca într-un joc de flăcări vii,

atât de candid, de nevinovat:

încă eram copii – o fată şi-un băiat.

Mai ştii, prietena mea dragă? Mai ştii?

Ne erau mult prea proaspete apa şi lutul:

încă nu ştiam ce-i sărutul.

Şi iarăşi plaja ne devenea stăpână,

şi iarăşi mergeam încet, încet, înainte,

ţinându-ne, tandru, de suflet şi de mână,

dezveliţi de dureri, îmbrăcaţi în cuvinte,

cu ochii aţintiţi printre umede şoapte

către Cerul care ne lepădase o vreme.

Era târziu, foarte târziu, în noapte…

Şi totuşi, şi totuşi, atât de devreme!

Eu îţi recitam la ureche din Paradisul dantesc:

„L’amor che muove il sole e l’altre stelle!”- ce vorbe vii!

Tu mă ajutai, cu răbdare, să mă regăsesc

precum Beatrice pe autorul Divinei Comedii.

Şi îmi arătai cu degete etrusce, delicate,

o stea din Capricorn – zodia iubirilor mele trădate,

apoi poetul din mine şi poetesa din tine,

înveliţi în corali, în brocart şi-n rubine,

ne închipuiam sub aceeaşi (ori poate altă) lună plină

că suntem: eu rege, tu regină

ai unei Împărăţii pe care, coautori, am conceput-o,

cu capitala în La Castella (Isola di Capo Rizzuto),

şi ne făceam planuri, în vorbe cuminţi,

că ar fi cazul să concepem şi-un prinţ.

Şi totuşi, copiii din noi erau mai tari,

mai puternici chiar şi decât poeţii,

pentru că descoperiseră, fără să ştie,

Sensul vieţii!

Da, copiii din noi erau mai puternici,

Fiindcă Santa Maria şi îngerii noştri

ne făceau mai evlavioşi, mai cucernici,

ca într-o poezie pe care i-am dedicat-o cândva,

acum o veşnicie şi ceva,

Cuvioasei Parascheva.

Şi-atunci, Doamne,

cât de cuminţi şi de neprihăniţi deveneam!

Îţi mai aduci aminte, Mihaela-Eva?

Îţi mai aduci aminte, Florin-Adam?

…………………………………………………

Uite! Încet, încet, se face dimineaţă

şi la orizont se întrezăresc siluete de vele.

Grazie, signorina Mihaela, că ai acceptat

să ne plimbăm împreună prin visele mele.

Încet, încet, încerc să mă trezesc,

mi-am deschis un ochi, pe celălalt îl ţin încă închis.

Şi totuşi, n-o fi fost cumva

mai mult decât un simplu vis?

Recunosc, de atâta visare

tâmplele şi aripile încă mă dor.

Dacă or fi fost amintirile unei nopţi reale

din viitor?

by

Referinţă Bibliografică

FLORIN T. ROMAN – Amintirile unei nopţi din viitor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 septembrie 2018